Literatura are obiceiul de a-i furniza cititorilor ei tot felul de idei despre cum să se descurce mai bine în viață. De data asta, am adunat, cu prilejul celui de-al 2016-lea An Nou d.Hr., 5 fragmente de ficțiune despre personaje care o iau de la capăt. Niciunul nu și-a făcut abonament la sală pe 1 ianuarie, dar: unul și-a dat demisia și a făcut „schimbarea mult-visată”, altul și-a dat seama ce bine e să scapi pentru o vreme de „obligația de a gândi” și ce faci când o parte din tine moare și te transformi în altcineva, altul și-a luat zborul spre Oceanul Pacific cu 50 de dolari în buzunar, altul a plecat la drum ca să-și găsească „menirea supremă a existenței”, alții au fugit de-acasă și-au trimis scrisori în care au scris că sunt bine, dar cine știe, de fapt, ce-i binele ăsta.

Până să-nțelegem și noi, la fel ca Arseni, că „viața fără cuvinte e posibilă”, le dăm cuvântul următorilor: Lavinia Braniște, Paul Auster, Jack Kerouac, Marin Preda (!) și Evgheni Vodolazkin.

Spor la ținut cu dinții de rezoluții.

„Schimbarea mult-visată venită acum cu forța”

(Lavinia Braniște, Interior zero, Editura Polirom, 2016)

„Luna trecută nu ne-am luat banii, luna asta, pe data de cinșpe, dacă am văzut că tot nu se întâmplă nimic, m-am dus la Liliana și i-am spus să mă ierte, înțeleg că e greu pentru toată lumea, dar de mâine nu mai vin.
- Ați fost ca o mamă pentru mine, i-am mai zis, pentru o despărțire ușoară.
Ea a spus să păstrăm legătura, că după ce agenția va fi dizolvată în mod oficial, o să-și deschidă firmă cu Traian și o să ne cheme la ea.
Am șters-o de pe Skype chiar în seara aia.
Dorm mult și prost, mă foiesc, mă trezesc de câte zece ori, transpir și după aia mi-e frig.
Nu mă scol înainte de unșpe.
Într-o bună zi va trebui să fac curat.
Schimbarea mult-visată venită acum cu forța, bine măcar c-au luat alții deciziile pentru mine.
Le-am șters de pe Facebook pe Mona, Timea și Ioana. Îl aveam și pe Bogdan și, cu toate c-a fost singurul pe care l-am tolerat, l-am șters și pe el.
L-am șters, în sfârșit, și pe Dan.
(...)

Mama mi-a trimis bani de când i-am spus că nu ne-am mai luat salariile. O mie de euro, printr-un serviciu de transfer, care mi i-a dat în două bancnote noi de cinci sute. Îi am pe frigider, tot nu mă îndur să-i încep, mi se pare greșit să stric bancnotele.
Va trebui la un moment dat să ies din casă, să iau pâine. Și detergent de vase.
Să schimb banii.
M-am apucat să citesc cartea Viețile secrete ale creierului. După care urmează Sinele. După care Tunelul eului. După care Cine sunt eu? Și Mintea ca întâmplare. Toate ordonate pe raft, acum am timp pentru ele, în sfârșit, le-a venit rândul.
Mama îmi dă mesaj că mi-a pus pachet cu „bunătăți”. Tot felul de peștuci, turrón de migdale, jamón și conserve de caracatiță. Să mă suni când îl ridici, spune. Și ai grijă să nu fie cutia tăiată pe la colțuri, dacă e tăiată să nu semnezi de primire!
Am mai primit o dată cutia tăiată și l-am certat pe ăla de la Atlassib, dar l-a durut fix la bască, a zis că nicio problemă, o trimitem înapoi dacă n-o vreți, unde plătiți transportul pentru retur, aici sau la Alicante?
Dacă-mi fură ceva, să-mi fure caracatița.
Abia aștept Crăciunul, să vină mama acasă. Uneori, când dormim amândouă în camera noastră de la Brăila, am impresia că nu mai respiră și atunci îmi țin și eu respirația ca să fie liniște completă și să pot auzi. Și asta e iubirea, e liniștea asta în care-ți ții respirația, ușor îngrozit, ca să auzi dacă îngerul tău păzitor mai e acolo.”

„O parte din el murise”

(Paul Auster, Trilogia New York-ului - „Orașul de sticlă”, traducere de Lidia Szasz, Editura ART, 2015)

„New York-ul era un spațiu inepuizabil, un labirint de pași nesfârșiți, și oricât de departe s-ar fi dus, oricât de bine ar fi ajuns să cunoască străzile și cartierele, rămânea totdeauna cu sentimentul că s-a rătăcit. Rătăcit nu numai în oraș, ci și în sufletul lui. De fiecare dată când făcea câte o plimbare, avea senzația că și-a lăsat în urmă propria ființă și, reducându-se doar la dimensiunea unui ochi văzător, putea să scape de obligația de a gândi, iar sentimentul ăsta, mai mult decât orice altceva, îi dădea o măsură a liniștii, un vid interior salutar. Lumea se afla în afara lui, în jurul lui, în fața lui, iar viteza cu care ea continua să se schimbe făcea imposibil să zăbovească prea mult asupra fiecărui lucru luat în parte. Mișcarea era esența, gestul de a pune un picior în fața celuilalt și de a-și permite să urmeze mersul propriului trup. Rătăcind fără țință, toate locurile deveneau egale și nu mai conta că nu se află nicăieri. Iar asta, în fond, era tot ce ceruse el vreodată de la viață: să nu fie nicăieri. New York-ul era nicăieriul pe care-l construise în jurul lui și își dădea seama că nu avea nicio intenție să-l părăsească vreodată.

În trecut, Quinn fusese mai ambițios. În tinerețe, publicase mai multe volume de poezie, scrisese piese de teatru, eseuri critice și lucrase la o serie de traduceri lungi. Dar renunțase brusc la toate. O parte din el murise, le spusese prietenilor, și nu voia ca partea asta să revină să-l bântuie. Atunci își luase numele de William Wilson. Quinn nu mai era acel om capabil să scrie cărți și, deși în multe feluri Quinn continua să existe, el nu mai exista de fapt decât pentru sine însuși.

Continuase să scrie deoarece era singurul lucru pe care simțea că-l poate face. Romanele polițiste păreau o soluție rezonabilă. Inventa cu ușurință intrigile complicate de care era nevoie și scria bine, adesea împotriva propriei voințe, de parcă n-ar fi trebuit să facă niciun efort. Cum nu se considera autorul celor scrise, nu se considera responsabil pentru ele și de aceea nu era nevoit să le apere în sinea lui. La urma urmei, William Wilson era o invenție și, cu toate că se născuse în chiar ființa lui Quinn, acum ducea o viață independentă. Quinn îl trata cu deferență, uneori chiar cu admirație, dar nu mersese niciodată atât de departe încât să creadă că el și William Wilson erau una și aceeași persoană. Ăsta era motivul pentru care nu se arăta de sub masca pseudonimului său.”

„Am luat-o din loc spre Oceanul Pacific”

(Jack Kerouac, Pe drum, traducere de Cristina Felea, Editura Polirom, 2012)

„Un cavaler al soarelui-apune, acest Dean. Cu toate că mătușa mă prevenise că mă va băga în bucluc, eu auzeam o nouă chemare și vedeam un nou orizont și la acea vârstă credeam în el. Și, chiar dacă aveau să fie necazuri sau chiar dacă Dean, așa cum se va întâmpla mai târziu, mi-ar putea trăda încrederea și m-ar abandona înfometat și bolnav, ce importanță avea? Eram un tânăr scriitor și voiam să-mi iau zborul. Știam că undeva pe traseu vor fi fete, viziuni, totul. Undeva în drum, precum perla ivită din ascunzișul ei, taina mi se va dezvălui.
*
(...) Așadar, într-o bună dimineață mi-am lăsat manuscrisul pe jumătate terminat pe birou și, după ce am împăturit frumos pentru ultima oară așternutul confortabil, mi-am luat sacoșa de pânză în care îmi împachetasem câteva lucruri de strictă necesitate și am luat-o din loc spre Oceanul Pacific, cu cincizeci de dolari în buzunar.
 

În Paterson examinasem luni de-a rândul hărți ale Statelor Unite, ba chiar citisem cărți despre pionieri și savurasem nume ca Platte și Cimarron și altele asemenea, iar pe harta rutieră era o linie lungă, roșie, numită Șoseaua Națională 6, care ducea de la vârful lui Cape Cod direct în Ely, Nevada, iar apoi se prelungea până jos în Los Angeles. Trebuie doar să țin Șoseaua 6 până la Ely, mi-am spus și am pornit plin de încredere la drum.
 

(...) Am început autostopul. De cinci ori am schimbat mașina până la mult doritul Bear Mountain Bridge, unde Șoseaua 6 se arcuia dinspre New England. Tocmai când am ajuns, a început să plouă torențial. Eram în munți, Șoseaua 6 trecea peste râu, șerpuia în jurul unui nod de trafic, apoi se pierdea într-un peisaj sălbatic. Drumurile erau pustii, ploua cu găleata și nu aveam unde mă adăposti. Am încercat zadarnic să mă refugiez sub niște pini. Am început să strig și să blestem și să-mi dau pumni în cap pentru că fusesem atât de dobitoc. Eram la șaizeci de kilometri nord de New York și pe tot parcursul drumului mă obsedase ideea că astăzi, în ziua cea mare în care debuta călătoria mea, mă deplasam doar spre nord și nu spre mult doritul vest. Acum rămăsesm blocat în punctul cel mai nordic. Am alergat cinci sute de metri până la o benzinărie simpatică, în stil englezesc, refugiindu-mă sub streașinile ei. Deasupra capului, pădurosul Bear Mountain duduia de tunete care mă băgau în toți sperieții. În fața ochilor nu aveam decât copaci fumegânzi și pustietate care se ridica până la ceruri. „Ce naiba caut aici?” înjuram, doream să fiu în Chicago. „Chiar acum ei se distrează, fac una sau alta, iar eu nu sunt acolo, când o să ajung acolo?”.

„Ce prefaceri”

(Evgheni Vodolazkin, Laur, traducere de Adriana Liciu, Editura Humanitas, 2014)

„Îl întrebară pe Arseni cine e, dar el tăcu. Și descoperi cu mirare că vaca de-alături nu mai era.

Dar unde-i vaca, l-a întrebat Arseni pe cel mai apropiat dintre cei din față. Mi-a fost un tovarăș bun și mi-a arătat o milă salvatoare.

Nu i-a răspuns nimeni, fiindcă cei ce păreau de față lipseau. Cel mai aproape de Arseni - mic, cocârjat, cenușiu - s-a dovedit a fi la o privire mai atentă brațul plugului. Ceilalți erau și ei îndoiți și costelivi. Tălpi de sanie. Hulube și cumpene. Iar locul era cu totul altul.

Interesant, își spuse Arseni, pipăind sub el o roată de căruță. Interesant, timpul trece, iar eu zac pe o roată de căruță, fără să mă gândesc câtuși de puțin la menirea supremă a existenței mele.

Cu un efort, Arseni se ridică și, pășind moale, ieși pe ușă. Cu pălăriile pufoase ale acoperișurilor, se înălțară în fața lui izbele unui sat neștiut. Din fiecare, fără un firicel de vânt, ieșea o dâră de fum. I se păru că izbele erau prinse prin fumul lor de cer, toate la fel. Pierzând mobilitatea proprie fumului, firele de legătură căpătaseră o rezistență neobișnuită. Acolo unde erau o idee mai scurte decât era nevoie, casele se ridicau cu câțiva stânjeni. Uneori se legănau. În asta era ceva nefiresc, și pe Arseni îl luă amețeala. Apucându-se de ușorul ușii, spuse:

Legătura cerului cu pământul nu e așa simplă cum, deși se vede, s-au obișnuit să creadă în satul ăsta. O asemenea concepție despre lume mi se pare din cale-afară de mecanicistă.

Făcând să scârțâie zăpada proaspătă, Arseni plecă din sat. După o vreme, zgomotul acela îi atrase atenția, și își privi picioarele care scârțâiau: erau opinci din coajă de tei.

Dar înainte erau din coajă de mesteacăn, își aminti Arseni. Poftim, ce prefaceri.

(...)

Arseni mergea din sat în sat, iar memoria nu-l mai lăsa. Capul îl durea mai puțin, uneori nici nu-l durea. La orice întrebare, Arseni răspunde că el e Ustin, fiindcă numai asta i se părea în acel moment esențial. Dar și așa era limpede pentru oricine ce fel de om era și ce ajutor i se putea da. Arseni nu mai era Arseni cel de dinainte. În timpul peregrinărilor sale, căpătase înfățișsarea aceea care nu mai necesita nicio lămurire. Fără o vorbă, îl lăsau în magazie (grajd) - ori nu-l lăsau. Din izbele calde aduceau pentru el o bucată de pâine - ori nu aduceau. Cel mai adesea, aduceau. Și el a înțeles că viața fără cuvinte e posibilă.

Arseni nu știa în ce direcție - și, de fapt, dacă în una singură - se mișcă. La drept vorbind, nici nu avea nevoie de o direcție, fiindcă el nu se îndrepta niciunde.

(...)

Umblând pe drumurile care se înmuiaseră, dar nu se dezghețaseră încă de tot, Arseni simțea fără greș venirea primăverii. Își aminti bucuria pe care o simțea în viața trecută când se schimba aerul. Când razele soarelui se revărsau cu putere și le simțea căzându-i pe față.

Odată și-a văzut chipul într-o băltoacă primăvăratecă, și a început să plângă. Părul încâlcit nu mai avea culoare. Din obrajii surpați cădea în smocuri barba. Nici nu mai era barbă, ci un puf lăsat în jos, lipit pe alocuri de piele, iar pe alocuri atârnat în țurțuri. Arseni nu se plângea pe el, ci timpul care trecuse. Înțelesese că el nu avea să se mai întoarcă. Nici nu era convins că pământul acela pe care supraviețuise în primăverile trecute mai exista. Cu toate acestea, el era la locul lui.”

„Nu în zadar se zbătuseră ei să plece de acasă”

(Marin Preda, Moromeții, volumul II, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1967)

„Primeau din partea celor trei câte-o scrisoare o dată sau de două ori pe an, în care unul din ei mâzgălea ca vai de lume că o duc bine... Anii care treceau micșoraseră parcă totul, ura lor că fuseseră bătuţi atât de tare înainte de a fugi, rușinea familiei că fugiseră ca nişte hoţi... Scriau acasă ca și când una s-ar fi răscumpărat prin alta... Dar niciodată nu spuneau ce însemna binele acela, în timp ce același Scămosu povestea în sat că îl văzuse cu ochii lui pe Paraschiv în cunoscutul costum de culoarea prafului, pe care scria, pe spinare, cu litere mari şi albe acele litere rușinoase.

În același an, când Niculae rămase acasă, primiră de astă dată o scrisoare în plic și înăuntru găsiră și o fotografie. Cei trei dădeau pentru întâia oară amănunte despre viaţa lor și iată ce spuneau, că Paraschiv nu mai lucra de mult la ucebe, că acum trecuse la setebe (Societatea Tramvaie București) și că era sudor autogen, câștiga atât pe lună. Nilă lucrase în ultimul an la un bloc, cărând materiale cu spinarea și inginerul îl lăudase și îl recomandase proprietarului care îl luase pe urmă portar. Asta era în plin centru Bucureștiului, se numea Bloc-Algiu și se afla pe strada Cheia Roseti. Iar Achim era singurul care reușise totuşi în comerţ, ţinea pe Calea Colentina un Consum alimentar. Urma fotografia ca o dovadă. Paraschiv arăta bine îmbrăcat, cu o banderolă mică pe braţ, pe care se vedeau în­tr-adevăr limpede literele S.T.B., iar Nilă o șapcă pe cap pe care scria portar. Se strânseseră toţi în pridvor, fetele și mama. Niculae nu era acasă, era plecat cu caii. Se uitau la poză încercând să înţeleagă și ceea ce în scrisoare nu se spunea. Nilă arăta mai gras ți avea ochii albiţi, daţi peste cap, stătea în mijloc cu o femeie cu gura strâmbată de o veselie a ei din momentul acela (sau poate că așa era se strâmbă de felul ei), iar Paraschiv la fel, cu una cam neagră la faţă, putea să fie o ţigancă (sau poate așa era ea neagră de felul ei), veseli amândoi, în timp ce Achim era mai greu de recunoscut, cu beregata înainte, sub care atârna o cravată groasă, cu nodul cât un ghem, ai fi zis că se spânzurase cu ea și îi ieşise în felul acesta ochii din cap.

Rămaseră cu toţii tăcuţi, atinși de uimire. Va să zică ajunseseră bine până la urmă cei trei și nu în zadar se zbătuseră ei să plece de acasă. Se vedea după haine, după chipurile lor și se înţelegea și din felul cum scriau că nu se mai gândesc deloc la ceea ce se întâmplase în dimineaţa aceea când fuseseră bătuţi cu ciomagul și tăvăliţi pe jos: spuneau „dragii noștri, dorim ca micile noastre rânduri să vă găsească în momentele cele mai ! fericite..." și se deducea din aceste rânduri întinse pe mai multe foi că acum, după ce au ajuns și ei cu meserii și au devenit bucureșteni, vor să uite ce-a fost și să se împace cu ai lor din sat, din moment ce soarta i-a despărţit și nu vor mai trăi niciodată împreună. Rămânea doar ca cei de aici să uite, mai ales că întrebau și de Niculae, cum merge cu școala, ceea ce putea să însemne că într-adevăr nu mai aveau nimic cu nimeni, fiindcă în nici una din scrisorile lor de până atunci nu puseseră asemenea întrebare. Nu însemna asta că ura lor contra mamei și a fraţilor vitregi se stinsese? Ceea ce mama și crezu, după obiceiul multor oameni care gândesc că dacă vezi tu lucrurile în bine, chiar dacă ele sunt rele, n-o să fie pe urmă vina ta că nu le-ai luat așa cum sunt. Și zise:

- Bine că au ajuns bine, că ajunseseră de râsul lumii cu ucebe.

Nu se știe de ce, Moromete își ieși din pepeni. Se uită la ea cu privirea sticlind de vrăjmășie și îi spuse:

- Taci că ai auzit și tu de ucebe, lovi-te-ar moartea cu popa în braţe. Nu se înţelese de ce tatăl nu era pe faţă bucuros de aceste știri neașteptate, se gândiră însă toţi că în sinea lui îi părea bine, fiindcă uite că se putea spune că scăpase de grija lor și nu mai trebuia, ca până acum, să ia altă vorbă când cineva îl întreba ce mai fac copiii ăia ai lui pe la București. Fetele chicotiră.

-  Nilă parcă e adormit, zise cea mare observând cea dintâi poziţia ciudată a ochilor acestuia în mijlocul fotografiei.

- Păi dacă e beat! izbucni deodată Moromete. Nu vedeţi? Sunt beţi toţi!

- Ei taci că știi tu, i-o întoarse mama. Ai fost tu acolo să vezi că erau beţi! Așa arată pozele.

- Nu, că ai fost tu, zise Moromete abia stăpânindu-și furia. De multe ori te-ai pozat tu!

-  Nu, că le știi tu pe toate, zise mama pufnind în râs, fiindcă era adevărat că în viaţa ei nu fusese să se pozeze nicăieri, și de ieșit din sat ieșise și ea de vreo două, trei ori, până la orașul cel mai apropiat, la Pălămida.

-  Și muierile astea cine-or fi, tată? zise cea mică, avidă să afle tot, uitându-se acum singură cu fotografia în mână.

-  Muierile lor, cine să fie, răspunse Moromete ridicând fruntea din pământ și ţintind-o pe fată cu o privire la fel de albă ca și a lui Nilă, deși în ziua aceea el nu băuse nimic. Și adăugă: sau crezi că sunt ale altora? Nu vezi cum se ţin cu ele pe după mijloc, să nu se scape? Ce se fac ei unii fără alţii dacă se scapă, nu cad jos și-și sparg capetele?”