Poeta și jurnalista Elena Vlădăreanu a invitat cinci scriitoare să vorbească despre prezența femeilor pe scena literară oficială din România. 

 

 

Știu că foarte mulți din generația mea, când aud cuvântul „radio”, devin imediat nostalgici și-și amintesc de teatru radiofonic, de Noapte bună, copii. Am și eu amintirile mele: aparatul de radio acoperit cu cuvertura verde, la care ascultam noaptea cu bunică-miu Vocea Americii, și difuzorul spânzurat în bucătărie la care lălăia zi și noapte Antena Satelor. Dar nu despre ele va fi vorba acum. Mă tot gândesc la fii-mea, care are acum vârsta pe care o aveam eu atunci, și care în primul rând va asocia radioul cu ora 15.05, când o ascultă pe maică-sa, și în al doilea rând cu Itsy Bitsy, care urlă la noi în casă mai ceva ca Antena Satelor pe vremuri. La acest post de radio, pentru care am o reală admirație, există, printre altele, rubrica Portrete mici de oameni mari. Fii-mea e fană. Lasă tot ce face și câteva minute stă cu urechile ciulite, să afle cine a făcut lucruri mișto pentru ca noi să trăim astăzi într-o lume așa cum o avem. Într-o zi, m-am supărat și am scris asta:

Dragă Radio Itsy Bitsy,

Te auzi la noi în casă mai mult decât postul la care lucrez eu și, cum fii-mea, cea mai mare ascultătoare, e pasionată de rubrica „Portrete mici de oameni mari”, m-am gândit să te întreb: ai nevoie de niște sugestii de femei mișto cărora ai putea să le faci portrete mici? Că la bărbați văd că te descurci minunat. Dacă da, aici sunt.

Cu drag,

Elena Vlădăreanu

După un timp, am primit următorul răspuns:

Dragă Elena și dragă fiica Elenei,

Mă bucur că vă place emisiunea „Portrete mici de oameni mari”. Apreciez, Elena, propunerea ta, dar deocamadată  nu mai producem alte episoade” .Dacă, în viitor, vom mai produce și ale episoade, nu voi ezita să-ți cer ajutorul.

Mulțumesc.

Nu cred că e nevoie să explic de ce m-am apucat eu să trimit o astfel de scrisoare. Lucrurile sunt extrem de subtile. Fără reavoință, fiecare din noi transmitem cumva acest mesaj: doar sau mai ales bărbații sunt capabili să facă lucrurile mari, cu adevărat importante. Ei fac istoria, ei fac arta, ei fac sportul, ei fac politica, ei fac medicina. Atâta timp cât femeile continuă să fie invizibile sau făcute invizibile în structuri, pe scena oficială, să-i spunem, impresia pe care o s-o perpetuăm este exact asta: adevărații oameni mari sunt ei. Ele, rareori sau poate niciodată.

În ultima vreme s-a tot vorbit despre prezența cantitativă - da, ați citit bine - a femeilor pe scena literară oficială, așa că m-am gândit să întreb în stânga și-n dreapta despre cum văd ele prezența femeilor în structuri de conducere, în jurii care dau premii literare și pe liste de premii sau nominalizări. Mă așteptam ca scriitoarele să rupă tastatura în două scriind despre, dar am primit mai degrabă refuzuri politicoase. E drept, în ianuarie, anul trecut, deci nu cu mult timp în urmă, revista Steaua a făcut un număr întreg cu o temă care suna cam așa, Doamne, domnișoare, autoare, scriitoare, unde s-au strâns multe păreri, și-și, mergeți și aruncați o privire acolo. Mi-e teamă că scriitoarele nu mai au chef să scrie despre asta pentru sentimentul c-ar fi degeaba, că isterice, că feministe, iar a fi feministă, știm cu toții, e un fel de ciumă. 

Alina Purcaru, scriitoare & jurnalistă: „Tablou de grup dominat de critici bărbați

Când vine vorba despre reprezentarea femeilor pe scena literară, nici măcar nu e nevoie de analize prea fine, evidența se impune oricui are ochi și interes să privească: scriitoarele sunt flagrant subreprezentate, iar ponderea cu care munca lor e recunoscută, prin premii, nominalizări, traduceri, burse ori invitații la lecturi și festivaluri e mult sub consistența reală a ceea ce ele construiesc și creează. Revista Steaua a avut, în primul număr din 2017, un dosar dedicat exact acestui subiect. Au răspuns foarte multe scriitoare, iar observațiile lor legate de dublul standard, de prejudecăți și de misoginism sunt copleșitoare. Numărul insignifiant al autoarelor studiate în manual este echivalat, în afara manualelor, de un procent la fel de firav al femeilor care dețin roluri cheie în instituții care negociază și decid valoarea: jurii, consilii, redacții literare. Revista pentru care lucrez, Observator cultural, e o excepție: și componența redacției, și juriul care acordă Premiile Observator cultural, sunt mixte. Îmi mai vine în minte un singur juriu echilibrat, din acest punct de vedere, cel al Galei Tânărului Scriitor. În rest, tablou de grup dominat de critici bărbați. 

Magda Cârneci, poetă și critic de artă: „Să scăpăm de vechilul machist

Am spus-o public de multe ori și o s-o repet cât va fi nevoie: mi se pare anormal ca rolul femeilor să fie atât de anemic în instituțiile literaturii  române de azi. Dacă te uiți la președinții de filiale, de comitete sau de reviste ale Uniunii Scriitorilor (USR), la componența juriilor, la listele de nominalizări sau la premiile literare propriu-zise, constați cu ușurință această anomalie care sare în ochi. Actualul Consiliu Director al USR conține de facto o singură femeie (cea de-a doua s-a retras). Comisiile din USR și nominalizările la diferite premii conțin și ele numai câte un nume de scriitoare, mai mult „de gura lumii” sau „de fațadă”, ca să spun așa.  Juriul Premiului național de poezie de la Botoșani nu conține niciun critic femeie. Și, în cele 26 de ediții ale lui, au luat premiul numai 4 femei. Au fost ani când așa-zisele „gale naționale de poezie” nu conțineau nicio femeie, într-o literatură care, măcar la poezie, se poate mândri cu nume mari feminine, validate pe plan internațional prin traduceri și premii în mai mare număr decât poeții bărbați.

Dar ce mi se pare cel mai neverosimil este mentalitatea difuz „machistă”, adolescentin-bărbățoasă, care predomină în structurile Uniunii Scriitorilor, în unele redacții sau instituții literare, și care se manifestă prin disprețul subtil, prin eliminarea discretă, prin limbajul vulgar, prin bârfa meschină despre reputația femeilor, sau prin acordarea de favoruri literare contra favoruri sexuale (ați auzit de vreo femeie care să facă asta unui bărbat?). Până când nu vom scăpa de aceste metehne, pe care le consider sechele ale unei mentalități feudale de „arendaș pe moșie”, sau reflexe comuniste de „activist de partid”, nu vom putea intra în normalitate. Până când nu scăpăm de „vechilul machist” din noi, care există uneori și printre scriitoare, nu vom fi persoane cât de cât libere interior. Până când nu vom avea femei în structurile de conducere ale instituțiilor literare, în număr cât de cât egal cu bărbații, nu vom putea vorbi de o reală egalitate de șansă. Noroc că mersul actual al restului lumii impune o asemenea echilibrare între sexe, care va atinge finalmente, vrând-nevrând, și instituția literară românească.

Mihaela Michailov, dramaturg și critic de teatru: „Reprezentările autoarelor au nevoie de pereți noi”

Excluderea se predă. Exclusivitatea se exersează. De mici învățăm că pereții școlilor sunt ai lor. Că fotografiile disciplinat aliniate, într-o familie extinsă de vibrații artistice înalte, le aparțin. Lor, scriitorilor. Lor, celor care cu luciditate tăioasă și rațiune sclipitoare, cu genialitate și inspirație, ne revelează fețele lumii. Doar că din fețele astea lipsesc niște fețe. Ale celorlalte lor. Creștem și descoperim că literatura e și a lor. Că există și ele, chiar dacă nu sunt pe pereții școlilor, nici în manuale, nici în jurii (decât într-o mică proporție), nici pe listele nominalizărilor (decât într-o proporție mică) pentru premii importante, nici în top-uri. Scriitorii își au locul lor. Scriitoarele trebuie să dovedească mereu că-l merită. Și nu mă luați cu valoarea obiectivă, cu literatura care n-are gen, cu aroganțe estetice și pledoarii pentru arta adevărată. Cine stabilește valoarea, de pe ce poziții, cine legitimează canonul și din ce perspective? Uitând ce perspective?

E nevoie de prezența scriitoarelor în cât mai multe contexte pentru că forța creației lor este indiscutabilă, pentru că propun teritorii noi de performare a unor realități despre care se vorbește prea puțin, pentru că vin cu o abordare de contracarare a discursului masculin dominant, în care reprezentarea femeilor e lacunară, clișeizantă, exclusiv și facil emoțională. Reprezentările autoarelor au nevoie de pereți noi.

Iulia Militaru, scriitoare și editor: Femeia nu este încă primită în sine şi pentru sine”

Prezenţa oricât de mare a femeilor pe listele de premii sau la diverse festivaluri şi evenimente, nu cred că ar rezolva mult din această problemă. Nu atât numărul lor în aceste poziţii trebuie avut în vedere, cât consecinţele acestei prezenţe în spaţiul public – prezenţă ce generează de fiecare dată o serie de conflicte şi de reacţii negative, care duc de cele mai multe ori la o bagatelizare a feminismului şi la conservarea unei feminităţi construite încă pe sistemul opoziţiilor binare. Pentru a fi acceptată, femeia trebuie să-şi transforme propriul trup – şi sunt câteva reguli: fie să îşi şteargă complet orice identitate de gen, fie să prezinte un trup profund masculinizat. Orice încălcare a acestor legi va atrage după sine şi oprobiul public.

Acest lucru a fost aproape evident în ceea ce s-a întâmplat de curând, la Botoşani, în timpul lecturii-performance a Medeei Iancu. Ea şi-a asumat acolo imaginea femeii care luptă singură pentru drepturile sale, o imagine de lider, fără ca această imagine să-i fie girată de un comitet „credibil”. Ştim bine că întreg conflictul cu Uniunea Scriitorilor, care a fragmentat scena literară, a fost proiectat asupra imaginii ei. Sunt trei elemete de care trebuie să ţinem seama în acel performance: 1. A afişat un trup obişnuit, fără urme de masculinitate; 2. A fost girată de un comitet considerat nul; 3. A citit o poezie care folosea cuvinte obscene?; nu, nicidecum, a citit o poezie care trimitea la un alt scriitor, de data aceasta bărbat şi foarte apreciat de altfel, Marius Ianuş. Cu alte cuvinte, Medeea, în lipsa unui trup masculinizat, în absenţa unui gir valabil şi fără pic de empatie faţă de reacţiile publicului ofensat, a apropriat unul dintre cele mai puternice, violente şi masculine texte scrise de un bărbat. Pe scenă, în faţa tuturor, a afirmat monstrul, cel care nu e nimic, care nu poate fi încadrat pentru că nu există nimic coerent în acea imagine şi în acel performance. Bineînţeles, s-a invocat din nou criteriul estetic – „Medeea face poezie mediocră” – însă acest criteriu ţine tocmai de o zonă a conformismului, de menţinere într-o zonă clară a diferenţelor sau o îmbinare a lor doar după anumite criterii prestabilite şi acceptate. În aceste condiţii, când nimic nu a fost respectat, acea imagine monstruoasă putea să devină cu uşurinţă ţapul ispăşitor al luptelor de pe scena literară românească. Femeia nu este încă primită în sine şi pentru sine, ci doar întrupând un set de reguli prestabilite, chiar şi atunci când afişează masculinul. Cred că aşa se explică şi numărul mic al celor „primite”.

Angela Marinescu, poetă: „Suntem amazoane, poate dă Dumnezeu şi vom fi şi scriitoare foarte bune.

Există o baricadă, de o parte și de alta a baricadei suntem noi, literatele, de partea cealaltă, ei, literații. Din capul locului, aşa cum şi în lume sunt mult mai multe femei decât bărbaţi, şi în literatură presupun că există mai multe literate decât literaţi. Nu înseamnă că literatele, pentru că au acumulat atât de multă cantitate, sunt mai bune decât literaţii. Numai de la o anumită limită a cantităţii în sus cantitatea se poate converti în calitate. Presupun doar. Oricum, avem destui scriitori mari şi, trebuie să recunosc, mai puţine scriitoare mari. Cum naiba să încerc să fiu obiectivă în cazul ăsta? Noi nu avem timp să fim şi în jurii, şi la conducerea structurilor  administrative, să îngrijim şi copiii, şi soţii, eventual şi amanţii. Ei, doar cu amantele, se descurcă. Se mai descurcă şi cu scrisul în cazul ăsta. Ba chiar fac din amante secretare uneori. Dar noi, prăpădite, cu sânii lăsaţi, cu burţile tăiate eventual, alergând de colo colo ca nişte insecte care nu-şi găsesc locul, ce să facem? Dacă avem bani, angajăm bone peste bone, deşi instinctul nostru matern, magnfic ne spune că bonele nu sunt atât de bune ca noi față de copiii noştri. Şi atunci... Şi atunci deduc că nu avem nicio şansă. Ne asumăm destinul, dacă putem. Unele nu şi-l asumă şi devin feministe crunte. Cele care şi-l asumă mai fac ceva treabă pe lumea asta. Şi, de obicei, cele care nu-şi asumă destinul de femei la modul inconştient ori se sinucid după ce au scris cărţi destul de bune, ori scriu cărți foarte bune pentru că lupta lor este teribilă. Ce mai, suntem nişte luptătoare, ne mai tăiem şi sânul drept, mai învăţăm să tragem cu arma şi mai învăţăm şi să călărim. Suntem amazoane, poate dă Dumnezeu şi vom fi şi scriitoare foarte bune. Dumnezeu cu mila.

 


Puteți citi și:

Anchetă: Artistă și / sau mamă?