Viață&co / Umor

Dacă ești corect politic, ai probleme

de Răzvan Chiruță, fotografii de Adi Bulboacă

Publicat pe 13 mai 2016

Un grup de tineri intră vesel în ceainăria aflată în semiîntuneric. Câțiva cară lăzi goale de bere, pe care le așază una lângă alta pe jos. Scena e astfel montată, se aduce microfonul și primul dintre băieți începe să vorbească. Cuplul din fața cănilor de ceai, singurul aflat în acel moment în Café Déko, nu înțelege la ce asistă. Sala se umple de sunete care, laolaltă, ar trebui să se transforme în glume. Nu râde nimeni. Din când în când, aerul e tăiat de câte o pulă sau o pizdă cu scop comic. Nu aplaudă nimeni. Se schimbă comediantul, se schimbă glumele, doar organele rămân să rătăcească prin aer. Bărbatul din fața cănii de ceai se uită mirat la iubita lui. Ce e asta? Ce se întâmplă? Ea nu știe ce să-i răspundă, dar nici nu mai contează, cuplul cere nota și pleacă. Restul de „absolvenți” ai cursului organizat de actorul Radu Gheorghe rămân să își spună textele în fața unei săli goale.

Așa s-a desfășurat primul spectacol „neoficial” de stand-up din România, în 2003, la București, după cum mi-a povestit, 13 ani mai târziu, Cristian Dumitru, unul dintre comedianții de succes de azi, debutant fără prea multe speranțe atunci. 

Spectacolele de comedie după model american prind tot mai mult în România. O demonstrează afișele care anunță show-uri de stand-up în pub-urile din București, acolo unde umoriștii de bar – ei își spun comedianți, la fel ca în engleză - au și câte două spectacole în serile de weekend. Dar o demonstrează și un studiu realizat de D&D Research pentru BRD, în decembrie 2015. 19,1% dintre cei chestionați în Raportul de cercetare privind consumatorii urbani de artele spectacolului au declarat că cel mai frecvent participă la spectacole de stand-up comedy. De asemenea, 20% au precizat că dintre toate tipurile de arte ale spectacolului preferatul lor este stand-up-ul. 

Dar dacă în urmă cu 13 ani, publicul era mai degrabă atras de umorul vulgar, acum glumele au devenit surprinzător de agreabile pentru o sâmbătă seara. Doar începătorii mai înjură pe scenă. Am descoperit asta după ce am urmărit numerele a 12 comedianți cu vechime și a 10 debutanți, participanți la sesiunile „open-mic” pentru amatori. 

„Voi știți cum înjunghie ăia în Brăila? Vine unul la tine și îți spune: «Bă, mi se pare mie sau tu ai lipsă de fier?»  Am fost și în Cluj cu spectacol, dar a fost cel mai prost spectacol al meu. Nu a râs nimeni. M-am dus în camera de hotel și am plâns, că și băieții plâng câteodată. A doua zi m-a chemat patronul să iau micul-dejun în același bar. Nu plecase nici unul. Încă râdeau la comediantul dinaintea mea”. 

Cristian Dumitru e unul dintre primii practicanți de stand-up comedy din România, fost membru al trupei care a debutat în Café Déko din clădirea Teatrului Național din București. După atâta vreme, încă umple barurile cu oameni care vor să fie distrați în timp ce beau bere, deși în sâmbăta de februarie când ne-am întâlnit a folosit o glumă cu manele pe care mi-o mai servise în urmă cu vreo trei ani, tot într-un spectacol. Oricum, am râs din nou și sala a râs odată cu mine. 

Când s-a apucat de stand-up, în 2003, Cristian era student la actorie, iar virajul spre comedia de bar s-a petrecut din întâmplare. „Eu eram la facultatea de teatru, a venit un fel de manager de la Café Déko care căuta oameni dispuși să facă stand-up, explicându-ne un sfert de oră că asta înseamnă să urci pe scenă și să fii amuzant. Atât, asta era definiția lui standard. Ne-a zis totuși că ne asigură un workshop. Am mers, pentru că profesorul Vlad Rădescu ne-a sfătuit să ne ducem, că nu avem ce pierde”. Cristian își amintește prima glumă pe care a recitat-o la curs, dar nu mai vrea să o repete și îl înțeleg. Atunci nu a râs nimeni. A fost dezamăgit, că era o glumă de familie, iar printre ai lui făcea ravagii. Dar atunci nu a râs nimeni. A decis totuși să rămână la curs. Nu toți au gândit la fel, așa că din primii 60 care s-au înscris la work-shop-ul susținut de actorul Radu Gheorghe au rezistat până la final, după două săptămâni de antrenamente, doar 12. 

Cristian Dumitru – unii comedianții nu au nume speciale de scenă, le este de ajuns cel din buletin – îmi spune că publicul a evoluat din 2003, de la primul spectacol de stand-up din România, și până în prezent. „E o diferență consistentă. Noi am început fix ca BUG Mafia în anii ‘90, când aveau înjurături pe tot albumul și aproape nici un mesaj. Dar asta cerea publicul. Acum, dacă te urci pe scenă și vii doar cu glume cu înjurături, fără nici un mesaj, nu râde nimeni. La fel cum și BUG Mafia, dacă se pune din nou pe înjurat, nu mai are farmec. În 2003, nu prea știa publicul de aici ce este ăla stand-up, dar nici noi nu știam prea bine. Nu știam exact ce trebuie să facem pe scenă, internetul încă nu era așa răspândit, să putem vedea la alții”.

Comedianții de stand-up au evoluat, așadar, odată cu publicul. „Dacă s-a vrut cu vulgaritate, și s-a vrut mulți ani de zile, am mers pe partea asta. Între timp, am ajuns la o altă etapă, care nu e neapărat ce ar trebui să fie, dar suntem pe drumul cel bun. Acum se vrea interacțiune. Unii români vor să fie totul spontan, să te iei de ei. Sigur, sunt alţii care se ascund în spatele sălii, dar și unii care cer expres, când își fac rezervare, să fie puși în fața scenei. Ăștia se consideră amuzanți și vor să arate că sunt mai amuzanți decât noi”, îmi povestește Cristian.

Dar chiar dacă nu toți mai înjură ca pe vremuri, nu înseamnă că acum merg toate glumele cu mesaj. De exemplu, nu mai prinde de nici un fel umorul politic. „S-a făcut ani de zile tipul ăsta de umor. De pe vremea lui Ceaușescu până de curând s-a bătut monedă la maximum pe politică, oamenii s-au săturat. Dar nu au priză nici subiectele religioase și nu înțeleg de ce. La noi nu se râde la glume religioase, sunt luate personal. Dacă fac o glumă despre Isus nu înseamnă că îmi bat joc de Isus și o să mă trăznească. În Occident, sunt o groază de glume mișto despre religie, la noi nu se poate”, se miră Cristian Dumitru. Dar într-o țară în care oamenii își fac cruce de fiecare dată când autobuzul trece pe lângă o troiță, răspunsul nu e totuși atât de dificil. 

„Nu știu dacă știți de la istorie, dar dacii au fost invitați să participe la asedierea cetății din Troia. Știți povestea, cu Ahile, cu călcâiul, cu căluțul? Au fost invitați și dacii să participe, dar au ajuns la finalul războiului. Cetătea ardea deja. «S-a terminat băi, ați vrut voi să oprim la Sofia să bem». Dacă dacii ar fi ajuns la timp, astăzi vorbeam despre petul troian. Făceau un pet de lemn, se băgau toți în el, intrau în cetate, deschideau ușa și spuneau: «Băi, vă bem pe toți»”. 

George Bonea

George Bonea s-a apucat de stand-up acum patru ani, după o scurtă experiență ca jurnalist la Academia Cațavencu, și îmi spune că este unul dintre comedianții români care încearcă să facă glume cât mai inteligente. Nu funcționează întotdeauna. „E o diferență uriașă între publicurile diverselor baruri. Deja știm, la unele vin oameni mai inteligenți, la altele nu. Important e să îi găsești pe cei care gândesc ca tine. În seara asta, pentru că mi-au plăcut foarte mult cei din față și cei din dreapta scenei, care au prins subtilitățile istorice, m-am dus numai în material istoric. Dacă toată sala e mai din topor, glumesc despre relații și chestii care știu că merg”. Cum l-am văzut pe George în trei spectacole, la Club 99, Coopers Pub și Jazz Pong, pot să confirm că așa e. 

Gradul de rezonanță al publicului le dă cel mai mare fior umoriștilor de bar. Înainte să ajungă în ultimul pub, Bonea l-a sunat pe colegul său de scenă din acea seară, Marius Covache, pentru a afla cum sunt spectatorii și cum e sala. Marius i-a răspuns că barul e cam mare, cu mese de ping-pong, iar asta l-a panicat un pic pe George. La stand-up e esențial ca atmosfera să fie cât mai intimă, ca oamenii să ia râsul unii de la alții. 
Un comediant profesionist e pregătit însă și pentru publicuri ostile. Secretul stă în cantitatea de glume stocată în memorie. „Când ai mult material, poți să îl rulezi repede în cap și poți să te adaptezi. Regula spune că orice comediant adună undeva la o oră, o oră jumătate de material. E o regulă nescrisă. Din ora asta, folosești cât ai nevoie”, mi-a explicat George în taxiul care-l ducea de la Coopers, unde ne-am văzut inițial, către Jazz-Pong. „Mă simt ca maneliștii pe litoral, când aleargă de la o stațiune la alta”, a glumit pe drum, să mai taie din tensiune.

Nu își schimbă foarte des glumele. Nici ceilalți comedianți de stand-up nu o fac, după cum am aflat deja de la Cristian Dumitru. Din când în când, totuși, mai adaugă câte ceva nou, pe măsură ce i se întâmplă lucruri „amuzante”. Lucruri de pe stradă, din familie, de oriunde. Tocmai în seara cu sala mare și ostilă, George a pierdut câteva astfel de fapte amuzante pe care le notase pe o foiță. Nu le-a mai putut spune pe scenă, pentru că le uitase.

L-am întrebat de ce crede că nu mai râd oamenii la glume cu politicieni. „S-au plictisit de aceleași personaje”, îmi răspunde. „Iar mai nou nu mai sunt ancorați în subiectele de zi cu zi, nu-i mai interesează. Predominant, la stand-up vor să audă chestii din viața lor imediată, de zi cu zi”. 

George Bonea crede că se pot face diferențieri pe regiuni din perspectiva glumelor la care râd românii. Moldovenii se amuză la glume mai ușoare, mai evidente, „fără filosofii”, mi-a detaliat, după ce anterior m-a întrebat dacă sunt sau nu moldovean. „Nu vreau să jignesc pe nimeni”. Publicul cel mai bun i s-a părut în Craiova și Timișoara. „De fiecare dată când ajung la Craiova, termin prin a bea la o masă cu mulți interlopi”, pentru că, se știe, orașul e un soi de Sicilie oltenească a României. Brăila este, în viziunea lui George, locul cel mai periculos pentru stand-up. „Acolo spectatorii sunt de-a dreptul dubioși”.

Cristian Dumitru, cel cu gluma despre metoda brăileană de a introduce fier în organism, are o altă teorie despre distribuţia umorului pe regiuni. „Mie mi se pare că ardelenii reacționează un pic mai greu. Și sunt zgârciți în aplauze. Ardeleanul stă, stă și chiar când nu mai poate deloc explodează în aplauze. Moldoveanul, daca s-a și pilit un pic, e mai aprig, reacționează mult mai bine. Dar nu mi se pare că există diferențe majore între regiuni”. Ambii sunt cel mai probabil subiectivi.  

„Nu sunt prost tot timpul, dar compensez când sunt. Ați avut vreun moment de prostie pură? Prostie din aia când îți vine un gând în cap și zici: «Nu-i al meu ăsta, mă». Acum vreo lună, am plecat de la un prieten, din casa în care se mutase de curând, nu mai fusesem acolo. Am ieșit din apartament și până să ajung la lift, mi-am dat seama că nu știu la ce etaj sunt. Și m-am gândit: «Atunci cum ajung la parter?». Faza e că un bulangiu căruia i-am povestit asta s-a uitat fix la mine și m-a întrebat: «Și cum ai rezolvat problema?»”

Teo

Teo, Vio și Costel, din fosta trupă Deko, lucrează și împreună, și separat. Eu i-am prins pe toți trei într-o vineri, la Club 99 din București. Și ei sunt printre primii comedianți de stand-up din România, iar asta le permite să fie și teoreticieni ai domeniului. Într-o cămăruță din dreapta scenei mi-au ținut un curs rapid despre istoria stand-up-ului american, de la începuturile anilor 1890, trecând prin revoluția lui Mort Sahl din anii ‘50 pentru a ajunge până în zilele noastre, la Tim Minchin și glumele sale acompaniate de un pian.

Tot ei sunt și cei mai supărați pe faptul că în continuare există prejudecata că stand-up-ul românesc e doar vulgaritate și atât. „Din perspectiva noastră, am devenit din ce în ce mai puțin vulgari. Am devenit pur și simplu, pentru că așa s-a întâmplat. Nu a stat nimeni să facă o ședință, să spună: «Trebuie să scădem numărul de cuvinte vulgare». Ne-am maturizat, am început să avem alte interese, ne-am căsătorit, Vio și Costel au copii, s-a schimbat viața. Odată cu viața și anii, s-a schimbat și publicul, că ăia care aveau 20 de ani când ne-am apucat noi au acum 30 și peste”, mi-a explicat Teo, înaintea spectacolului.

În SUA, 90% din stand-up este într-un anumit grad vulgar. Dar acolo nu mai e o preocupare asta, insistă Teo. „Acolo au trecut deja la alte probleme, cu corectitudinea politică, cu discriminarea, să nu faci glume despre handicapați, despre viol”. Ceea ce în România nu este deocamdată cazul. Din contră, publicul românesc de stand-up comedy gustă mai mult umorul incorect politic și nu râde la cele care respectă direcția asta, îmi dezvăluie și Vio. „La noi ești controversat dacă ești politically corect. România este o țară atât de puțin corectă politic, încât dacă te urci pe scenă și zici o glumă despre oamenii care au boală pe homosexuali, aia devine o glumă controversată. Dacă zici: «Dar mai dă-i dracului de poponari, și țiganii ăștia să moară toți, și afară cu ungurii din țară», majoritatea publicului e în extaz. Dacă ești corect politic, abia atunci începi să ai probleme, pentru că așa e țara”. Teo crede că deocamdată, nici nu poate fi altfel, din moment ce în România există, deși nu întotdeauna vizibil, foarte mulți extremiști, naționaliști, homofobi. „Eu m-am luptat cu chestia asta, să-i fac să râdă la chestiuni corecte politic. Și am descoperit că dacă le expui absurdul dintr-o situație, încep totuși să râdă”. 

Vio

Teo, Vio și Costel confirmă, la rândul lor, că românii care vin la spectacolele lor nu agreează nici umorul politic simplu, să-i zicem așa. „Nu mai merge, pentru că e un dezgust total și ne-am prins că toți politicienii sunt niște javre mincinoase. Umorul politic nu se poate face în absența unei iluzii naive că există ceva bun acolo. De asta în SUA mai există satiră politică, că oamenii mai cred în politicieni. Pe vremea Divertis, mai era chestia asta: politicianul ăla e ok, dar, uite, are un defect, bea prea mult. Acum, găsește-i unuia măcar o calitate. Apoi e nevoie de contrast. Singurul mod în care poți face mișto de Becali este să îl imiți. Pentru că el este într-atât o caricatură, că nu poți face o caricatură la o caricatură. El e o glumă în sine. Ce satiră să faci despre Becali, dacă a făcut el totul”, glumește serios Teo.

Viața de comediant de stand-up are un dezavantaj major: lumea se așteaptă să fii amuzant tot timpul. Or, mi-au spus umoriștii cu care am vorbit, nu prea e chef tot timpul pentru umor. „Un actor porno nu se duce în timpul liber la un bar și spune «O bere și o femeie, vă rog». Nu poți fi amuzant oriunde, oricând. Suntem oameni, totuși”, se plânge Cristian Dumitru, după ce îmi povestește că la Oradea i-a dat unul bani, după spectacol, să stea la masă cu el și cu amicii săi, să-i veselească. „M-am simțit ca ultimul clovn, că ăia se așteptau să-i distrez”.

„În România, în mintea omului obișnuit, comedia e legată de zăpăceală, de nebunie, ne-am îmbrăcat în iepurași, am făcut tumbe, ăia sunt zăpăciți, sunt nebuni”, îmi explică și Teo. „Și noi, practicând forma asta de poezie mai sobră așa, întotdeauna ne-am ferit și nu am suportat să facem promo-uri cu chestii din astea cu nebunie, cu cât de zăpăciți suntem”.

Totuși, comedianții sunt amuzanți și în timpul liber. Marius Covache i-a promis unui taximetrist care ne ducea spre Tineretului că-l plătește în glume. Printre primele lucruri pe care le-a spus Cristian Dumitru când s-a așezat la masa unor prieteni a fost o fază care i s-a întâmplat. „Mă întreabă unul cum ajunge la Coopers. Îi explică că pe la Rosetti, îi dau toate detalii. «Se poate și pe Coposu?», mă întreabă. Da, îi zic, și iar îi explic toate detaliile. «A, bun, că vin cu taxi-ul»”. 

„În Moldova, există apelativele «oi» și «oă». «Oi» e pentru Iași, «oă» e pentru Suceava. Când se întâlnesc doi ieșeni, zic «Ce faci, oi? », «Bini, oi». Când se văd doi suceveni, auzi: «Ci faci, oă?», «Nu fac bini, oă». La noi în Bacău, este accentul moldovenesc bercenar, din colțul gurii, o combinație între BUG Mafia și Alternosfera”. 

Costel

Uneori spectatorii nu gustă glume cum esta asta de mai sus, spusă de Costel. Iar atunci se termină prost pentru comedianți. A pățit-o chiar el la Timișoara, când un spectator din sală, beat (stand-up-ul se desfășoară în 99% din cazuri în baruri, cu alcool pe masă) a aruncat prima dată cu o sticlă înspre Costel. Nu l-a nimerit, așa că umoristul nu s-a putut abține să nu zică „nu vezi că ești prost, eu sunt mic și nu m-ai nimerit, ești prost”. Spectatorul a mai pus mâna pe o sticlă, a mai aruncat o dată. De data asta a nimerit. 

„Eu am avut probleme la Sibiu, unde a sărit să mă bată un belgian. Eram pe la începutul carierei, iar belgianul s-a așezat în fața  scenei și mi-a cerut o glumă cu belgieni. Eu nu am știut decât să fac o referință la pedofili, că era cea mai la îndemână. Tipul, care se îmbătase groaznic, s-a ridicat în picioare, cu un pahar de vin, și a venit spre mine, să mi-l toarne în cap. Până la urmă a aruncat paharul, dar nu m-a nimerit. Chelnerul l-a dus înapoi la masă, dar el a luat carafa de vin și a aruncat-o după mine. Atunci l-au dat afară. De afară, a spart toate geamurile pub-ului. Și a vrut să intre pe o ușă din spate, să sară pe mine, să mă bată”, mi-a povestit George Bonea una dintre aventurile sale nereușite. 

Cristian Dumitru era să fie lovit de o grămadă de rugbiști. „Ei stăteau în dreapta scenei și restul sălii era în stânga și în față. Vorbeau în continuu, tare, peste mine, restul spectatorilor nu auzeau ce se întâmplă. I-am rugat să tacă, inițial și-au cerut scuze, dar a durat doar cinci minute. Au reînceput să vorbească tare și îmi stricau glumele. Am zis către restul: «Cine vrea ca ăștia să tacă și să vorbesc eu în continuare, să aplaude». Au aplaudat toți. Apoi am zis: «Cine vrea să tac eu și să vorbească ăștia?» Nu a aplaudat nimeni. Au mai tăcut zece minute. Apoi au început iar. Spectacolul a ieșit prost. La final am mulțumit publicului, iar mesei vorbărețe i-am arătat degetul mijlociu. O greșeală uriașă”. Cei vizați s-au ridicat de la masă și au venit după comediant, cu gânduri de cafteală. „Eu eram deja la bar când i-am auzit pe ăia cum vin spre mine înjurând. Era unul dulap, cu nevastă-sa, și un italian, în spate. Nevasta îmi cerea banii înapoi, că am jignit-o și nu plătește pentru asta. Eu mi-am cerut scuze, dar degeaba. Am acceptat să le dau banii înapoi pe 20 de bilete, dar ăia au început să arunce banii la ospătari. Dulapul tot insista că l-am jignit. În spate, italianul îmi tot făcea semn că îmi ia capul. Am stat în bar vreo 40 de minute să negociez. De atunci am învățat că nu e bine să educi publicul.”

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK