Salon

Cum facem să ne pese?

de Ioana Avădani, fotografii de Radu Ciorniciuc

Recenta vizită la Kiev, în aprilie, mi-a lăsat un puternic sentiment de déjà vu, de întoarcere în timp.

Nu din cauza aerului ponosit și cam neîngrijit al centrului vechi, nu din cauza amestecului de produse de lux cu mărfuri de doi lei sau a prezenței unei retorici de care nici noi nu ne-am desprins încă. Ceea ce m-a întors în timp și m-a făcut nostalgică și individoasă în același timp este sentimentul de lume nouă. De „punct și de la capăt”. 

Am văzut oameni care vor să construiască o țară nu neapărat „ca afară”, ci una care să le vină bine, să li se potrivească.  Război, ocupație străină, sărăcie, corupție? Nu-i bai, om trece noi și de ele... cumva.

La Ministerul Informațiilor am ajuns fără așteptări prea mari. În partea noastră de lume, știm ce vor și ce pot astfel de ministere. Nici liftul care de abia se mișca, nici coridoarele lungi și întunecoase, păzite de câte o funcționară, neapărat în vârstă, așezată la o măsuță de lemn, cu o lampă verde de lectură și un catastif în față (Ilf și Petrov râdeau înfundat pe la colțuri) nu m-au îmbiat să-mi schimb părerea. Dar oamenii cu care ne-am întâlnit erau vii, erau tineri, le fremătau energiile sub piele. Vorbeau cu drag de sarcinile lor care numai drăgăstoase nu erau: combaterea propagandei rusești în Ucraina. Nu vrem să interzicem niciun post, că noi nu folosim metodele „lor”, ne-a asigurat secretarul de stat pentru politici in domeniul informațiilor. Emine Dzheppar. Tânără. Frumoasă. Tătăroaică. În ce ordine vreți. Să susținem posturile și publicațiile în limba tătărească pentru Crimeea, să facem în așa fel ca semnalul audio-video al posturilor ucrainene să „bată” bruiajul rusesc în zonele ocupate, să ținem presa în priză fără odioasele temniki (listele cu subiecte care trebuie abordate în ziua respectivă, livrate de minister în redacții).  Să livrați conținut informațional de calitate, poate? Să lucrați cu elevii, pentru dezvoltarea spiritului critic? Media literacy, poate? îndrăznim noi câteva sugestii de activiști hârșiți în rele. Și mărturisesc aici un sentiment ciudat și nu foarte confortabil: speranța că, dacă la noi lucrurile acestea nu că au eșuat, dar nici măcar nu au început vreodată serios, poate la ei... E frumos începutul de lume, zău!
    

Imagini din vila lui Viktor Ianukovici. Foto: Ioana Avădani

Facem și pelerinajul, aproape obligatoriu pentru orice turist cu veleități geo-politice, la vila lui Viktor Ianukovici. Pe Ianukovici, ucrainenii îl „alintau” cu porecla Ianucescu - trimitere  făcând la luxul în care a trăit dictatorul român. Credeți-mă, nu se justifică. Prin comparație, Ceaușescu era un om cu aspirații modeste și gusturi  moderate. (În capela placată cu lemn și aur, există o neobișnuită icoană a lui Dumnezeu Savaot. Ianukovici nu trata cu intermediari.)

Luată cu asalt revoluționar după fuga acestuia, părăsită după câteva zile, se află acum în custodia neoficială a unei familii de „revoluționari”. Ei au grijă de casă, de spa, de sala de forță, de terenul de sport acoperit, de domeniul de 140 de hectare din jur, de luciul de apă (cu galionul spaniol cu tot). Pentru tăiat iarba și îngrijit florile mai angajează oameni. În casă prea mare lucru nu e de făcut. Vila are o instalație de purificare a aerului -  destinată inițial spitalelor - care rezolvă treaba. Nu e fir de praf pe mobile, deși n-a mai făcut nimeni curățenie de ani de zile, ne spune ghidul. 

E îmbrăcat într-un fel de uniformă și poartă pe umeri, ca o capă, drapelul Armatei Insurgente Ucrainene, o grupare de rezistență din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. E roșu cu negru drapelul acesta - sânge peste pământ - un contrast puternic cu drapelul oficial, azuriu cu galben - cer peste holde. (Există o variantă istoric mai veche a  drapelului - galben peste azuriu: cupolele aurite peste apele Niprului). Nu poezia lipsește vexilologiei (știința studierii steagurilor). Ghidul și soția lui  trăiesc de doi ani în casa lui Ianukovici, de care nu se mai interesează nicio autoritate. Au venit cu primul val de revoluționari și au încercat să impiedice distrugerea. Au rămas să gestioneze locul: plătești la intrarea în domeniu, plătești  în plus să vizitezi casa, primești bilele înseriate de fiecare dată. Din banii aceștia se plătește mâna de lucru. Curentul nu-l plătesc, deși primesc facturi cu regularitate. E în contul banilor furați de la popor, ne spune. Încă mai așteaptă ca cineva să găsească o întebuințare „pentru popor” a acestui delir arhitectonic, pentru că banii zac degeaba.

Imagine din timpul protestelor Euromaidan din 2014

La televiziunea publică - o clădire monumentală, cu un atrium uriaș și întunecos, care o face să arate ca un mușuroi de termite - cinci femei cu carnețele și creioane ne iau la întrebări. La noi cum e? Cum e cu audiența? Dar cu programele? Dar cu posturile locale? Finațarea? Le răspundem, dar insistăm asupra faptului că Televiziunea Română nu este tocmai modelul de succes pe care îl caută. Dar că și greșelile și neîndemânările noastre au valoarea lor - măcăr am aflat ce nu trebuie să facem. E bine, ne zic ele, ne-am săturat de cei care vin să ne dea lecții din pod. Dar televiziunea publică din România este iubită? Că a noastră nu e. Cum să facem noi ca oamenilor să le pese? 

Este, poate, întrebarea fundamentală a oricărei democrații. Fie că e la început, când refelexele participative sunt amorțite și pline vânătăi, fie că e prosperă și rodată, și oamenii iau totul ca fiind de la sine înțeles. Cum facem să le/ne pese?

E o energie nouă și o speranță reînnoită pe străzile din Kiev. Oamenii simt că pot să o ia de la capăt. A câta oară? Și ce rezervoare de uitare și speranță poate avea o nație pentru a porni la un nou plan de construcție națională  la fiecare câțiva ani? Mă întorc în timp, la momentul în care, în România, proiectul politic oferit era „vom reclădi speranța”. De implinirea așteptărilor n-a zis nimeni, nimic. Douăzeci de ani mai târziu, frustrarea pare mai degrabă agentul mobilizator al românilor. Poate ne mai utiăm și noi peste grad, la vecini. Măcar să ne aducem aminte cum e.
    
Documentarea pentru acest material a fost realizată în cadrul proiectului „Expertiza românească în tranziția la democrație și educație pentru Republica Moldova și Ucraina”, derulat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile cu finanțare de la Ministerul Afacerilor Externe, din bugetul de Asistență Oficială pentru Dezvoltare (RoAid), cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) - Biroul Regional pentru Europa și Asia Centrală.

text de

  • Ioana AvădaniIoana Avădani

    Director al Centrului pentru Jurnalism Independent, membru în Consiliul IFEX, o rețea de peste o sută de organizații independente care apără și promovează dreptul la liberă exprimare.

fotografii de

31 May 2016 ora 07:00


Tag-uri


X Revista Scena9