Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani. Începem cu desprinderea Basarabiei de Rusia în tumultuosul an revoluționar 1917.

„Lenin și poporul rus / Basarabia ne-au adus!”

Așa ar fi putut suna o lozincă acum 100 de ani, dacă incompatibilitatea ideologică dintre români și ruși nu ar fi transformat importanța Revoluției Ruse din 1917 pentru unirea Basarabiei cu România într-un subiect tabu.

În provinciile de margine ale Rusiei revoluționare, unde minoritățile naționale ale imperiului începeau să o rupă cu autoritățile locale și centrale ruse în entuziasmul libertăților acordate de la Petrograd (capitala de atunci a Rusiei, Sankt Petersburg de azi), cel mai la modă cuvânt al anului 1917 era samoopredelenie – autodeterminare. Guvernul provizoriu instalat după abdicarea țarului încerca să țină agitația autodeterminării la minimum, deoarece ultimul lucru pe care și-l dorea era un imperiu dezmembrat. Dar revoluția căpătase propria ei dinamică și logică și elitele ruse cam pierduseră controlul evenimentelor din provincii. „Ucraina a ucrainenilor!”, „Basarabia a basarabenilor!”, „Georgia a georgienilor!” și tot așa... erau noile agende revoluționare care au pus guvernul în fața faptului împlinit și l-au forțat să recunoască cu jumătate de gură autonomiile regionale. Un guvern revoluționar incapabil să țină revoluția departe de pasiunile naționaliste a fost primul avantaj pentru Basarabia.

Lenin – aflat încă în opoziție – susținea cu tărie autodeterminarea popoarelor, săpând astfel la fundația guvernului provizoriu, care avea și un război de dus pe lângă problemele cu provinciile rebele. Strategia de răspuns a guvernului a fost să susțină la rândul lui autodeterminarea popoarelor, mai degrabă ca să își întărească legitimitatea decât din convingere. Această întrecere a discursurilor populiste a dat al doilea avantaj Basarabiei.

După ce Lenin și tovarășii săi au preluat puterea la Petrograd, în urma insurecției bolșevice din octombrie/noiembrie 1917, principiul „autodeterminării până la separare” a picat testul consecvenței. Când Finlanda și Ucraina s-au separat prin proclamarea independenței, Lenin s-a „bucurat” atât de tare, încât le-a declarat război și a asmuțit gărzile roșii asupra lor. Faptul că bolșevicii percepeau autodeterminarea nu în sens național, ci în sens social(ist), și ca pe un proces însuflețit de avangarda bolșevică, nu de elitele burgheze și liberale, a devenit imediat transparent. Or, basarabenii începuseră să-și organizeze propria republică democratică autonomă, de inspirație burgheză, și, pe deasupra, majoritatea moldovenească nu se arăta dispusă să renunțe la programul ei național. Antagonismul acesta între Petrograd și Chișinău la trecerea între ani (1917/1918) a fost al treilea avantaj în favoarea desprinderii Basarabiei de Rusia.

Așadar: în prima fază, valul libertăților și erodarea sistemului centralist al Rusiei i-au făcut pe basarabeni mai îndrăzneți, iar în a doua fază, intransigența și hegemonismul lui Lenin au distrus speranțele basarabenilor pentru o conviețuire cu Rusia în cadrul unei federații, determinându-i să anunțe despărțirea și să-și caute eventual o altă parteneră.

Pe malul celălalt al Prutului, România ieșise în gerul de ianuarie să privească răsăritul...


Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.