După două volume de proză scurtă, care i-au asigurat imediat un loc în recomandările de literatură nouă made in Romania, Lavinia Braniște revine cu primul ei roman, care va apărea curând la Editura Polirom, în colecția Ego. ProzăInterior zero își are rădăcinile în același cotidian din care s-au hrănit, cu umor și înțelegere, și prozele ei scurte. Este povestea unei tinere captive într-un job obositor și plictisitor, din care bâjbâie să găsească semnul cu Exit. Cristina e-n același timp prinsă într-o relație la distanță, deasupra căreia planează aceeași nehotărâre. Vă propunem să citiți mai jos un fragment din romanul Laviniei, care zgârie învelișul unei vieți obișnuite, la prima vedere, în care să ne privim în oglindă.

 

I-am zis Otiliei aseară că plec, i-am lăsat numărul trenului și datele hotelului din Poiană și apoi, după atâta vreme de când îl întoarcem împreună pe toate părțile, numele complet al lui Mihai și numărul de telefon. Otilia nu l-a văzut niciodată și moare de curiozitate, dar am pus-o să jure că n-o să-l sune decât în cazul în care mi se întâmplă mie ceva. Și-n cazul în care nu i s-a întâmplat și lui același lucru.

E curioasă, dar mă dezaprobă. Îmi explică de la o vreme cu argumente solide că nu mai e necesar să trăim în perechi. În haite. Nu mai suntem în preistorie. Planeta e suprapopulată. De ce să-ți pierzi vremea cu un partener așa și așa.

— Asta o zici pentru mine sau pentru tine?

— Pentru tine, dragă, mi-a zis aseară la telefon. Eu m-am resemnat de mult.

Ea urmărește cercetări recente, are lecturi care i-au scos din cap ceea ce tot lecturile ne înșurubează: să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur...

— Tu ești puternică, i-am zis și am izbucnit amândouă în râs.

— O să fie nasol, o să te dea peste cap și o să-ți pară rău că te-ai dus. N-ai nevoie de el.

— Lasă, tu fă-ți listă cu consolări și ține-le până luni. Te sun să-ți povestesc.

— Sună-mă duminică! mi-a zis. Oricât de târziu.

— Numai dacă iese caraghios... Dacă iese doar trist, te sun luni.

— Bine.

— Când vin de la birou.

— Bine.

Mă plimb prin mall cu mobilul în mână, să-l aud dacă sună. Mă uit la vitrinele magazinelor închise. Și la un moment dat vibrează și deschid mesajul și văd: am ajuns. unde ești?

Începe să-mi bată inima. Îmi bate ca la îndrăgosteală, dar știu că e frică. Și că s-ar putea să iasă și că s-ar putea să nu iasă. Lupta cu mine să nu fug. Automutilarea emoțională pe repeat.

M-așteaptă cu rucsacul în spate. Stă nemișcat și când mă vede doar zâmbește, așteaptă să spun eu ceva prima. Eu spun:

— Ai ajuns?

Are ochi frumoși, mari și albaștri, mă privește lung. Nu m-ar deranja să fim amândoi derutați, dacă și-ar dori și el să fim derutați împreună.

Mă întind să-l pup pe obraji, dar el mă ia în brațe și-mi zice la ureche salut. E un moment perfect pentru un sărut lung pe gură, dar eu mă smulg și-i zic:

— Știi tu cum ajungem în Poiană?

— Știu că se poate ajunge pe jos din oraș. E un drum prin pădure, nu e greu.

— Să mai stăm prin oraș un pic?

— Vrei?

— Da... Luăm autobuzul până în centru?

În autobuz stăm față în față pe scaunele pentru bătrâni și el se uită la mine lung. Îmi reproșează mereu că sunt critică și-l analizez, dar și el face fix același lucru, numai că nu scoate pe gură nimic în acest sens.

[...]

Începem să urcăm, iar pe mine începe să mă doară spatele de la bagaj.

Ne oprim pe o bordură înaltă de ciment, bem apă, îi ofer niște biscuiți cu cereale. Se așază lângă mine, foarte aproape.

Mă dezbrac la tricou.

El mă ia pe după spate, își pune capul pe umăr ca un copil mic pe maică-sa.

— Ah, ce mi-ai pune tu o mână pe țâțe acuma! îi zic.

Începe să râdă și o ia ca pe un da convins și atunci cu mâna cealaltă îmi apucă bărbia și-mi trage fața spre a lui și mă sărută avid, închid ochii, îl simt cum îmi mânjește ochelarii cu nasul, sărută atât de bine și, dacă n-am fi pe stradă, în fața casei cuiva, i-aș lua eu mâna să i-o pun pe țâță.

Restul drumului ne ținem de mână și-mi duce el rucsacul. Îmi povestește verzi și uscate despre colegii lui, apoi, într-un luminiș, vedem un planor și el îmi explică cum funcționează planoarele.

Asta ar putea să fie iubire, mă gândesc. Lui să-i placă să-mi explice cum funcționează lucrurile, iar mie să-mi placă să-l ascult. În lumea mea strâmbă și plină de lipsuri, asta ar fi suficient ca să construiască iubire.

Ajungem sus, în Poiană, trecem șoseaua, iar el scoate GPS-ul și caută hotelul. Camera noastră are fereastra în spate, spre un depozit. Nu se văd munții sau pădurea, dar se simte aerul tare din balconașul minuscul. E limpede că ești la munte.

— Ești obosit? îl întreb. Vrei să te culci un pic?

— Tu vrei?

Râde cu subînțeles, îmi bagă un deget pe sub betelia blugilor și mă trage spre el.

— Stai să fac un duș întâi, îi spun.

Când ies de la duș, el stă țeapăn pe scaunul de lângă fereastră și butonează telefonul. Pare resetat la momentul întâlnirii în gară, de parcă minutele petrecute singur în așteptarea mea l-au întors cu o mie de ani înapoi, la nesiguranța primordială.

— Mi-e foame, nu vrei să căutăm un loc să mâncăm? mă întreabă el și rămâne la distanță.

Eu sunt în prosop.

— Da. Păi... să mă îmbrac.

Dăm o tură prin stațiune, mâncăm mici cu cartofi prăjiți și plecăm repede, fiindcă eu nu suport muzica. El vrea să-mi ia ceva, dar nu prea are ce. Îmi ia un kürtős, iar eu merg cu el în punga aburită tot restul plimbării, îl las acolo să se lipească de celofan. Mergem un pic în sus pe pârtia înverzită. Pământul e moale, a plouat de curând. Ne dăm bătuți repede.

Îmi vine să intru la biserica de lemn, să pun o lumânare pentru bunicul, el stă mai departe, pe trotuar, și m-așteaptă.

În cameră stăm în pat și ronțăim alune. Are o sticlă de vin, dar nu și tirbușon. Știu eu o șmecherie să desfaci sticla, o dai ușor cu fundul de perete, perpendicular, pe un prosop, până începe să iasă dopul de plută și poți să-l apuci. Dă cu sticla de perete după instrucțiunile mele, dar nu se întâmplă nimic și-și pierde răbdarea.

— S-ar putea să aibă jos tirbușon, dacă întrebăm la recepție...

— Pula mea, eu nu mă duc, zice nervos.

Eu vreau să beau, să-mi amorțesc simțurile. Cobor la recepție și, când mă întorc, el izbește în continuare cu fundul sticlei de perete, iar dopul a început să iasă.

— A, ai reușit...

E bucuros.

— Nu te-am crezut, zice și vine să mă pupe, se lipește tot de mine.

— Da, ca în viață, îi spun. Nu te-ai lua după mine, Doamne ferește.

— Uite că m-am luat.

— Pe la spatele meu.

Mă extrag din îmbrățișare.

— Mă duc înapoi să duc tirbușonul, îi zic.

— Dă-l naibii, îl ducem mâine mâine-dimineață.

Mă ia de mână.

— I-am zis că-l aduc imediat. O să creadă că vreau să-l fur.

— Te-ai supărat? întreabă.

— Nu, de ce să mă supăr?

Dar după ce ies din cameră simt că mi se încing urechile.

Mă așteaptă în cameră așezat pe scaunul de lângă fereastră, picior peste picior, șoseta din piciorul de deasupra mai clăpăugă în vârf. Mănâncă alune. Îl cunosc de atâția ani și mi se pare în continuare fragil, e un echilibru atât de precar între noi, pe care nu știu să-l gestionez, nu știu ce să fac și ce să zic ca să nu-l supăr, ca să nu-i vină s-o ia la fugă, cum îmi vine mie.

— Nu te înțeleg, îmi zice el dintr-odată.

— I-am promis omului că-i duc tirbușonul înapoi, ce nu-nțelegi?

— Facem sex sau nu? întreabă el.

— A, asta te nedumirește? Mi se pare evident că da. De-asta ne-am bătut capul, nu? Stai liniștit, c-o să faci sex de toți banii, îi zic și deja ridic tonul.

Și după o tăcere lungă:

— Mă întreb de ce nu ți-oi fi găsit pe alta pe-acolo să faci sex. Mă mir c-ai venit până aici pentru atâta lucru.

În secunda asta îi urăsc din suflet pe toți oamenii care mă fac să-i cert. În primul rând pe el.

— Tu ai sunat..., zice el încet, cu capul în jos.

— Da, acum e vina mea că ți-e lene ție să faci orice. Tu n-ai ce să-ți reproșezi.

— Nu pot să-ți promit nimic legat de noi. Nu știu ce-o să fie. Cu noi.

— Când o să știi?

[...]

Eu nu cred în fericirea picată din cer, în lucrul nemuncit. Dar e mult prea greu s-o scot la capăt cu el, e ceva greșit în povestea asta cu noi doi. Nu se poate să fie atât de greu.

— Vreau să plec de-acolo, îi zic. E un mediu toxic, îmi simt toxinele în mușchi de când intru pe ușă. Ba nu, de când intru pe străduță. Crește groaza în mine cu cât m-apropii mai mult de firmă. Cel mai oribil e când n-am nimic de făcut. Când am timp mort.

— Nu poți să-i ignori?

— Nu, m-am tot gândit, am încercat. Soluția e să rup firul. Să plec.

— Și ce-o să faci?

Ridic din umeri și mă uit la el. Poate-și imaginează că m-aștept să mă cheme la Cluj.

— Mai bine să pleci când îți găsești altceva, zice.

— Hai la București.

Nu știu dacă-l apucă dragul de mine sau doar vrea să pună capăt acestei dureroase discuții, dar vine lângă mine pe marginea patului și începe să mă sărute și să mă mânjească pe ochelari cu nasul. Mi-i dau jos și mă simt deja dezbrăcată. El prinde curaj și trage hainele de pe mine una câte una. Îl las să facă ce știe. Mă străduiesc să-mi imaginez că suntem împreună și că-l iubesc, numai așa mă pot bucura, numai așa îmi iese și mie ceva din sex. Dacă reușesc să mă păcălesc că e pe bune. Rămân în chiloți, el e în continuare îmbrăcat, mă mângâie și m-apucă și mă sărută. Stau cu ochii închiși, îi cunosc ritualul. Îmi bagă mâna în chiloți. Îi pun mâna pe încheietură.

— Ce-i?

— Te-ai spălat pe mâini?

— Cum adică?

— Ai mâncat alune cu sare...

Se uită la mine exasperat și iar nu mă mai cunoaște.

— Du-te și spală-te, te rog.

— Corect, zice el.

Dar în ușa băii se oprește un pic și-mi zice fără să se întoarcă:

— Ești nebună.

Îl aștept băgată în pled, cu fața la geam și spatele la el. Am tras de noi toată ziua pentru un moment de tandrețe și suntem amândoi epuizați. Oare din vina mea e atât de complicat? Oare sunt proastă că nu pot să fac sex și atât? Oare nu știu să fiu modernă? Nu-mi doresc decât să fiu pe salteaua mea de-acasă, cu fața la perete.

Îl aud cum se dezbracă și se bagă în pat. Afară nici nu s-a întunecat încă. Ne prefacem că ne-am culcat.

Îmi îngheață picioarele și, după mult timp, le lipesc de picioarele lui. Tresare. Sunt sloi.

— Ți-e frig? mă-ntreabă.

— Da.

Mă ia în brațe. E cald. E dezbrăcat complet. Îi iau mâna și-o pun pe o țâță. Am impresia că râde. Îl mușc de-un deget.

— Vezi că mă murdărești, îmi zice.

— O să mi-o scoți pe nas acuma toată viața...

— E, stai s-ajungem acolo...