Cosmin Popan este doctor în sociologie și cercetător la Manchester Metropolitan University. Îl interesează mobilitățile urbane & bicicletele. Recent, a fost invitat în Bogotá să susțină un workshop în cadrul unei școli de vară organizate de Universidad Nacional de Colombia. Dacă tot a fost acolo, a scris puțin despre orașul care nu doarme niciodată - despre autobuze miraculoase, „primarul fericirii” sau graffiti-uri anti-imperialiste. Ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi dacă mergeţi acolo vara asta. Sau în altă vară.


Gherile marxiste, paramilitari de extremă dreaptă, narco-traficanți de Netflix, răpiri în plină zi. „Să mergi cu grijă prin Columbia”, m-au pus în gardă puținii columbieni pe care-i știam în Londra înainte să mă aventurez în Bogotá.  Primul lucru care te lovește, însă, când ajungi acolo e că n-ai somn. O fi de la jet lag. Sau de la cafeaua pe care o bei ca pe apă. Nu, sigur e de la Gabriel García Márquez, ai cărui eroi din Macondo erau stăpâniți și ei de boala insomniei. 

Ajuns la 3 noaptea după un zbor transatlantic fără somn, două ore mai târziu eram pe străzile care fremătau deja de lume. Ca să străbată un oraș de peste 8 milioane de locuitori, printr-un trafic adesea infernal, bogotanii se trezesc, zi de zi, cu noaptea-n cap, mi se spune. Mie mi se pare însă că oamenii ăștia pur și simplu nu dorm.

Acum 70 de ani, metropola nu exista. Deși fusese fondată pe la 1500 de conchistadori spanioli, Bogotá avea puțin peste 500.000 de locuitori prin anii ’50. Ca în multe alte orașe din Sudul Global, industrializarea și urbanizarea intensivă au produs însă un boom demografic, cu care planificatorii urbani încă țin cu greu pasul.

„Suntem ca într-o cușcă aici”, îmi spune o tânără, o aluzie la faptul că mare parte din populația Bogotei s-a urbanizat și de nevoie: sărăcia și violența care au cuprins țara în ultimele decenii au mânat columbienii spre capitală. 

Precaritatea se vede la tot pasul. La colț de stradă, vânzători ambulanți te întâmpină cu guanabana, mamoncillo și guayaba, delicioasele lor fructe tradiționale, cu arepa, un soi de turtă de mălai, sau empanadas, echivalentul colțunașilor, îndesați bine cu carne de porc. În autobuz, la fiecare stație urcă câte-un amărât cu o poveste de viață spusă în rime, adesea alungat de foame din țara vecină Venezuela, unde economia e în colaps.

Violența pare și ea bine înrădăcinată. Multe case sunt împrejmuite cu garduri înalte, adesea flancate cu sârmă ghimpată, o precauție pe care cei mai înstăriți simt nevoia s-o aibă. Prietenii locului îmi spun să nu mă aventurez pe jos și neapărat să iau Uber-ul după 10 seara, iar la știri aflu despre al nu știu câtelea lider social asasinat, undeva în țară. Echipa de fotbal a Columbiei pierde meciul inaugural de la Cupa Mondială, cu Japonia, și mă trec frigurile la gândul că am putea asista, ca în 1994, la un alt asasinat à la Andrés Escobar, când, după un autogol împotriva Statelor Unite, jucătorul de fotbal a fost ucis în centrul orașului Medellín.

Toate astea pălesc, totuși, în fața exuberanței care transpiră din Bogotá. Vin dintr-o Londră aproape aseptică, unde totul e reglementat, calculat, planificat, unde diferențele se estompează și se nivelează în fața banului, unde imprevizibilul și spontaneitatea sunt pe cale de dispariție. Și mai vin și dintr-un București al paraginii și-al delăsării, pe care l-am părăsit acum cinci ani și de care mi-e, într-un fel, dor.  

Capitala Columbiei e cumva între cele două lumi: are spiritul acela de metropolă, dar e una croită pe dos față de ce ne așteptăm de la un așa-zis „oraș global”. Bogotá amestecă jocul, creativitatea și informalul într-un mod în care niciun oraș (vest)european nu reușește s-o facă.

Pablo Escobar are portretul la vânzare peste tot în oraș - o localnică îmi spune franc că nu-i place deloc cum i-au romanțat povestea americanii de la Netflix - iar orașul e nonșalant împânzit de graffiti-uri. Sunt peste tot, dar cu precădere în centrul istoric, La Candelaria, fresce care ocupă pereți întregi, cu aprobare de la primărie încă din 2011. O serie de proteste după ce un graffer local a fost ucis de poliție au obținut legalizarea practicii artistice, pentru care există astăzi inclusiv tururi tematice.

Am mers și eu la unul dintre ele, alături de vreo 20 de alți turiști. Ghidul, un localnic cu boxe portabile și microfon, mi-a spus că el și colegii lui fac de două ori pe zi astfel de excursii, șapte zile din șapte. Au o asociație care se ocupă de promovarea artiștilor, iar munca lor e recompensată de donații „bazate pe satisfacție”. 

Turul a fost structurat cu tact - parte estetică, parte socială, parte politică. Speakerul a pus în context mai larg toată exprimarea graffer-ilor și ne-a spus care sunt frământările & aspirațiile comunității. Am admirat graffiti-uri semnate de Guache sau APC, inspirate de realismul magic al lui García Marquez, care amestecă cu măiestrie figuri de animale cu mituri pre-Columbiane, la fel cum m-au impresionat lucrările anti-capitaliste și anti-imperialiste sau cele care dau voce cerșetorilor & homeleșilor din oraș, produse de Toxicomano, Lesivo și DJ Lu.

O gravură a lui Lesivo ce alătură imaginea unui bancher american cu saci de bani la picioare de profilul unei păsări răpitoare (aluzie la un fost președinte columbian, după cum ni se explică) cu cască de miner pe cap e o descriere aptă a modului în care resursele țării au fost sifonate de-a lungul deceniilor de către corporațiile globale.

Ce mai e interesant în Bogotá e că toată lumea întârzie. Mi-a luat un pic să mă obișnuiesc cu treaba asta și să o înțeleg: oamenii nu se grăbesc cum o fac europenii și nord-americanii, nu au acele mari proiecte de viață care le parazitează tot timpul și le dictează, aritmetic, interacțiunea cu ceilalți. Când vine vorba de trafic, într-un oraș foarte poluat și sufocat de automobile, sunt ingenioși. Rețeaua de autobuze TransMilenio și cea de piste de biciclete Ciclorrutas sunt deja faimoase în lume și copiate în alte orașe. 

Autobuzele TransMilenio transportă zilnic 1,4 milioane de pasageri și sunt adesea lăudate ca fiind cele mai eficiente de pe planetă: asta pentru că sunt complet separate de traficul auto și deservite de autobuze mai mici, care se împrăștie mai apoi ca niște spițe prin cartiere. Celebrul „primar al fericirii”, Enrique Peñalosa, care a nășit rețeaua acum aproape 20 de ani, a ajuns între timp un guru internațional în sustenabilitate urbană. Îl auzi predicând pe la conferințe Ted cum autobuzele Bogotei sunt o „democrație în acțiune”, făcând transportul în comun accesibil tuturor păturilor sociale.

Acolo unde nu ajung autobuzele, columbienii improvizează: în stațiile din afara centrului, o armată de ciclo-ricșe stau aliniate cuminți, așteptându-și clienții. Cu cei doi ghizi ai mei, am urcat, curios, într-un bicitaxi, undeva prin cartierul rezidențial Kennedy. Pentru 1.000 de pesos (0,3 euro), am fost hurducăiți vreo 10 minute de către un biet băiat care nu câștigă mai mult de 10 euro pe zi. 5.000 de astfel de taxi-uri, în mare parte motorizate și operate ilegal, peticesc acolo unde TransMilenio nu-și poate întinde tentaculele și dau viață orașului, dar, din păcate, municipalitatea vrea să le suprime.

Pe lângă ciclo-ricșe, Bogotá rezistă automobilului prin bicicletă. Primele piste au fost trasate acum 20 de ani, înaintea Parisului, a Londrei sau a Barcelonei, și însumează aproape 400 de kilometri - cea mai extinsă rețea din America de Sud. Mi-am închiriat o bicicletă cât am stat în oraș și, dovedit pe ceas, am fost mai rapid în trafic decât un autobuz TransMilenio

În Bogotá, bicicleta nu reprezintă un indicator al sărăciei sau al burgheziei boeme. Din contră, pentru mulți ea e esențială în viața de zi cu zi, și nu doar pentru transport. Vânzătorii ambulanți folosesc biciclete solide, cu lăzi în care-și cară mărfurile, la fel ca și bicitaximetriștii pomeniți mai sus. O localnică îmi spune chiar că orașul devine mai puțin periculos pe bicicletă, mai ales la ore târzii: „Pot să folosesc scurtături și străzi lăturalnice, unde riscul să fiu atacată și jefuită este mult mai mic”.

Apoi mai este Ciclovía - o plimbare săptămânală pe două roți cu peste 40 de ani vechime, care, jumătate de zi, închide aproape complet orașul pentru mașini și atrage sute de mii de bogotani. Am avut însă ghinionul să nimeresc în weekend-ul cu alegerile prezidențiale, iar Ciclovía a fost anulată ca să nu perturbe procesul electoral.

Alegerile au însemnat, pentru mine și prietenii mei locali, al doilea eșec după eliminarea Columbiei la fotbal. A ieșit președinte un conservator, Duque, opozant al procesului de pace cu mișcarea de gherilă FARC, pro-business, anti-imigrație și, în general, o marionetă a fostului șef de stat. Ne-am detașat însă de politică și-am urcat încă de la orele amiezei, cu alte mii de oameni, pe un munte din centrul orașului, Monserrate, la peste 3.000 de metri deasupra mării. Cățărarea pe scările abrupte înseamnă pelerinaj la biserica din vârf pentru unii și exercițiu săptămânal de fitness pentru alții. Efortul merită din plin: nu cuprinzi în fiecare zi cu privirea un oraș cu 8 milioane de suflete.

La final, ca după fiecare concediu, oftez și-mi spun că nu vreau înapoi acasă, la rigiditatea britanică. Știu cât din dorința asta vine dintr-un reflex turistic, al vizitatorului ajuns într-un loc „exotic”. E posibil să privesc Bogotá cu romantismul celui care n-a trăit acolo, de fapt, ca să înțeleagă în profunzime „realitățile locale”. Din puținul timp petrecut în capitala Columbiei, am aflat însă că există și un alt fel de urbanitate decât cea occidentală. Una a dezordinii, a informalului, a ingeniozității. Cu bune și cu rele.

 


Poate vrei să citești și:

Indonezia în 10 cuvinte