Laborator

7 cărți care ne dau speranță

de Scena 9

Stăm prost, per ansamblu, din moment ce 74% dintre românii chestionați pentru un recent sondaj INSCOP zic că țara lor merge într-o direcție greșită, iar 72% cred că situația actuală generală este proastă. Obișnuim să ne hrănim cu vești rele, să punem răul înainte ca nu cumva să fim prinși pe picior greșit.  

După ce luna trecută am ales 7 distopii din cărți, ca să fim cu ochii în 4, ne-am gândit să îndulcim un pic perspectiva asupra lumii cu alte 7 cărți care vorbesc - într-un fel sau altul - despre speranță. Nu e optimism de dragul optimismului: am căutat, cu ajutorul prietenilor de la Cărturești, scrieri care să rămână în sfera raționalului, a realităților-pe-care-poți-pune-mâna.

Femei în știință. 50 de femei temerare care au schimbat lumea, de Rachel Ignotofsky, Nemira, 2018. Traducere de Alexandra Florescu

Știai că a existat în Egiptul Antic o femeie matematiciană și „expertă în filozofia platoniciană”? Știai că unul dintre cei mai importanți cărturari ai Chinei e o femeie? Știai că primul program de computer a fost creat de o femeie? Știai că o femeie ne-a îmbogățit cunoașterea despre curentul electric? Știai că o femeie a descoperit că sexul unui copil e determinat de cromozomii x și y? Știai că există o femeie care a câștigat două premii Nobel? Știai că există o femeie care n-a câștigat premiul Nobel pentru că, deși a descoperit împreună cu un coleg bărbat un nou element chimic, Nobel-ul l-a luat doar bărbatul? Știai că cel mai mare agrostolog (expert în iarbă) din lume e o femeie? Știai că o femeie a creat domeniul algebrei abstracte? Știai că o femeie a descoperit că soarele e făcut din hidrogel și heliu? De fapt, știai că istoria umanității e scrisă și de femei? 

Dacă nu, atunci trebuie musai să citești superbul volum despre 50 de femei care au schimbat lumea, documentat, desenat și scris de Rachel Ignotofsky, o artistă din Kansas City care se străduiește să facă informația „accesibilă și fun”. Informația poate însemna speranță, atunci când acoperă un gol de cunoaștere. Multă vreme, n-am știut de existența acestor femei extraordinare. Am crescut cu imagini stereotip în manuale, cu femei casnice și bărbați meseriași, cu armate de bărbați faimoși străbătând veacurile, urmați de șiruri de femei invizibile. Recuperarea poveștilor ar trebui să dea speranță că se poate și altfel, că poți lupta cu prejudecățile din jur, că poți fi egală în știință și pricepere cu bărbații, că fetițele care cresc azi pot să citească istoriile unor femei cărora nu le-a fost ușor, dar care au făcut lucruri mărețe. Însuși gestul de a scris și desena această carte e un act de speranță. Cu recomandarea asta, îl dau mai departe, s-ajungă la toată lumea. (Luiza Vasiliu)

„Nimic nu provoacă mai multe bătăi de cap decât o femeie în pantaloni. Cel puțin așa se credea în anii 1930, când Barbara McClintock purta pantaloni largi la Universitatea din Missouri și asta era considerat ceva scandalos. Mai rău de-atât, era o femeie năbădăioasă, directă și extrem de inteligentă, de două ori mai perspicace decât majoritatea colegilor ei bărbați. Făcea lucrurile în felul ei ca să ajungă la cele mai bune rezultate, chiar dacă asta însemna să lucreze până târziu cu studenții ei, încălcând astfel ora stingerii.

Dacă vi se pare că astea sunt chiar calitățile unui bun om de știință, aveți dreptate. Dar, pe atunci, ele nu erau tocmai calități demne de o femeie. Inteligența, încrederea în sine, curajul să încalce regulile și, bineînțeles, pantalonii Barbarei, toate erau văzute drept lucruri șocante!

Barbara deja avusese un impact semnificativ asupra geneticii cu rezultatele revoluționare de la Universitatea Cornell, unde reușise să cartografieze cromozomii folosind porumbul. Munca ei este încă semnificativă în istoria științei. Totuși, când lucra la Universitatea din Missouri, era văzută drept doar o femeie îndrăzneață și deloc o doamnă. Facultatea o excludea de la ședințe și nu îi oferea aproape niciun sprijin pentru cercetările ei. Când Barbara a aflat că urma să fie dată afară dacă se căsătorea și că nu exista nicio posibilitate de avansare, a decis să se oprească.

Riscându-și întreaga carieră, și-a făcut bagajele și a plecat. Fără absolut niciun plan, doar cu convingerea că nu trebuie să facă compromisuri când vine vorba de valoarea ei, Barbara a pornit în căutarea slujbei de vis. Această decizie i-a permis să lucreze în cercetare toată ziua cu bucurie și, într-un final, să descopere genele săltărețe. Aceasta îi va aduce un premiu Nobel și va schimba pentru totdeauna felul în care înțelegem genetica.”

BONUS: trei fragmente din carte, despre o vulcanoloagă (și geoloagă), o psiholoagă (și activistă pentru drepturile civile) și o chimistă. 

Enlightenment Now. The Case for Reason, Science, Humanism and Progress, de Steven Pinker, Editura Allen Lane - Penguin Books, 2018 (netradusă încă în limba română; o traducere aproximativă a titlului ar fi Iluminismul acum. Pledoarie pentru rațiune, știință, umanism și progres)

Am încercat să stau de vorbă cu Steven Pinker trei ani la rând: îi scriam și el răspundea mereu politicos că i-ar plăcea, dar că are programul înghesuit pe un an înainte. Mă fixasem pe treaba asta după o perioadă când, bine îmbibată în știri proaste & analize întunecate, aveam impresia că lumea flirtează non-stop cu apocalipsa. Am citit atunci The Better Angels of Our Nature, carte care-a avut un efect nemaiîntâlnit de liniștitor. Deși credem că trăim în cele mai hardcore vremuri, violența în rândul oamenilor este, la nivel global, la un nivel mai scăzut ca oricând, susține Pinker în cartea lui, ticsită cu referințe, statistici și argumente. 

Tocmai de-asta m-am bucurat anul ăsta, când a apărut încă o cărămidă în care Pinker (prof la Harvard, cu background în psihologie și lingvistică) face demonstrații intensive de optimism rațional. Într-o lume cu urechile mai deschise spre vești negative - regimuri iliberale, încălzire globală, inegalități flagrante etc. - Enlightenment Now e un reminder că principiile iluministe care ne-au ajutat să ajungem până aici chiar funcționează. Doar că, de cele mai multe ori, tindem să trecem cu vederea schimbările pozitive uriașe pe care umanitatea le-a bifat continuu - de la descoperirea săpunului, progresul continuu al medicinei și scăderea drastică a mortalității infantile, până la obținerea unor drepturi care acum 2-300 de ani ar fi părut SF, votul universal, scăderea numărului de războaie etc. Sunt extrem de multe lucruri care merg bine, spune, pe scurt, Pinker, și ne bombardează cu statisici care-i dau dreptate. Doar că despre ele vorbim foarte puțin, în timp ce ne drogăm cu versiunea aproape exclusiv negativă asupra lumii. 

Sunt multe de comentat despre cartea lui Pinker (care, printre altele, preaslăvește pe alocuri un pic cam exaltat capitalismul și minimizează rolul mișcărilor sociale), dar ce propune ea e un exercițiu din ce în ce mai greu și mai util: atunci când hubloul media prin care vezi lumea se îngustează, nu uita să pui lucrurile în perspectivă și să-ți amintești că lumea e mult mai încăpătoare decât bătătura națională, că istoria are altă scară decât răbdarea noastră epuizată. Cartea, însă, nu-i nicidecum un îndemn la pasivitate și stoicism: dimpotrivă, susține că progresul pe termen lung nu e posibil fără contribuțiile indivizilor și fără o etică umanistă care să dubleze CV-ul științei. O recomand oricui are nevoie să-și recupereze niște încredere în semeni - fie în format tipărit, fie în format audio - 19 ore și ceva, numai bune de ascultat în loc de colinde. (Andra Matzal)

„Indiferent dacă lumea se înrăutățește sau nu cu adevărat, natura știrilor va interacționa cu natura percepției, astfel încât chiar vom crede că așa este.

Știrile sunt despre lucruri care se întâmplă, nu despre lucruri care nu se întâmplă. Nu vedem niciodată un reporter spunând în fața camerei Transmit dintr-o țară unde nu a izbucnit un război - sau dintr-un oraș care nu a fost bombardat, dintr-o școală unde n-au avut loc incidente armate. Atâta vreme cât lucrurile rele nu vor dispărea de pe fața pământului, vor exista întotdeauna destule incidente pentru a umple știrile, mai ales când miliarde de smartphone-uri transformă populația lumii în reporteri de .. și în corespondenți de război. 

Iar printre lucrurile care se întâmplă, cele pozitive și cele negative se desfășoară pe paliere de timp diferite. Știrile, departe de a fi o „primă schiță a istoriei”, sunt mai aproape de comentariile sportive în direct.”

The Book of Disquiet, de Fernando Pessoa (Livro do Desassossego: Composto por Bernardo Soares, ajudante de guarda-livros na cidade de Lisboa), Penguin Modern Classics, 2015. Traducere de Richard Zenith

Să nu vorbești niciodată despre cartea asta cu unul dintre fanii înrăiți ai lui Pessoa. Nu au cum să nu te amețească și să nu te înnebunească de cap cu o avalanșă de detalii biografice. Și pe bună dreptate. Cronologia scrierii cărții este cât se poate de înnebunitoare. Cartea asta este scrisă atât de Fernando Pessoa, cât și de Bernardo Soares - iar astea sunt doar câteva dintre nenumăratele semi-heteronime ale autorului. (Atenție, a nu se confunda un (semi-)heteronim cu un pseudonim sau un alias. Pessoa își scria, dar își și trăia aceste personalități alternative. Un soi de tulburare livrescă de personalitate multiplă.)

Însă, a intra în prea multe detalii e o păcăleală, în cazul acestei cărți a neliniștii. Tot ce trebuie să știi e că e un roman care se citește ca un puzzle. Cronologia e incertă, iar desfășurarea evenimentelor e irelevantă, la urma urmei. Poți să și citești cartea în portugheză, chiar dacă nu știi limba. Prin ea, poți să te plimbi liniștit (sau agitat) pe străzile Lisabonei, și să trăiești, odată cu scriitorul, câte vieți vrei. De fapt, asta și e doza de speranță din acest roman. Viața lui Pessoa „cel adevărat” a fost banală. Aproape plictisitoare. O viață de cvasi-ascet urban. A trăit în texte și, pentru că a refuzat să aleagă un singur parcurs biografic, trăiește și azi. Independent de lectura fiecăruia dintre noi, indiferent la precizările criticilor și biografilor, mai viu, poate, decât mulți cei dintre noi, în carne și oase.

Cartea neliniștii e, scuzați cuvintele mari, o colosală odă închinată imaginației și forței auto-ficțiunii. În ea sunt nenumărate cărți, un infinit de vieți sau o singură viață, trăită caleidoscopic. Habar n-am dacă ipoteza mea e corectă (și nici nu-mi pasă prea tare, exegeții să mă judece), dar ce mi-ai lăsat mie Pessoa e speranța că chiar și atunci când simți că nu trăiești nimic, poți, de fapt, să trăiești copleșitor de mult. Alegerea între o viață trăită și una citită e numai a ta, cititorule. (Ioana Pelehatăi)  

„Literatura este cea mai agreabilă cale de a ignora viața.”

„Trecutul meu este tot ceea ce nu am reușit să fiu.”

„Există multe corăbii, care navighează către multe porturi, dar nici măcar una nu se îndreaptă către vreun loc în care viața să nu fie dureroasă.” 

„Sufletul meu nu are răbdare cu el însuși; întocmai cum n-ar avea cu un copil neastâmpărat. Neliniștea lui tot crește și e mereu la fel. Mă interesează toate, dar nu mă reține nimic. Mă ocup de toate, și-n tot acest timp visez. (...) Sunt doi și ambii își păstrează distanța - gemeni siamezi nelipiți.”

Recunoștință, de Oliver Sacks, Editura Humanitas, 2017. Traducere de Adina Cobuz 

Colecția de cinci eseuri scrise de Oliver Sacks după ce a aflat că are cancer e un soi de testament în care psihoterapeutul lasă moștenire lumii întregi recunoștința. Poate nu vrei să îți petreci cele câteva săptămâni rămase până la sărbători citind o carte despre moarte. Cine ar vrea așa ceva? Sunt aici ca să-ți spun să fii pe pace. Nici autorul nu vrea asta. Departe de unul dintre cei mai mari umaniști ai vremurilor noastre să vrea să te împovăreze. La fel ca și în celelalte cărți ale sale, psihologul iluminează cele mai întunecoase colțuri ale minții umane - de data asta, aplecându-se asupra propriilor sale vulnerabilități și frici. 

Așadar, ce vrea autorul uneia dintre cele mai celebre cărți contemporane de popularizare a psihologiei, Bărbatul care și-a confundat soția cu o pălărie, este să înțelegi că poți să mori și altfel decât cu încrâncenare. Pot să-ți petreci ultimele luni din viață scriind mici vignete despre tot ce-a fost frumos în anii tăi pe pământ. Să te gândești cu seninătate la tot ce ți-a fost dat bun. La tot ce ți s-a întâmplat astfel încât să le transform în omul conștient că nu mai are mult de dus. La zilele cu vreme frumoasă, la toți oamenii pe care i-ai iubit și care, la rândul lor, te-au răsplătit cu iubire, la cum să-ți aștepți sfârșitul, fără să te temi că ești sau ai putea fi o povară. La urma urmei, cum zice clișeul, cu o moarte toți suntem datori. Dar pentru că genul acesta de atitudine în fața morții trebuia să poarte alt nume, nu disperare, nu amar și nu regrete, Sacks alege să-i spună „recunoștință”. Iar la asta merită să te gândești, cu speranță, măcar înainte de sărbători. (Ioana Pelehatăi)


„Nu o să mai fie nimeni ca noi când nu vom mai fi, dar, pe de altă parte, nimeni nu e ca nimeni altcineva, niciodată. Când oamenii mor, nu pot fi înlocuiți. Lasă goluri care nu pot fi umplute, pentru că asta este soarta, soarta genetică și neuronală, a oricărei ființe umane - să fie un individ unic, să-și găsească propria cale, să-și trăiască propria viață, să-și moară propria moarte. Nu pot să mă prefac că sunt neînfricat. Dar sentimentul meu predominant este de recunoștință. Am iubit și am fost iubit; mi s-au dăruit multe și am dat mereu ceva în schimb; am citit și am călătorit și am gândit și am scris. Am interacționat cu lumea, în acea interacțiune specială a scriitorilor și a cititorilor. Mai presus de toate, am fost o ființă simțitoare, un animal gânditor, pe această planetă frumoasă, iar asta, în sine, au fost un privilegiu și o aventură uriașe.”

Factfulness, de Hans Rosling, Ola Rosling & Anna Rosling Rönnlund. Sceptre, 2018 (Ediția în limba română a apărut recent la Publica)   

Veștile proaste mi-au inundat feed-ul de Facebook imediat ce mi-am început ziua: la Budapesta se încheagă un uriaș conglomerat media pro-guvern, Parlamentul României ar putea da undă verde pentru cumpărarea de arme chiar fără să le ceară celor care le cumpără să aibă cursuri de instruire, iar un bilanț al României ultimilor 29 de ani realizat de Vlad Mixich arată că în timpul ăsta autoritățile au construit 670 de kilometri de autostrăzi, în timp ce între 1918 și 1948 fuseseră date în folosință 6.700 de kilometri de căi ferate. 

Mai e loc de speranță în peisajul ăsta sumbru? Hans Rosling, autorul bestsellerului Factfulness, ne îndeamnă să tragem puțin aer în piept și să avem mai multă încredere în umanitate. Rosling - care a fost medic și consultant pentru Organizația Mondială a Sănătății și UNICEF - a scris cartea cu puțin înainte să moară, nu doar cu gândul de a strânge în formă scrisă conferințele la care a participat, ci mai ales pentru a da acces cititorilor la câteva instrumente cu ajutorul cărora să privească lumea așa cum e de fapt. Mințile noastre, spune el, sunt construite pentru a ajunge repede la concluzii și a reacționa astfel imediat în fața pericolelor. Însă, pentru o viață sănătoasă, am face bine să umblăm nițel la dozele de dramă. (Vlad Odobescu)

“Think about the world. War, violence, natural disasters, man-made disasters, corruption. Things are bad, and it feels like they are getting worse, right? The rich are getting richer and the poor are getting poorer; and the number of poor just keep increasing; and we will soon run out of resources unless we do something drastic. At least that’s the picture that most Westerners see in the media and carry around in their heads. I call it the overdramatic worldview. It’s stressful and misleading.” 

 

„Gândește-te la lume. Război, violență, dezastre naturale, dezastre provocate de om, corupție. E rău și pare că devine tot mai rău, nu? Bogații se îmbogățesc, iar săracii devin mai săraci; iar numărul săracilor continuă să crească; și vom termina în curând resursele dacă nu facem ceva drastic. Cel puțin asta e imaginea pe care majoritatea occidentalilor o văd în presă și o au în cap. Eu o numesc viziunea supradramatică asupra lumii. Este stresantă și înșelătoare.  

 

This Is Water, David Foster Wallace, Little, Brown and Company, 2009

Cartea redă discursul pe care David Foster Wallace l-a ținut absolvenților Colegiului Kenyon în 2005, cu trei ani înainte ca scriitorul să se sinucidă. E tulburător să-i citești cuvintele știind cum se termină lucrurile pentru el. Dar pierderea speranței la final de drum nu face mai puțin valoroasă căutarea ei. Iar speranța, în cazul ăsta, e încercarea de a ieși din regatul singuratic al propriului schelet, din certitudinea cu care ne uităm în jurul nostru și credem că înțelegem tot, din lipsa de întrebări, din automatismele noastre. Speranța înseamnă să fii atent la ce se întâmplă în afara ta, nu doar în tine, „să nu fii hipnotizat de monologul constant din capul tău”. Să înțelegi că viața adultă nu e glorioasă, și că fix aici e testul: dacă în maldărul ăsta de rutină, plictiseala și stres, poți să ai compasiune. Dacă te poți adapta la ceilalți, dacă poți să îl privești pe bărbatul de la coadă din fața ta nu doar ca pe cineva care își stă în cale, ci ca pe un om, la fel de real ca tine. Iar speranța asta e, de fapt: decizia de a o căuta activ, de a construi un sens. (Diana Meseșan)

„The really important kind of freedom involves attention, and awareness, and discipline, and effort, and being truly able to care about other people and to sacrifice for them, over and over, in myriad petty little unsexy ways, every day. That is real freedom.”

 

„Libertatea cu adevărat importantă implică atenție, conștientizare, disciplină și efort, capacitatea să îți pese de alții și să te sacrifici pentru ei, din nou și din nou, în nenumărate feluri mărunte și neatractive, zi de zi. Asta e libertatea reală.” 

Amintiri în dialog, de Ion Vianu și Matei Călinescu, Humanitas, 2016

Spre deosebire de multe alte volume de memorialistică de la noi, cartea asta are o structură atipică: prozatorul și criticul Matei Călinescu (1934 - 2009) și scriitorul și psihiatrul Ion Vianu (n.1934), prieteni încă din tinerețe, își povestesc viețile în dialog, un dialog amplu care acoperă o lungă perioadă din istoria României. Formula asta e importantă din mai multe puncte de vedere: a) oferă o perspectivă mai nuanțată asupra unor aspecte care țin de istoria recentă b) e o autobiografie relațională, în care sinele e definit și povestit în relație cu celălat (și ceilalți, mai ales că sunt multe portrete memorabile aici) c) cartea se citește și ca un roman istoric despre perioada legionară, comunism, exil și întoarcerea în țară. Capitolele mele preferate rămân „Copilăria unui psihiatru” (Ion Vianu) și „Copilăria, Arcadia” (Matei Călinescu) - nu doar pentru că amândoi sunt niște povestitori excelenți, care captează cu multă finețe atmosfera anilor 30/40, dar și pentru că aceste pagini oferă și cele mai multe motive pentru speranță - speranța care are de-a face cu acele mici bucurii (pe care le uităm odată ajunși adulți), dar și cu acele scenarii care încep să se articuleze la acea vârstă și în funcție de care ni se deschid (sau se închid) anumite drumuri. (Ionuț Sociu)

„Astrologia a jucat un anumit rol în viața mea și foarte curând am aflat că sunt născut în zodia Berbecului, zodia agresivității primare, a spiritului de foc nepotolit, a energiilor elementare, a mâniilor nestăpânite. La un moment dat nu mi-a fost greu să înțeleg că în ființa mea există o anumită fisură, ca și cum aș fi constituit din două materii diferite, neomogene.” (Ion Vianu)

 

„Ca toate lucrurile importante din viața mea de copil, inclusiv experiențele mele extatice, pornirile mele erotice nu puteau fi dezvăluite, aveam sentimentul că ele trebuie ținute cu orice preț sub pecetea tainei, învăluite în tăcere, păstrate cât mai departe de cuvânt, ca niște posesiuni prețioase și, în sens propriu, inefabile.” (Matei Călinescu)

de

  • Scena 9Scena 9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

29 November 2018 ora 16:30


Tag-uri


X Revista Scena9