De câțiva ani, East European Comic Con (EECC) a devenit unul dintre cele mai mari happeninguri din zona de geek culture autohton. Ca o sărbătoare a fanilor și un festin ambulant al industriei tech, anul acesta, Comic Con a fost mare, agitat, distractiv și (probabil) un succes fulminat pentru organizatori. Dar mai important e că a ilustrat problemele fundamentale ale culturii geek, adaptate la peisajul (sub-)cultural românesc.

Comic Con e un fel de Costinești: genul de loc unde te duci să te simți din nou tânăr și ajungi să te simți bătrân. E o chestie pe care am observat-o încă de la prima ediție. Ca un mare nerd ce sunt (trecut prin trei edition wars de Dungeons and Dragons, aflat de partea corectă în eternele dezbateri AMD vs Nvidia și cu o bibliotecă modestă dar mândră de benzi desenate), Comic Con ar trebui să fie mediul meu natural. Dar e și genul de convenție mare (pour l’orient) și ușor alienantă, care te forțează fie să te scufunzi în atmosferă, fie să te separi complet de ea și să fii foarte meschin.

Ajuns la Romexpo în jurul prânzului, după o sesiune de stat la coadă după bilete eram gata să fiu cât de meschin se poate. Înconjurat de expați conectați la nerd culture-ul internațional, o duduie într-un kigurumin cu Pikachu și posesori de câini cu pedigree  confuzați de proximitatea Comic Con-ului față de vecinul de anul acesta, Pet Expo, căutam orice prilej să cârcotesc. Din fericire, m-am intersectat cu Alin Răuțoiu (băiat bun, de urmărit) de la Webcomics.ro, care a fost mai mult decât fericit să o facă-n locul meu. „E practic un showroom de calculatoare”, mi-a zis una din vocile cele mai distinctive din critica de bandă desenată autohtonă. (Dar nu înainte să-mi recomande să încerc jocurile VR, pentru că, vorba aia, Comic Con e, totuși, un showroom de calculatoare mișto.) Câteva standuri ofereau benzi desenate sau volume colectate de BD, alături de mult merch cu tematică BD, de la postere la genți. Exista și un Artist’s Alley mic, cu artiști care cuprindeau toată panoplia graficii românești de la Pisica Pătrată, la Comic Gianchi la eternul, cutezătorul, Puiu Manu.

Probabil că e deja passé să vorbești despre cum comics sunt aproape inexistente la Comic Con, atât la noi, cât și la din ce în ce mai mult la evenimente mari internaționale. Dar e într-adevăr vizibil. Benzile desenate sunt doar o parte mică dintr-unul din cele trei piloane care susțin orice convenție de nerd culture - pilonul de merch, adică, pe românește, „marfă”. (Bric-a-bracuri, postere, tricouri amuzante, figurine și alte obiecte cu tematică de cultură nerd.) E pilonul care atrage expozanții la convenție. Anul acesta au fost prezente nu numai magazine și site-uri autohtone, ci și expozanți internaționali, precum un domn britanic care m-a asigurat că posterele sale, din care cel puțin câteva imprimate după printuri celebre și nicidecum royalty-free, se dau ca pâinea caldă. Am luat și eu unul că dacă tot e piraterie să fie până la capăt.

Cel de-al doilea pilon, cel de tech, e suprareprezentat în România și e cel care plătește, mai mult sau mai puțin, pentru toată convenția. Jocurile și calculatoarele sunt de departe produsele cele mai bănoase de la Comic Con și au, în fiecare an, cele mai impresionante standuri, concursuri și spectacole. Anul ăsta, ca și-n anii precedenți, spațiul de gaming era de două ori mai mare decât restul spațiilor cu standuri de la Comic Con. Dar e oarecum normal, deoarece de multe ori firmele de jocuri ajung să subvenționeze si ultimul pilon al convenției, cel de fandom care e reprezentat atât prin mese rotunde și panel-uri cu artiști și actori, care atrag o mare parte din fani și trebuie plătiți cumva, cât și prin cosplay, partea participativă a fandomului.

Cosplay. Cosplay-ul e poate cea mai vizibilă parte a unei convenții de cultură geek, și cea mai ciudată pentru un outsider. Și pe cuvânt că nu zic asta nu doar pentru că o bună parte din cosplayeri sunt fete tinere în costume decoltate. Este și partea care anul ăsta m-a făcut să mă scufund în atmosfera locului, în loc să rămân cinic la etalarea aproape vulgară a bugetelor de marketing ale diferitelor firmelor de jocuri. Cosplay-ul a devenit emblematic pentru cultura convențiilor, pentru că e o reapropriere a culturii nerd, o transformare a merch-ului în identitate și o ocazie de afirmare de sine prin costume DYI de Power girl, Stalkeri sau Deadpool. E puterea din spatele unei măști, cea care-i face pe alții să le pese de cine ești, cum ne învață Bane în The Dark Knight Rises. E și un mod de a realoca puterea de expresie în cadrul convenției, de a o transfera de la companii la indivizii care reinterpretează creativ și internalizează proprietatea intelectuală a unor firme mari. Anul acesta, printre zecile de oameni îmbrăcați în personajele lor favorite din jocuri, benzi desenate sau filme, m-a gâdilat în părțile moi ale sufletului o întreagă brigadă de copii de școală costumați în personaje din jocul Overwatch dar și un Logan (Wolverine în civil, nu mașina) la costum și cu barbă, blood elfi din universul Warcraft și un nene cu o scândură (Plank) din Ed, Edd and Eddy la purtător.

Dacă mi-aș pune fedora de pedant, aș putea să spun că transformarea asta a unui produs în identitate este ceea ce antropologul digital Tom Boellstorff numește „capitalism creativ”. Dar mi-am pierdut pălăria asta pedantă undeva pe drum, așa că o să spun doar că e foarte satisfăcător să atragi atenția și admirația altora prin faptul că devii unul dintre personajele lor preferate. Cosplay-ul e, de fapt, doar partea cea mai vizibilă a întregii mișcări de reapropriere a conceptelor de nerd și geek, transformate în ultimul deceniu din stereotipii negative în cel mai cool lucru pentru hipsterimea urbană, care nu-i nici bicicletă, nici barbă.

Reapropierea, adică recuperarea asta a termenilor negativi și transformarea lor în sursă de mândrie nu e un lucru nou, mulți dintre marii eroi ai neamului, de la Bill Gates și Elon Musk la eternii olimpici români cutoatemedaliilelabalcaniadă probabil erau considerați cei mai fraieri din curtea școlii, dar în lumea asta nouă în care jocurile pe calculator sunt cool și filmele cu supereroi distrug box-office-ul grupurile marginale devin cunoscute și subcultura devine cultură mainstream. Geek is Chic - atât de șic, de fapt, încât a devenit o industrie bănoasă, cum poate să-ți confirme oricine care s-a plimbat prin zona de magazine și magazinașe de la Comic Con.

Nicio convenție n-ar fi cu adevărat o convenție fără eternele mese rotunde și panel-uri cu insideri din industria benzii desenate și a filmului. În timp ce notam impresii la panel-ul Umbre și mă-ncerca o vagă nostalgie față de sezonul întâi al serialului produs de HBO România, n-am putut să nu mă gândesc că, de fapt, toată industria asta a convențiilor se bazează pe concepte recuperate. Până acum câteva zeci de ani, toate conceptele astea aveau conotații negative. Un fan e, de fapt, un fanatic. Nostalgia care animă atâția participanți la Comic Con, printre care și pe subsemnatul, e, de la Proust la Freud citire, o tânjire perdantă și chiar periculoasă după un spațiu idilic care nu a existat niciodată. Costumatul în personaje era pe vremuri o formă de disociere rezervată strict bogaților. Acum, toate aceste elemente reapropriate sunt cool. Sunt parte integrantă din experiența subculturii de convenție: o mascaradă modernă, construită pe un echilibru fin între consumerismul disperat, sponsorizat de expozanții mari care subvenționează evenimentul, și jindul participantului îmbrăcat într-un personaj din League of Legends după un spațiu ideal, creativ.

Echilibrul ăsta delicat dintre puterea financiară a companiilor mari de calculatoare și jocuri și puterea creativă a participanților s-a împletit elegant la standul meu preferat de anul acesta. (Eterne regrete, maestre Manu, poate la anu’.) Anume, standul Carbon, unde erau prezentate jocuri produse de developeri mioritici. Urban Strife, un tactical shooter postapocaliptic în stilul Jagged Alliance/Xcom și Grey Dawn, un horror atmosferic în care joci un popă (doamneajută), ambele cu foarte mult potențial. Dar jocul care chiar m-a impresionat a fost Unbound, un platformer/puzzle foarte distractiv și cu un stil artistic naiv și foarte expresiv, ceva cam la jumătatea drumului între Child of Light și World of Goo.

Animat de nostalgie, bere și consumerism, m-am prăbușit în realitate ca un tată familist după o seară la păcănele, când am dat față-n față cu food court-ul. Între varii food truck-uri, camioane cu produse Logitech și terase de bere, trona un Humvee Redbull din care se punea cel mai agresiv dubstep mixat live de DJ-ul din „turelă”. Alături, două mașini mai modeste și domnișoarele care le prezentau încercau să atragă la rândul lor clienții de Comic Con, care dacă tot pot să-și permită calculatoare de câteva mii de euro, cu siguranță au și bani de automobile budget - măcar ca să meargă cu calculatorul până la LAN-party în condiții de siguranță. Între burgeri cu brânză de capră, dubstep și camioane, înconjurat de tineri cosplaying ca personaje din jocuri pe care nu mai am timp să le joc, realitatea Comic Con-ului, suspendată temporar m-a lovit ca ultimata unui personaj de MOBA. Fiecare face din Comic Con ce vrea, fiecare e acolo pentru filmul, jocul sau banda lui favorită. Dar dacă elimini nostalgia, fandomul și costumele făcute în casă, dacă elimini tot ce investesc emoțional participanții, Comic con-ul e o sărbătoare a capitalismului târziu, dacă nu chiar întârziat. Sau, cum zicea Alin, e un mare showroom de calculatoare. (VR-ul a fost chiar ok.)

Am fost la Comic Con, m-am pozat cu cosplayeri, mi-am cumpărat benzi desenate, am băut bere și am mâncat nostalgie. Mi-a plăcut?