Sub numele „Julia Loktev: Counter-information”, un mini-focus desfășurat la Festivalul Cinéma du Réel (22-29 martie în Paris) a trasat o buclă documentară prin filmografia cineastei americane. Preocuparea de lungă durată a acesteia de a înregistra un eroism mundan, cotidian, a căpătat astfel o nouă coerență.
În aproape treizeci de ani de carieră, regizoarea Julia Loktev a adunat doar patru lungmetraje, dintre care acel memorabil Day Night Day Night (2006), unde o tânără căuta să se arunce în aer prin centrul New York-ului. Cu ambiția sa „procedurală” – aceea de a urmări aproape în timp real pregătirile actului (bărbați mascați ordonându-i protagonistei chestii criptice prin telefon, obligând-o să învețe de la zero câteva date biografice alternative etc.), dar și de a transcrie, în chip de simfonie urbană turbată, rumoarea din Times Square –, filmul dezvolta afinități certe cu ficțiunea documentată. De altfel, criticul J. Hoberman, unul dintre susținătorii înfocați ai filmului, îl vedea funcționând la fel de bine ca instalație vizuală sau performance. „Teroarea este existențială în acest film”, avea să mai spună acesta – o afirmație care s-ar potrivi la fel de bine oricărui efort regizoral marca Loktev. În documentarele prezentate la Cinéma du Réel (debutul său din 1998, Moment of Impact, cu care a triumfat chiar la festival, și cel mai recent titlu, My Undesirable Friends: Part I – Last Air in Moscow), pericolul este omniprezent, chit că mult mai difuz. Eroismul ca mod de viață, ca normalitate, preia locul eroismului-ca-misiune, cu cele două filme curgând într-un prezent fără margini, o eternitate vâscoasă ca un fel de infern. Camera, atunci, nu mai documentează o evoluție, un parcurs teleologic, ci redundanța unor vieți eroice care nu au fost alese, ci s-au impus de la sine: erau singura șansă de a supraviețui.
Loktev a spus, în introducerea filmului său Moment of Impact, că și-a dorit să propună o alternativă la filmele care arată fie o moarte tragică, fie o vindecare miraculoasă: în film, niciun „progres” – doar o stază când și când animată de reconstituirea clipei fatidice care l-a adus pe tatăl său în stadiu tetraplegic. Lovit de mașină, acesta și-a desfășurat de atunci viața – opt ani la momentul filmării – într-o latență: doar câteva semne fragile de conștiință – un deget ridicat, niște vorbe gâjâite – vin să perturbe acest limbo etanș în care pare să se fi blocat Leonid Loktev, lângă noi și totuși inaccesibil. Din moment ce ține aproape două ore, filmul e o probă fizică în măsura în care cineasta își respectă programul: combinația de imagine alb-negru trasă pe o cameră video paradită – un DCP a fost realizat special pentru proiecția de față – și mutism opac, încăpățânat, unde s-a cufundat personajul său, e de ajuns pentru a impune documentarului un ritm chinuitor. Loktev aspiră să redea rutina acestei familii în durata ei vampirizantă, mereu aceeași: pe post de călăuză în acest deșert afectiv o avem pe mama sa, care pare să se fi sacrificat (bătăioasă, ea însăși refuză cu vehemență o asemenea judecată condescendentă) pentru a se îngriji de bărbatul ei. Îi vedem pe aceștia jucând un balet stângaci și aproape comic, ea manevrându-i picioarele inerte pentru niște gimnastică matinală sau plimbându-l prin împrejurimi, în timp ce el privește în gol, mereu departe.
Pe de altă parte, cineasta nu e complet inocentă: tot scurmă în această existență familială până ce își aduce mama în pragul lacrimilor. Cu camera ei de filmat și cu curiozitățile sale insistente, scutură din temelii un cotidian mecanizat, unde întrebările nu mai au loc. A ți le pune înseamnă să devii conștient de absurditatea propriei vieți, ceea ce – în economia implacabilă a acestor destine – constituie o formă de violență. Camera de filmat devine un fel de pavăză – ea îi permite Juliei să își privească tatăl atentă –, dar și un instigator.
Documentând acest anti-eveniment din sânul Americii, filmul sfârșește prin a-și revărsa semnificațiile dincolo de cercul familial: când mama aleargă cu câinele pe străzile tihnite ale suburbiei, când merge să umple coșul la supermarket sau când are clasă de fitness, ce primim e un portret oblic al stilului de viață pe perfuzii al americanului obișnuit. Minimalismul dispozitivului transformă toată povestea într-o experiență pe drept cuvânt drăcească, care evocă inerția deadpan a primelor filme regizate de Jim Jarmusch. Nimic, niciodată, nu pare să poată irupe în acest peisaj domesticit: în sensul ăsta, Leonid Loktev e doar literalizarea dramatică a unei întregi națiuni.
Mulți ani mai târziu, Julia – care declara că nu și-a propus vreodată să fie documentaristă – s-a reîntors la origini. În dublu sens: întâi, ca practică cu care și-a demarat activitatea; și apoi, prin simplul motiv că a revenit în Rusia natală, de unde emigrase cu părinții săi în 1979, pe când avea zece ani. Ce a rezultat de aici este un lung documentar a cărui primă parte, singura definitivată pentru moment, ține mai bine de cinci ore, și pe care îl consider una dintre piesele de rezistență ale ediției. Filmat în 2021-2022, până în imediatul declanșării invaziei Ucrainei, My Undesirable Friends se confruntă cu una dintre imaginile lipsă ale momentului: opoziția rusească. Există ea? Și dacă da, cum arată, cum se manifestă concret? Filmul The Shards, debutul Mașei Chernaya, care se vede zilele acestea în cadrul Festivalului One World Romania, oferă un răspuns mai riscant – căci mai echivoc – în care tineretul rus încearcă să se împace cu noile realități fără a face implozie (hint: e foarte complicat, ceea ce conferă protagoniștilor acestui film o intensitate întunecoasă, o proximitate thanatică – dacă îmi e permis – deloc comparabilă cu existențele naive ale tinerilor din zone geografice mai puțin traumatizante).
Filmul Juliei Loktev e mai convențional fie și pentru că lucrează pe un teren mai puțin ambivalent, în care solicitările acestor jurnaliste liberale apar drept chestii de bun-simț. Doar contextul imediat e cel care le oferă urgență: în peisajul socio-politic rusesc de azi, ele sunt de ajuns pentru a transforma jurnalistele în „agenți străini” și inamici ai statului. Filmul urmărește această degradare a spațiului public devenit tot mai represiv: într-una din cele mai emoționante secvențe, jurnalista Sonya Groysman arată la cameră un vraf de reviste de opoziție datând de la începutul anilor 2010: pe copertă se află mesaje critice la adresa lui Putin și Medvedev, steagul curcubeu, apeluri explicite la respectarea drepturilor omului – lucruri de neconceput în Rusia de azi, care subliniază regresul evident și fac ca țara din trecutul nu foarte îndepărtat să semene cu o oază de libertate.
My Undesirable Friends așază, într-adevăr, prietenia în centrul său. E un film marcat de un acces privilegiat în mijlocul acestor celule subversive unde actualitatea nu mai este pur și simplu încasată dezarmant, ci comentată, modelată, luată în derâdere. Utilizând o formă foarte rough, în care filmările personale sunt întretăiate de lungi materiale jurnalistice redate ca atare (aparținând în principal postului TV Rain), filmul ține să livreze informație, nu să facă impresie artistică. S-ar fi putut reduce la un timp de rulare convențional? Cu siguranță, dar ar fi pierdut nu doar sentimentul intimității cu aceste femei care țin piept leviatanului putinist, ci și acel „balast” care face din ele mai mult decât lozinci pe două picioare – care le arată ca mame, soții, fiice, prietene a căror existență e bulversată de meseria lor și de dorința – incriminată de zbirii regimului – de a lupta pentru o altă societate. Filmul face foarte bine să nu își piardă speranța, chiar dacă, luat în ansamblul său, nu povestește altceva decât o mare distrugere: închiderea ONG-urilor liberale, a revistelor de opoziție, reprimarea manifestațiilor împânzesc narațiunea ca un laitmotiv în fața căruia nu le rămâne, acestor jurnaliste, decât să persevereze în munca lor. De la primele lamentații încă incredule și până la exilul forțat în masă – mai nimeni dintre cei filmați nu va rămâne în Rusia după declanșarea războiului –, filmul își subțiază treptat canalele de optimism, până ce nu mai rămâne decât lunga secvență a unor îmbrățișări înlăcrimate de adio
În egală măsură, dar poate mai neașteptat, My Undesirable Friends e traversat de o energie tinerească și zglobie, care devine vizibilă mai ales în acele inițiative modeste, însă percutante, în care diverse figuri venerabile ale statului de drept și ale societății civile sunt cooptate pentru a livra un mesaj de revoltă și solidaritate: filmul se distanțează atunci de riscul real al unei autocelebrări tribale un pic pripite (deși perfect justificate în contextul de injustiție socială al Rusiei) pentru a saluta o comunicare intergenerațională în care luptele înaintașilor devin exemple continuate de cei ce vin. E cazul acestei secvențe în care prietenele Juliei ne arată biroul gazetăresc aflat sub tutela Annei Politkovskaya, care veghează peste locuri printr-o fotografie omagială.
De altfel, privit din confortul vieților noastre, My Undesirable Friends povestește niște experiențe-limită, cum e aceea a Kseniei Mironova, partenera jurnalistului Ivan Safronov, întemnițat de puțină vreme la momentul filmărilor (ulterior, va primi o condamnare de 22 de ani de închisoare). La un moment dat, Loktev o filmează pregătind o cutie cu diverse snack-uri pentru a o trimite la închisoare, fără măcar să poată afla dacă chiar îi va fi înmânată lui Ivan sau nu: soarta acestei tinere care merge, într-o seară de iarnă, la poarta închisorii e ca un simbol pentru cruzimea de care dă dovadă regimul de la Kremlin, în aceeași măsură în care, în declarațiile oficiale, se poziționează drept garant al libertăților constituționale.
Regizoarea a promis ca va realiza și o continuare. Până atunci, Partea I s-a achitat cu brio de una dintre funcțiile cinemaului: ne-a făcut să vedem acolo unde înainte erau doar păreri partizane. Realitatea descrisă de film e dezesperantă. Însă protagonistele sale infirmă concluziile monolitice și descuamă strat după strat din propaganda slinoasă a acestei puteri criminale.
