1489, titlul documentarului regizat de Shoghakat Vardanyan, nu e o aluzie la Evul Mediu târziu. E un număr de identificare dintr-un război actual. Îi aparține fratelui cineastei Soghomon, muzician mobilizat cu forța în conflictul nesfârșit din Nagorno-Karabakh, care a dispărut pe front.

Aveam în plan să scriu despre cu totul altceva, dar, nimerit aproape din întâmplare la proiecția lui 1489 din cadrul Festivalului Filmului European, m-am trezit subjugat de culmea emoțională pe care se înalță acest documentar dispus să încaseze frontal o mare durere. Înregistrând trauma care îi deșiră părinții – mama e mai mereu în afara cadrului, tot mai îndepărtată de lumea noastră; tatăl își poartă tristețea cu un stoicism de sihastru –, Vardanyan face mai mult decât un film confesiv – face o operă de supraviețuire. Camera de filmat e cu adevărat o armură: ea pune ordine în realitatea imediată, care devine în sfârșit privibilă; tot ea protejează de neant. Arta, aici, nu e terapie, ci confruntare cu o absență care, dacă nu e inteligibilă – ce e de înțeles sau de acceptat în moartea unui copil pe front? –, devine totuși posibil de figurat. În mijlocul lui 1489 se află un gol – un corp lipsă. La egală distanță de mausoleu și de jurnal, filmul ne face să vedem un doliu abstract și ne arată – la contactul fizic cu pierderea – ce produce fervoarea naționalistă.

Vardanyan a început să documenteze viața părinților săi pentru că nu putea face altceva. E un film imposibil, făcut din datorie. Cineasta nu avea experiență anterioară: în lipsa logo-urilor lucioase de pe generic, filmul se afișează într-o formă de concizie suverană (durează doar 76 de minute) care exclude orice spectacol. Purtat de figura tatălui său ca de un sfinx îndurerat și neputincios, care bântuie prin propria casă – cu barba dezordonată și părul vâlvoi, acest pictor chiar pare să incarneze imaginarul primitiv-mistic al regiunii –, filmul izbutește să găsească mereu distanța potrivită pentru a comunica incomunicabilul. Evită pornografia durerii ca și revolta lozincardă, iar în câteva scene prinde să ilumineze o dramă care nu e doar familială, intimă, ci împânzește iarăși planeta. Filmând mai ales cu telefonul, Vardanyan realizează un gest de epură care transformă actualitatea politică – noile vești de pe front, noile comunicate ale conducătorilor de țară – într-o logică afectivă și corporală: vedem, imersați în sânul acestei familii, îmbătrânirea pe repede înainte, sub povara violenței.

1489 e compus din mai multe secvențe care produc deflagrații simbolice. Regizoarea știe să citească lumea din jurul ei în chip metaforic, fără ca asta să înnămolească filmul în zona „inspirațională”. La un moment dat, îl vedem pe tatăl ei cum prinde cu mâna o vrabie captivă între patru pereți: fiica îl filmează cum mângâie pe cap făptura delicată și speriată, apoi îi dă drumul și o privește cum dispare în peisaj. Ce ne spune momentul? Poate că nimic mai mult decât ceea ce știm deja: tatăl are un suflet bun, a eliberat o pasăre. Imposibil, totuși, de ignorat interpretarea alegorică a acestui raport de forțe: în Artsakh-ul filmat de cineastă, realitatea întreagă e cu dublu sens.

Odată această fază a conflictului încheiată cu ceea ce aduce a capitulare arbitrară în fața Azerbaidjanului, trupul lui Soghomon este identificat în urma probelor ADN. Filmul capătă atunci o dimensiune răscolitoare, cu cineasta reușind să descrie exemplar acest sentiment de devastare al părinților, dublat de liniștea otrăvită a încheierii căutărilor. Ulterior, îi vom vedea pe aceștia atingând două oscioare, mirosindu-le, sărutându-le, într-o scenă îngrozitor de emoționantă. Iar când cei doi se îndreaptă spre fotografia fiului lor Soghomon – îi încropiseră un fel de altar modest, luminat de o mică flacără –, apoi privesc spre rămășițe ca spre moaștele unui sfânt, de parcă ar încerca să se convingă că între ceea ce țin în mână și vechea imagine a fiului lor în viață se află un raport de identitate, imaginea se încarcă cu o intensitate neagră pe care numai realitatea indescriptibilă o poate naște. Nu știu, pur și simplu nu știu unde a găsit Shoghakat puterea lăuntrică să filmeze acest moment.

E ceva aici ce transcende cinemaul, dar care e posibil doar grație cinemaului. Acest parcurs sentimental – dinspre o imagine fără corp înspre un corp fără imagine – are nevoie de structura, de tăcerea, de timpul cinemaului. Ulterior, regizoarea filmează cu o anumită detașare întreg procesul formal al înmormântării, până ce, acoperit de drapelul tricolor al Armeniei, sicriul cu rămășițele lui Soghomon și uniforma sa de soldat este pus în dric, iar ușa se închide cu un zgomot sec, definitiv. 1489 cultivă această latură procedurală, căci, în final, povestea nu mai e doar a fratelui/fiului dispărut, ci a tuturor băieților forțați să se angajeze într-o luptă care nu e a lor, și care lasă în urmă o dezolare neștiută, nediscutată de mass-media, pe care însă Vardanyan a avut curajul să o arate de la firul ierbii. Fără a insista mai mult decât e cazul pe imaginea trecută a fratelui ei, cineasta îl face să apară la un moment dat, pe nepusă masă, din hors champ: este Crăciunul, tatăl târăște un brad din curte, iar fiul țâșnește să dea o mână de ajutor; racord temporal furtiv lasă loc, în cadrul următor, unui scaun gol la un praznic văduvit de miracole – a mai trecut un an. Ca o fantomă în care ne vine să credem, umbra celui dispărut ar putea să devină trup grație magiei imaginii, și-apoi să ia loc iarăși printre noi.