Dacă vă propuneți mereu să ajungeți la expoziții de artă, dar la fel de des amânați să faceți asta, azi puteți să vă luați o expoziție „la pachet”. Și asta deoarece cartea Dig the Inbetween, realizată de artista Lea Rasovszky, graficianul Larisa Sitar și curatoarea Diana Marincu, chiar asta e, o expoziție tipărită. Astă-seară, la ora 19, se lansează la Galeria Mobius din București, cu un party tematic, Apocalipsa după Disney 

În cartea asta, proaspăt publicată la Editura Vellant, aveți timp să stați față-n față cu lucrări de Lea Rasovszky care, la 31 de ani, și-a desenat deja un teritoriu recognoscibil în arta contemporană din România. Pagină după pagină, te privesc în ochi personaje recuperate din amintiri, din flash-uri autobiografice, din lumile care curg continuu pe ecrane, din mitologia TV și www, eroi efemeri și anonimi nemuritori. Adrian Copilul Minune, Joseph Beuys, Florin Condurățeanu și Mickey Mouse sunt doar câteva din figurile din panteonul plin de umor și melancolie al Leei. Ilustrațiile ei, care-și schimbă mereu repertoriul de forme, familiile de culori și tehnici, păstrează ceva din siguranța cu care mâna unui copil se mișcă pe hârtie și face ca o scenă cu totul imaginară să pară realitate demonstrabilă. 

În Dig the Inbetween, lucrările sunt însoțite de texte (bilingve, română-engleză) care la rândul lor reciclează poezia unui flow interior și luciditatea comentariului despre frânturi din lumea în care ne mișcăm cu toții. Textele, decupate dintr-un schimb între Lea și Diana Marincu, unul din cei mai activi curatori români din ultimii ani, sunt la rândul lor lucrări de sine stătătoare, în care poți vedea, ca printr-un cap transparent, cum se leagă gânduri despre singurătate, vulnerabilitate, deschidere & detașare; cum sarcasmul se transformă în căldură; cum cum se înfig desenele în idei care te urmăresc și-n vis.

Am prins-o pe Lea Rasovszky între două drumuri și am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări despre cartea pe care o lansează diseară. 

Care e povestea din spatele Dig the Inbetween și ce le leagă pe personajele ei? 

În ultima vreme, mă tot întrebam cum ar arăta dacă aș încerca să găsesc un soi de fir narativ pentru tot ce desenez, să încerc să prind retrospectiv momentul în care s-a schimbat ceva și mai ales de ce. Cu Larisa Sitar vorbeam de ceva vreme despre cum ar fi să fie totul sub formă de carte. Intrasem într-o poveste vizuală foarte mișto. Voiam ceva anti, punk și în același timp pop, cu inside jokes și naughtiness (acolo unde se află defapt arta pură, după părerea nostră). Așa că am făcut asta.

Apoi, mi-a trebuit o strategie de a evada din gândurile mele și așa că am simțit nevoia unui co-narator extern. Al unui observator-narator, un al doilea, membru al aceluiași regn, care să înţeleagă cele mai ciudate confesiuni. Aici a intervenit Diana Marincu.

Procesul în sine a fost un fel de performance. Împreună cu Larisa și cu Diana am selectat imaginile, am rezistat instinctului de a le organiza pe serii, cronologic, să abordăm totul previzibil și cuminte. Am zis să începem de la întuneric și să ajungem la lumină. Şi am stat câteva seri să le deslușesc, le-am revizitat, am reintrat în stări, pentru a realiza apoi că cele mai întunecate serii, unde e noapte aproape mereu, sunt cele mai pozitive, sunt cele unde spiritul e ușor și zip code-ul e unul magic, iar gândurile şi gânditorul lor emană căldură. Pe măsură ce avansăm spre zone unde hârtia e din ce în ce mai albă, liniile devin hardcore, apare o zonă de profanare (a nimic sfânt, de fapt) și zonele de lumină sunt cele mai dure. Acolo se dau lupte. 

Textul a fost o serie de scrisori în mare parte nocturne, cu câteva punctări esențiale diurne, între mine și Diana Marincu. Un text aproape somnambul, pe un alt palier de logică, ghidat după orice altceva în afară de viața care se desfășura înaintea mea, chiar atunci: sala de așteptare a unei policlinici, scara blocului părinților mei, rătăcirea printre raioanele perfecte ale unui magazine de bricolaj. 

Ne-am întâlnit pe același fluviu și vedeam cum se contopesc perfect cele trei atmosfere.

Spui la un moment dat, în cartea asta care e un ride subiectiv, că lumea exterioară e un mecanism de distragere a atenției. Cum faci, ca artist, să administrezi relația asta cu lumea care distrage atenția și să urmezi ce ai de făcut?

Nu știu cum ar arăta un ride obiectiv. Primul instinct a fost să mă gândesc la mulțimi aduse sau duse cu un autocar, către ceva (aproape niciodată bun). 
Dusul și întorsul pot fi obiective, călătoriile sunt, by default, subiective. Mai mult decât orice, este un soi de jurnal, unde e expus contextul ușor melancolic care vine odată cu investigarea pasionată și empatică a mersului lumii. Acolo cred că mă aflu, în descoperirea unui celălalt, expediție care vine cu sacrificiul de a te simți deseori înghițit de lume, ca întrarea într-un Moby Dick gigantic dar fluffy, în care te pierzi ușor pentru a simula panica, dar din care poți ieși teafăr ca dintr-o casă de burete. 

Ca să găsesc echilibru cu lumea care distrage atenția, dar fără care experiența (mea) umană nu e completă, îmi rezerv luxul de a mă izola complet uneori, pentru perioade nu foarte lungi de timp. Episodic dispar pentru a mă restructura, lucru care mă face mai eficientă și relaxată în raport cu orice interacţiune ulterioară.

Tot apropo de interior-exterior, mai spui la un moment dat „n-am înțeles niciodată de ce avem nevoie să aparținem”. Cum vezi comunitățile din arta contemporană românească? Crezi că există astfel de comunități de care să te simți reprezentată sau a fi artist e mai degrabă o treabă pe cont propriu?

Sălbaticii sunt liberi. E mișto că le-ai numit „comunități“ și nu „comunitate”, la singular. Asta cred și eu, că sunt multe, în loc să fie una. Suntem încă acolo.

Nu ştiu, nu sunt fana a cluburilor în general, cred că activarea în acest domeniu ține de un feeling mai discret și mai preţios, care poate că trebuie discutat mai puțin din privința conținutului ei. Poate mai global și mai aplicat. Avem de lucrat la statut, la nişte chestiuni administrative esențiale care ne privesc pe toți, dar nu şi la felul organic în care această comunitate se diversifica constant, lucru foarte sănătos de altfel.

Cred că suntem, deși nu într-un mod negativ, pe cont propriu, iar intersecțiile dintre noi ar trebui să fie frumoase, sau măcar constructive :).

În cartea ta sunt foarte mulți bărbați și tipologii de bărbați. E ăsta un statement (și) cu miză politică? Cum vezi statutul tău de femeie artistă în contextul actual din România?

Nu, pur și simplu îmi place mai mult, cel puțin pentru moment, să desenez fizionomii (mai) masculine. Experiențele pe care le caut se traduc într-un fel interesant pe astfel de figuri. Cred că, de fapt, simt că desenez oameni, nu bărbați. Poate pot fi recepționați mai rapid ca fiind bărbați, atunci când căutăm rapid o explicație. 

Statutul meu e de artist vizual, aflat, întâmplător sau nu, în România. Nu cred că genul are vreo relevanță în ceea ce fac eu. Când lucrez la ceva, mă simt ființă, fără prea multe specificații exterioare. 

Când vorbești despre „mentorii palizi și diafani”, cum ți-a fost drumul în instituțiile de educație artistică din România și cum ar arăta, după părerea ta, o Universitate Națională de Arte care să le fie pe bune de ajutor studenților ei, viitorii artiști?

Drumul meu prin instituțiile de educație artistice din România a fost unul, care acum văzut de la distanță, ar avea o formă abstractă. Nu a urmat un pattern classic, mai mult m-am dezvoltat ca o bălărie, în mod asumat încercând diverse :).

O universitate ar trebui să fie un spațiu deschis şi dinamic. Mi se pare esențial ca studenții să vadă și să cunoască cât mai multe aspect reale, atât exterioare cât și interioare aferente acestei decizii de viață. Să învețe să caute în locuri mai puțin probabile și să aibe curaj în căutările lor. Spațiul educațional cred că trebuie să antreneze spiritul ăsta curios, să fie interdisciplinar, for god’s sake, că să pornești în excursie cu toate uneltele la tine.