Coregraful și dansatorul Mihai Mihalcea scrie despre intențiile, traseul și procesul din spatele celui mai nou spectacol al său, Sweet spot (din mijlocul terorii).
Când amâni procesul de introspecție prin care încerci să înțelegi mai bine ce ai traversat și ce s-a depozitat în tine din experiențele ultimilor ani, ce conții, toate dau buzna la un moment dat și se cer exprimate într-o formă sau alta.
În numai câțiva ani am traversat un stop cardiac din care am fost resuscitat cu 3 șocuri electrice, o pandemie, apoi problemele economice care continuă, războiul din Ucraina, atacul din 7 Octombrie, șocul alegerilor din România, genocidul din Gaza în timp real, schimbarea brutală a politicii din Statele Unite ale Americii și tot ceea ce curge în acest flux continuu epuizant și exasperant, în care noi forme de fascism se manifestă zilnic. Toate acestea sunt șocante, aproape toate se resimt la nivel global și reverberează profund în fiecare dintre noi, chiar dacă nu ne dăm seama. Dacă mai punem alături de magnitudine și viteza cu care aceste șocuri se succed, este clar că suntem suprasaturați cu informații și epuizați nervos și emoțional. Nimeni nu poate procesa în timp real atâta informație, imprevizibil și emoție fabricată, manipulată și hiperventilată întruna, de ani buni. Ca să nu mai punem la socoteală anxietatea provenită din avansul tehnologic rapid și urgența cu care trebuie să ne adaptăm. În acest context, pentru mine a apărut întrebarea dacă noi chiar mai simțim ceva, dacă simulăm sau ne disociem total ca formă de apărare.
Anul trecut începusem să lucrez la un spectacol, un fel de retrospectivă a partiturilor coregrafice traversate vreme de 30 de ani, puse în context socio-politic, peste care așezam aerul frivol dat de hiturile pop sincrone cu acele evenimente. Când m-am întors la lucru anul acesta pentru a continua, am simțit că nu mai pot să vorbesc despre mine la modul acela. Totul părea irelevant. S-au schimbat atât de multe și atât de radical, încât ceea ce lăsasem lucrat s-a îndepărtat de mine cu o viteză uluitoare. Lumea este alta astăzi, la doar un an distanță. Astfel a devenit foarte important pentru mine să ies din zona autoreferențială în care lăsasem ceea ce lucrasem, un material de spectacol de aproape o oră.
Am abandonat complet și am plecat spre altă direcție. Vortextul în care trăim m-a făcut să vreau să vorbesc despre noi, despre violența preaplinului pe care o resimțim.
Aveam o mulțime de emoții, stări și tensiuni, ca niște haine uitate într-un container abandonat într-un port. Toate suprapuse, strivite, începând să prindă miros, peste care tot vin altele, aduse într-un ritm din ce în ce mai rapid. Undeva pe traseul ăsta am fost nevoit să mă întorc la senzația de a nu mai putea să simt, senzație care a apărut după stopul cardiac din 2019. O vreme bună m-am luptat cu blocarea emoțiilor, o formă de apărare pe care nu o controlam. Mi-era frică să simt. În perioada aceea încercam să-mi provoc senzații fizice, doar ca să văd dacă mai simt ceva. Totul părea antifonat, afundat într-o lipsă de acuitate senzorială cu care nu eram obișnuit. Parcă nu puteam conține emoții și intensități. Un fel de surdină se punea între mine și mine, între mine și lume. Nu existau gradații diferite. Totul era egal, plat, difuz, înfundat, la 20 %. La aceste senzații m-am întors când m-am gândit la Nia ca „personaj”. Nia i se spune și nepoatei mele - are exact vârsta celei din Sweet Spot -, și se confruntă cu niște diagnostice suprapuse foarte dure. Senzații descrise de ea au infuzat și texturat scurtul monolog pe care-l are Nia. O mână pe care trebuie s-o țină legată de gât și care amorțește m-a dus cu gândul la gestul Niei de a atinge obiecte reci pentru a verifica dacă mai simte ceva. Ca performer lucrez mult cu senzațiile, iar acestea sunt foarte importante pentru mine în orice proces.
Lucram deja la conținutul abandonat cu artistul Andu Dumitrescu de care mă leagă o veche complicitate artistică. Alături de el am creat cu mulți ani în urmă Stars High in Amnesia’s Sky, pe vremea unor rezidențe la Paris și Berlin înainte de premiera de la Hebbel am Ufer din cadrul festivalului Tanz im August din Berlin. Mi-a plăcut mult ce a propus pe partea video și am vrut să continuăm lucrul împreună și pentru acest nou conținut.
Pe parcurs, multe lucruri din realitatea imediată s-au agățat de procesul în care eram, iar asta este o practică veche de-a mea. Includ „accidentele de parcurs” și nu separ ceea ce lucrez în sală de ceea ce mi se întâmplă pe stradă. Este imposibil.
După repetiții mergeam adesea pe lângă bicicletă alături de Răzvan Omotă și discutam despre ceea ce facem. Pe drum, o pasăre moartă ne-a atras atenția, pentru mine fiind a treia văzută în acea zi, după alte zile în care mi-au tot apărut în cale mai multe păsări moarte. Așa a apărut: „Începuseră să dispară păsările. Încet, fără mare tam-tam, fără ceremonie” și monologul care conține acea senzație de scufundare, de sfârșit de lume, în care cauți ceva care să te scoată la suprafață. Am scris în acea noapte și i-am trimis lui Răzvan, care a venit a doua zi cu o piesă muzicală care i se părea potrivită pentru acel moment. Nimic n-ar fi putut funcționa mai bine ca ”Drink Before the War”, cu Sinead O’Connor, așa că a rămas în spectacol.
Cu Răzvan, deși nu mă cunoșteam decât superficial, am funcționat bine. La început, din precauție, i-am propus să ne vedem două zile, doar ca să vedem dacă putem lucra împreună, dar ne-am trezit după 6 zile de lucru de dimineața până noaptea că avem deja jumătate din spectacol schițat. A fost foarte generos și deschis să se arunce să lucreze într-un timp atât de scurt un spectacol. Față în față ne-am văzut 15 zile.
Nu m-a interesat să dau volum, amploare și viață lungă „personajelor”. N-am vrut să le dezvolt ca într-o piesă de teatru, ci mai degrabă să las apariții simptomatice pentru cultura vizuală în care trăim, în care we swipe și avem pe display noi prezențe, alte povești, alte emoții fabricate la fiecare câteva secunde. Nici nu mă raportez la aceste prezențe ca la niște „personaje”, dar în scurta lor apariție ele esențializează ceva din sensibilitatea momentului pe care o doream ieșită la suprafață. Ele comunică ceva ce mie mi se pare fundamental pentru timpurile în care trăim. Sunt ca niște eșantioane cu simptome ale timpului nostru. Conțin o radiografie emoțională sintetică în care ne regăsim foarte mulți.
Fiecare propoziție scurtă e ca un fișier arhivat, condensat, pe care, dacă îl dezarhivezi, ai putea să dai peste straturile care la un moment dat s-au suprapus strivind complexitățile din spatele acestei forme succinte și condensate. Rămâne la latitudinea fiecărui spectator să dezarhiveze. Cum lucrurile nu sunt niciodată simple, am pus în tensiune cu Nia o altă apariție, cea a lui Lior Kaspar, care vorbește despre lipsa atingerii, un alt lucru care mă bântuie de la pandemie încoace. Nu mi se pare că s-a vorbit destul și nici prea profund despre efectele „distanțării sociale”, despre lipsa contactului fizic și absența atingerii. Apariția lui Lior conține în proporție de 100% ceea ce cred și simt despre atingere. Între aceste două apariții scurte (Nia și Lior) se află o altă prezență care mediază și face slalom emoțional. Ea articulează chiar prin numele său, Anhedonia, tensiunea dintre a fi overloaded cu stimuli și a nu mai putea să simți. Gazda unei transmisii în Flux, Anhedonia Mira Flux pendulează între sarcinile date de producători (menținerea dependenței userilor) și ceea ce crede ea: specia trebuie resensibilizată. Rezultă ceva când tandru-ludic, când foarte ironic-cinic, contradictoriu, și niciodată nu știm cât este sincer și cât este simulat.
Înainte de toate acestea, deși nu vorbim direct despre asta în spectacol, am proiectat totul într-un 2055. Am așezat totul pe acest viitor distopic care, de fapt, este deja foarte prezent în viața noastră de zi cu zi. Ne situăm după colapsul climatic și economic al mai multor regiuni, în care biosfera este tot mai puțin capabilă să susțină civilizația. Accesul la apă potabilă este limitat, iar în acest context se dezvoltă o nouă economie de supraviețuire. Apa este la fel de rară ca atingerea umană, iar oamenii fac troc cu apă contra atingeri și invers. Naționalismul xenofob a devenit politica generalizată, justificând violența în masă. Educația publică s-a prăbușit, iar în lipsa încrederii și a unui sens comun, comunitățile s-au retras în bule izolate digitale, ideologice, religioase sau tribale. Pe fondul singurătății endemice și al crizelor suprapuse se conturează un cinism rece, tehnocratic, în care viața este administrată ca o resursă algoritmică. Cam ceea ce vedem deja că se manifestă. Cultura e dominată de simulare și divertisment disociativ extrem. Tehnologia a avansat radical, dar nu neapărat în favoarea oamenilor. Apariția unei noi tehnologii de comunicare ne aduce în Flux, acolo unde totul se poate edita, rescrie și manipula, de la conținut digital la gânduri, stări și sentimente. Totul poate fi simulat. Chiar dacă în spectacol nu vorbim în mod direct despre toate acestea, ba nici nu sunt pomenite, pentru mine a fost foarte important să am această situare, ca un fundal emoțional, un fel de mood board invizibil care să se simtă intens pe tot parcursul spectacolului. De altfel, intensitatea cu care se simte spectacolul m-a interesat foarte tare. Am vrut să ating spectatorul.
M-a interesat și să asociez o terminologie ușor hilară de prezența și acțiunile Anhedoniei Mira Flux, pe care mi-am imaginat-o inițial ca pe android queer, un fel de rest de umanitate arhivat, într-o lume condusă de entități abstracte, non-umane. La un moment dat m-am amuzat teribil cu un proces de mimicking ChatGPT, încercând să scriu ca el. Inițial mi s-a părut extrem de cretin exercițiul de simulare a coerenței discursive, care, de fapt, nici nu există la modul ăsta. Cum să încerci să faci abstracție de propria cunoaștere în sens epistemic? Cum să suspenzi poziția subiectivă a cunoașterii, să te extragi din tine și să intri într-un fel de neutralizare cognitivă, de depersonalizare metodică? Imposibil, dar pe cât de aiuritoare această descărnare, pe atât de provocator ca exercițiu, deoarece m-a pus în fața unor întrebări foarte serioase.
La câtă gravitate se află în cele descrise mai sus, am căutat să contrabalansez cu atitudinea ironică, sarcastică și chiar cinică din acțiunile înșelătoare ale Anhedoniei, cea care conduce spectatorul (userul în Flux!) pe piste false, tocmai pentru a-l coborî treptat în adâncimile care mă interesau.
Nu știu să scriu text ca pentru teatru. De-a lungul timpului am scris intuitiv textul spectacolului You come to see the show and you’ll get an extra burger!, pe care actrița Mihaela Sîrbu îl citea live, pe scenă, alături de mine. L-am jucat în germană, engleză, italiană, portugheză și poloneză în tot felul de festivaluri. Prin anul 2000 am dramatizat romanele Copilul de Nisip și Noaptea sacră, de Tahar Ben Jelloun, după care am creat unul dintre spectacolele mele mai vechi - Hamam/Prizonier în cutia toracică, cel care o avea în rol principal pe solista de muzică rock Laura Stoica, imediat după ce absolvise teatrul. Era primul ei rol pe scenă după facultate și din păcate n-a durat prea mult până la tragicul accident.
Mult mai târziu am scris biografia și interviurile fictive demente și descentrate ale lui Farid Fairuz și textul spectacolului Realia (Bucharest-Beirut). M-am hazardat să scriu text și pentru unul dintre spectacolele lui Florin Fieroiu, dar nu era un text jucat de actori, ci unul care era proiectat pe un ecran în timpul acțiunii pe care o acompania și cu care intra în relație la un alt nivel. Mai degrabă crea un soi de complicație, interoga și aducea și o altă perspectivă asupra lucrurilor.
Nu știu să creez nici personaje, să fac construcții dramatice, dar mă atrage enorm să creez atmosfere foarte specifice, situații, din care se degajă acțiuni, cuvinte, povești. Recunosc că mă șochează cât de diferit ne uităm la aceleași lucruri și cât de diferit ne raportăm la ele în funcție de mediul din care venim, de traseul anterior, deprinderile dobândite, de informațiile pe care le avem, cultura în care suntem formați și ce și cum ne-a construit privirea și modul de a citi lucrurile.
Am colaborat destul de mult cu oameni din zona teatrului, dar nu am o relație cu textul așa cum am văzut că au regizorii și actorii. Nu mă pot apropia de text în felurile pe care le-am întâlnit, plus că textul scris al altcuiva nu se activează emoțional în mine cu ușurință. Am alte mecanisme. Am avut de spus texte și în creațiile altora în care am performat, însă erau abordate diferit de teatru. Într-un performance de-al Alexandrei Pirici aveam de spus, de pildă, discursul prin care Bill Clinton își cerea scuze publicului american pentru aventura sa cu Monica Lewinsky. Acolo însă nu mi se cerea să acționez ca un actor care interpretează, ci eram un fel de livrator sensibil al textului, fără să încerc să mă raportez prea tare la felul în care Bill Clinton o făcea.
În Sweet Spot mă interesează temperatura care reiese din cuvintele scrise, nu doar sensul lor, căci nu coerența este prioritatea mea. Nu am făcut scriere dramatică, deci cu siguranță nu respect rigorile unor texte care se susțin dramaturgic. Nici nu mi-am propus asta, căci pentru mine ceea ce am creat este un act artistic diferit și trebuie să se apropie mai puțin de o piesă de teatru, chiar dacă în anumite momente s-ar putea spune că are semnalmentele uneia sau că asta devine. Nici când scriu nu cred că mă raportez deloc la cuvinte și sensuri ca un om de teatru.
Îmi amintesc că pe la începutul acestui an am fost invitat de regizoarea Leta Popescu să susțin un atelier de mișcare la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați. Printre multe alte exerciții m-am gândit spontan să le dau actorilor câteva pasaje pentru a suprapune un task legat de mișcare peste un scurt text, obligându-i astfel la o atenție care să nu fie distribuită într-o singură direcție. Fiind doar un exercițiu care nu necesita cine știe ce anvergură și fiind o propunere apărută spontan, m-am hazardat de pe o zi pe alta să generez cu „inteligența” artificială câteva rânduri pentru fiecare actor. Ce a reieșit era destul de anost, de necitit. Am stat toată noaptea să rescriu și să gândesc temperatura celor câteva pasaje pe care le vroiam spuse. Deși mi-era clar acest lucru, atunci am simțit cu tot corpul că ceea ce pot pune și transmite eu ca ființă umană în cuvinte, căldura, nesiguranța, ezitarea și intensitatea aflate dincolo de sens, nu o să poată niciodată sau prea curând să fie înlocuit. M-a apucat dimineața, deoarece de la cele câteva rânduri rescrise am ajuns să mă gândesc la implicațiile „dialogului” cu „inteligența” artificială, care a ajuns să ne modeleze gândirea.
În prezent, ceea ce numim reflecție personală riscă să fie filtrat și standardizat prin logica unui algoritm antrenat pe mase întregi de date. Nu mai gândim împreună cu, ci începem să gândim în interiorul unei matrice prestabilite. Dacă tradițional alteritatea era întâlnirea cu celălalt uman, acum alteritatea e tehnologică, fără corp, dar cu memorie și viteză. În plus, în cazul inteligenței artificiale nu este vorba niciodată despre un interlocutor liber și spontan, ci despre un produs al unor infrastructuri și corporații care operează după anumite principii, deci ceea ce spunem și ceea ce întrebăm devine parte dintr-un ecosistem de date. Ca urmare, ar trebui să fim conștienți că nu suntem într-un schimb de idei, ci într-o relație de putere. Toate astea m-au condus și la întrebarea cât de mult din responsabilitatea noastră umană (de a gândi, a decide, a empatiza) poate fi lăsată pe seama unui algoritm care nu este deloc neutru? În plus, să nu uităm că acest instrument nu înlocuiește sensibilitatea, vulnerabilitatea, compasiunea umană.
Ceva din această stare s-a activat puternic în mine când am lucrat la Sweet Spot (din mijlocul terorii), deoarece lumea condusă de o entitate abstractă, non-umană, era foarte prezentă ca problematică pentru mine în acest viitor distopic în care proiectam totul. Ca urmare, era foarte important să fiu atent la frecvența mea emoțională, la registrul meu de sensibilitate, încercând să-i fac pe ceilalți să simtă ceea ce vroiam să le transmit, nu doar să afle niște informații. Fiind plasați însă într-un viitor în care limbajul și comunicarea se presupune că au suferit modificări, am căutat pentru anumite pasaje o comunicare adecvată, care să reflecte ceva din ariditatea specifică unei entități non-umane – vezi momentul de publicitate politică și alte câteva pasaje unde aveam nevoie să redau un fel de lipsă de căldură umană, un fel de schematizare sau reducție emoțională, un fel specific de a comunica. Din nou am căutat procesul schematic de comunicare din mediile în care comunicăm astăzi, această simulare a inteligenței. M-au interesat această ciocnire și contrastul comunicării dintre om și mașină, care aduce cu sine ceva fascinant pentru unii și extrem de trist pentru alții. Anhedonia, de altfel, ne declară chiar de la începutul spectacolului că face legătura între useri și mașină.
În final contează enorm ideea de a nu abdica de la ceea ce doar noi oamenii putem face, să simțim, să suferim, să iubim. De aici monologul în care împreună trebuie să facem exercițiul de a asculta un om real, cu pauze și fragilități și, în final, pledoaria sa pentru atingere și contact. Atingerea este ceva fundamental. Ca urmare, Lior Kaspar vine să ne reamintească rolul vital pe care contactul fizic l-a avut și îl are pentru dezvoltarea noastră ca specie. Lior este un prenume frecvent în Israel. Am vrut să dau acest nume „personajului” deoarece din acea parte a lumii se simte în aceste zile că vine o traumă puternică și nevindecată, care generează multă violență. Nu există însă o legătură directă, o cauzalitate în spectacol. Este doar parte din procesul meu de alegeri și căutări.
Atingerile platonice au fost fundamentale în formarea comunităților și a civilizației. Avem dovezi științifice că deficitul de afecțiune fizică în copilărie favorizează apariția comportamentelor violente la maturitate. Gesturile de contact platonic au stat de-a lungul istoriei la baza solidarității și construcției sociale. Paradoxal însă, pe măsură ce am avansat social și tehnologic, am început să pierdem din ce în ce mai mult acest tip de apropiere, iar ceea ce a produs la acest nivel pandemia nu a fost suficient discutat și înțeles.
Lucrez foarte intuitiv, și cel mai intens și pasionant este să găsesc frecvența pe care vreau să comunic. Dacă găsesc mindset-ul pe care îl simt just, lucrurile pot curge foarte fluid și repede, deoarece mă transform foarte tare. Experiența de performer ajută enorm. Alterarea percepției, schimbarea perspectivei, filtrele și variabilele, descentrarea, toate instrumentele dobândite de-a lungul vremii mă ajută la voci/prezențe diferite. Pot să întrupez altceva, să fiu ocupat de altă logică, de altă stare, de alte conținuturi și să adopt alt mod de funcționare. Când scriam interviurile fictive ale lui Farid aflat în conflict instituțional cu Mihalcea și multe altele apărute în presa de atunci, la prima vedere toate păreau un delir fără noimă. Recitite peste mulți ani, ele mă surprind la nivelul coerenței unor idei și a unor teme și problematici asupra cărora insistam. Îmi amintesc că scriam foarte fluid, fără strategie, foarte intuitiv. Cred foarte tare în intuiție.
De altfel, intuiția mi-a salvat viața, la propriu. În situația în care eram, dacă aș fi raționat și aș fi lăsat exclusiv pe baza gândirii decizia de a acționa, acum n-aș mai fi fost aici. Aș fi spus lasă, că mă culc și văd mâine. Intuiția, acest fenomen profund uman, nu cred că o să poată fi decât cel mult simulat, în niciun caz reprodus, înlocuit. Oricum, dihotomia dintre intuitiv și rațional a fost depășită de cercetările ultimilor ani. Intuiția și raționalul nu sunt opuse, ci faze diferite ale aceluiași proces cognitiv. Cele două nu sunt ierarhice, ci complementare în procesul nostru de a lua decizii: intuiția propune, raționalul verifică. Afectul nu contrazice rațiunea, ci îi oferă un strat metacognitiv de anticipare. În condiții de incertitudine, intuiția depășește raționalul. Când timpul sau datele lipsesc, intuiția devine instrumentul cognitiv principal. Intuiția nu este o formă inferioară de raționament, ci un mod de procesare pre-verbală și rapidă, bazată pe recunoașterea tiparelor acumulate implicit din experiență.
