Dacă vrei muzică weekend-ul ăsta, ai putea să mergi la un film. A doua ediție a Festivalului DokStation, singurul festival de documentare muzicale din București, aduce biografii pe peliculă ale unor artiști precum David Bowie sau James Lavelle, concerte, DJ set-uri și Q&A-uri. Până una-alta, noi am ales trei documentare cu care să-ți facem poftă. Găsești programul complet aici, așa că vezi și tu.
David Bowie, The Last Five Years, r. Francis Whately (2017)
Un documentar în care colaboratorii apropiaţi ai lui David Bowie recompun ultimii cinci ani din viaţa şi cariera muzicianului britanic - perioadă în care a compus unele dintre cele mai revelatoare creaţii ale sale, explorându-şi atât trecutul, cât şi viitorul. Totul începe cu retragerea sa de pe scenă şi din atenţia publică la 56 de ani, după un infarct suferit într-un turneu din 2003. Urmează o pauză de şase ani în care nu se ştie nimic despre el, apoi, în 2011, Bowie revine să tragă în secret un nou album - voia să lucreze fără presiune şi la perfecţiune ce dospise.
Mai departe, rockstarul porneşte într-o călătorie retrospectivă şi experimentală în care, deşi stilul lui muzical se schimbă constant, intră mai adânc în teme care l-au preocupat dintotdeauna: alienarea, evadarea, noţiunea de faimă. Dacă The Next Day, primul album pe care l-a scos după revenirea sa, fără să dea interviuri de promovare, e despre cineva care se apropie de sfârşitul vieţii şi se uită înapoi, Blackstar, cel de-al doilea (şi ultimul) e despre cineva care a ajuns la apogeul vieţii şi-şi caută liniştea şi casa pe care nu le-a avut niciodată, undeva în spaţiu. Înainte să pornească într-acolo, are şansa să facă ceva ce şi-a dorit de la mijlocul anilor '70: un musical. Şi să-şi pregătească plecarea cu un ultim videoclip - în timp ce filma la el a aflat că boala sa era în stadiu terminal - în care anunţa: „Look up here, I'm in heaven”.
Proiecție: Teatrul Excelsior, sâmbătă, 16 septembrie, 20.30 (intrare liberă)
Where You’re Meant to Be, r. Paul Fegan (2016)
Filmul ăsta trebuia să fie altceva: un turneu cu balade și cântece de pahar tradiționale din Scoția, reinterpretate de Aidan Moffat (ex-Arab Strap) pe un album numit Where You’re Meant to Be, plimbat prin peisajele superbe și printre personajele colorate ale țării. Vânători de monstru la Loch Ness, fermieri roșii în obraji, cu paharele mereu sub nas, cârciumi animate de lassies și lads, pasionați ai reconstituirilor istorice îmbrăcați în armură din cap până-n picioare, punkeri care ascultă Ramones și poartă kilt. Toate văzute și povestite de Moffat, o legendă a muzicii alternative și potențate de întâlnirea lui cu o legendă a muzicii tradiționale a travellers* din Scoția, Sheila Stewart. În filmul final au rămas și personajele insolite și peisajele glorioase (folosite, însă, doar ca punctuație pentru ritmul filmului, niciodată superfluu) și cântecele tradiționale despre iubire și moarte și marinari și băutură. În plus, Fegan a adăugat o serie de laitmotivuri vizuale, care, deși-ar putea să pară fumate pe hârtie, funcționează excelent în imagine. Mereu când apare apa e vorba de viață, adică și de moarte, iar păsările zboară în film ori de câte ori trebuie să te gândești la libertate și statornicie.
Două lucruri au deturnat filmul care trebuia să fie – și l-au transformat în ceva mai bun, mai mare și, după toate aparențele, mai important. În primul rând, aproape-octogenara Stewart s-a certat acerb cu protagonistul-idol-indie pe adaptările lui contemporane după piesele tradiției ei. S-au certat glumind sec, s-au certat la drum de-a lungul și latul țării, s-au certat și serios, când a venit vorba despre cum trece timpul peste o cultură. Ce face timpul din muzica ei, te întreabă Stewart: o ucide, o transformă sau ambele? La 79 de ani, cântăreața ține atenția camerei lejer, iar Moffat îi răspunde într-un voice over comic, uneori necreditabil ca fir al memoriei, dar întotdeauna adresându-i-se direct ei.
Pentru că al doilea lucru care s-a întâmplat filmului lui Fegan a fost moartea Sheilei Stewart în decembrie 2014. În film o vezi cântând pentru ultima oară. O auzi dând ultimele interviuri. Te conduce, chiar, să-ți arate mormintele familiei ei. Și-apoi, nemulțumită până la capăt, moare. Moffat scrie în broșura care însoțește albumul că i l-ar dedica, dacă n-ar ști că l-a detestat până la moarte. Și din felul ăsta de sinceritate, lipsă de pretenții, umor uneori sumbru și meditații accidentale despre timp și impermanență, se construiește un film mai cald și mai poetic decât majoritatea documentarelor despre muzică pe care le-am văzut eu în ultimii ani.
*travellers sunt populații nomade din insulele britanice, a căror origine etnică precisă s-a pierdut în istorie. În general, se presupune că sunt un mix rezultat din indigenii nomazi și romi. Travellers din Scoția sunt denumiți și Scottish Gypsies, deși nu toate populațiile desemnate de acești doi termeni se identifică ca având origine romă.
Proiecție: Teatrul Excelsior, vineri, 15 septembrie, 21.00 (Bilete aici)
The Man from Mo’Wax, r. Matthew Jones (2016)
În care puteți vedea cum un adolescent cu ochelari de tocilar creează muzica unei generații. La 14 ani, James Lavelle avea primul DJ set, la 18 ani avea deja o casă de discuri care începea să producă pe bandă rulantă. A adus împreună oameni din diferite culturi muzicale și a devenit unul dintre motoarele trip-hop-ului. A creat trupa UNKLE împreună cu DJ Shadow, a lucrat între alții cu Beastie Boys, Thom Yorke, Joshua Home și Ian Brown. Dincolo de toate, a contribuit decisiv la crearea unei identități pentru muzica britanică a anilor ‘90. „La un moment dat ne-am trezit și am realizat că nu suntem din Bronx. Locuiesc în South London, n-am lanț de aur, n-am o armă de foc, n-am un Jeep, n-am toate lucrurile astea de care albumele hip-hop sunt atât de obsedate. Am nevoie de ceva nou”, spune unul dintre protagoniștii documentarului, realizat pe baza a peste 700 de ore de filmări.
Deși munca lui Lavelle a fost mai degrabă a unui curator perfecționist, n-a rămas în niciun moment omul din umbră, iar rolul ăsta l-a costat. Spune la un moment dat că s-a simțit folosit de oameni care voiau să ajungă undeva cu muzica lor. I-a folosit la rândul său pe ceilalți? „Nu, am crezut că-i cel mai bine pentru muzică”, răspunde Lavelle. Pe drumul ăsta către „cel mai bun album de muzică din lume” și-a pierdut mulți buni prieteni, două căsnicii, case de discuri. „E viziunea lui. Oamenii se simt inconfortabil în postura asta, că servesc doar viziunea unui alt tip: «De ce să facem asta când o putem face pentru noi?» Și subestimează contribuția lui”, spune Ben Drury, graphic designer pentru Mo’Wax și UNKLE. Șansa de a curatoria o importantă expoziție la Londra îi dă șansa de a reîntâlni o parte dintre oamenii pe care i-a lăsat în urmă. Muzica era oricum acolo.
Proiecție: Spațiul M60, duminică, 17 septembrie, 21.00 (intrare liberă)
FOTO sus: Screenshot din ultimul videoclip al lui David Bowie - Lazarus
