Carte / Jurnalism

Avanpremieră: Acasă, pe drum

de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț

Publicat pe 23 noiembrie 2017

Acum patru ani, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț s-au mutat într-o autorulotă și au plecat teleleu ca să înțeleagă România de azi. Au intrat în penitenciarele din Craiova, Târgșor, Gherla, Chilia Veche, Aiud, Baia Mare și Buziaș ca să afle de ce sărăcia te aruncă în închisoare, au stat în frig printre oamenii străzii și au văzut abuzurile poliției, au trăit printre romii căldărari din Corcova, unde fetele sunt măritate la 12 ani, au fost în comunitățile în care părinții își pedepsesc copiii cu lovituri de bici și femeile sunt omorâte în bătaie de bărbații lor.
 
Cartea
Acasă, pe drum. 4 ani teleleu se va lansa duminică, 26 noiembrie, la ora 16.00, la standul editurii Humanitas de la Târgul de carte Gaudeamus. Vă prezentăm un fragment în avanpremieră, alături de câteva fotografii realizate de Cosmin Bumbuț. 

***

Sunt –17°C și autorulota e învelită într-un strat gros de gheață, peste care se așterne încontinuu zăpadă. Mașina e caldă, pentru că înăuntru merge soba, și primul strat s-a topit și s-a transformat în gheață. A înghețat și apa, așa că nu putem face duș, nu putem spăla vasele și nu putem folosi toaleta. Azi-noapte nu ne-a fost frig, ne-am îmbrăcat cu ce aveam mai gros și ne-am strâns în brațe, dar în veceu am turnat apă plată.

E prima noastră iarnă în mașină. Suntem parcați în București, în cartierul Floreasca, în fața blocului unui prieten care stă la etajul unu și de la care luăm apă și curent. O să aruncăm în continuare apă plată în veceu și o să ne cumpărăm pahare și farfurii de plastic, ca să nu spălăm vasele. Dar au anunțat la știri că frigul o să dureze o săptămână și nu putem rezista atâta fără duș.

Roțile sunt îngropate în zăpadă și o să dăm la lopată dacă vrem să ieșim de-aici. Pe trepte s-au format două dreptunghiuri mari de gheață din cauza condensului, așa că ușile de la șofer nu se mai deschid. În geamuri am pus folii izolatoare care, teoretic, păstrează înăuntru căldura când e frig și răcoarea când e cald, dar care acum sunt ude pentru că pe geamuri curge încontinuu apă.

Cosmin e nervos și mi-e teamă că s-a terminat cu viața noastră în mașină – prima iarnă, primul îngheț și ne-am reîntors în garsoniera din Piața Rosetti. Stă ghemuit lângă scaunul șoferului și sparge cu dalta bucățile de gheață de la ușă. Fragmentele sparte le culege de pe jos și mi le dă mie, iar eu le arunc în chiuvetă. Mă gândesc că o să înfigă dalta în ușa mașinii sau că o să-și taie un deget în timp ce bodogănește ininteligibil de sub volan.

E februarie 2014 și ne-am întors de două săptămâni din Turcia. Trebuie să lucrăm la proiectul nostru despre violența împotriva copiilor, cel pentru care am câștigat Bursa Carter, așa că nu ne-am permis să stăm acolo până la primăvară. Săptămâna asta ne-am planificat întâlniri în București cu asistenți sociali, cu diverși oameni din ONG-uri, cu psihologi și cu adulți dispuși să vorbească despre traumele lor. Trebuie să ne terminăm treaba, așa că dormim câteva nopți în apartamentul prietenului nostru Cornel. Ne uităm pe geam la autorulotă și ni se face milă că am lăsat-o singură în frig.

E ciudat să stai în casa altcuiva, să-ți faci dimineața ceai la aragazul lui, să-i invadezi masa din bucătărie cu laptopul și cu hardurile tale, să-ți pui hainele la uscat pe uscătorul lui, să-i ocupi prizele cu încărcătoarele tale și să ajungi în câteva zile la o intimitate cu el pe care n-ai avut-o în cei câțiva ani de când îl cunoști. Cosmin e pleoștit și nimic din ce-i spun nu-l bine-dispune, dar știu că e prăpăstios și că, deși acum transformă fiecare strat de zăpadă într-o dramă, peste o lună, dacă se fac măcar 0°C, o să se bucure de viața noastră nomadă, de satele sau orașele în care o să ne plimbăm și o să facă fotografii.

Nu ne ajută nici mama lui Cosmin, care ne sună alarmată, cu o voce sfârșită, de parcă tocmai a aflat că am fost înghițiți de o avalanșă. Mama e mai calmă și mă întreabă ce-a fost în capul meu când am lăsat casa și un serviciu bun ca să-mi înghețe fundul într-o mașină. știm că mamele noastre urmăresc prognoza meteo deodată cu noi și că la fiecare cod galben-portocaliu-roșu se gândesc ce bine ar fi fost dac-ar fi avut și ele niște copii așezați la casa lor.

La Baia Mare, unde locuiește mama lui Cosmin, sunt 0°C și planul de criză e să ne terminăm cât mai repede treaba în București și să pornim spre Maramureș, unde am obținut deja aprobare să intrăm în Penitenciarul Baia Mare. Ne simțim prost acasă la Cornel, căruia i-am dat toate tabieturile peste cap, i-am schimbat locul la căni, i-am stropit baia cu apă și i-am ținut toate geamurile închise, pentru că nouă ne e frig.

Începem să deszăpezim mașina: Cosmin dă la lopată, sparge gheața de pe parbriz cu o șurubelniță, ciobește un pic vopseaua de pe bord, forțează ușa de la șofer care nu se deschide, strânge furtunul de apă care a înghețat și i se lipesc mâinile de el, pornește motorul și-l lasă să meargă până se încălzește. Eu adun toate lucrurile noastre din casa lui Cornel și le duc în mașină. Lăsăm frigul în urmă și ne înveselim pe drum, când vedem că termometrul arată –2°C și că apa de la robinet începe să curgă.

***

Întotdeauna când mergem la Baia Mare, la mama lui Cosmin, dormim în casă, deși ne e greu să urcăm tot echipamentul și toate lucrurile pe scări, până la etajul patru. Am fi vrut să dormim în autorulotă, dar pentru mama lui așa ceva e de neconceput, ar fi ca și cum am dormi în scara blocului pe niște cartoane. Cum ar putea să le explice vecinilor că noi dormim – și trăim! – într-o mașină?

Mama lui Cosmin nu dă niciodată „share“ la articolele sau interviurile cu noi și Cosmin îi explică diferența dintre „like“ și „share“. Dacă distribuie articolele pe pagina personală, atunci vor vedea și prietenii ei de pe Facebook pe unde umblăm și la ce proiecte lucrăm. Dar mama lui Cosmin știe prea bine diferența dintre „like“ și „share“, doar că nu vrea să distribuie articolele despre noi pe pagina ei: îi e rușine că trăim într-o mașină și ar vrea ca nimeni din Baia Mare să nu afle asta, mai ales prietenele ei cu care se întâlnește o dată pe lună la balul pensionarilor organizat de Centrul pentru vârstnici din oraș.

Cosmin se enervează și devine arțăgos, mama lui îi zice că asta nu-i viață normală, că alți bărbați de vârsta lui au case și mașini și mamele lor se mândresc cu ei, iar ea nu poate să le spună neamurilor și prietenilor din Baia Mare că băiatul ei trăiește într-o mașină și umblă ca un techergheu prin lume.Toate prejudecățile astea, toate fricile moroșene de ce zice lumea, ce gândește, ce bârfește îl scot din minți pe Cosmin și de asta-i pasă cel mai puțin, de ce zice lumea; în schimb, îi pasă că tocmai mama lui îi cere să se conformeze, să fie ce n-a fost niciodată, și asta doar ca să dea ea bine la balul pensionarilor, printre niște oameni care n-au fost niciodată fericiți, pentru că n-au avut niciodată curaj să nu se conformeze.

„Voi știți...“, „Dacă vouă vă place...“, „Eu nu mai zic nimic, că iar te enervezi...“ sunt concluziile pacifiste ale unei conversații lungi despre viața și confortul nostru în mașină. Bem vin roșu, explicăm și gesticulăm, plângem puțin, ne îmbrățișăm și împăcăm două lumi, una în care toate lucrurile au o ordine și un loc bine stabilit și alta în care zilele curg imprevizibil de frumoase. 

Dimineața, la micul dejun, mama lui Cosmin ne face ochiuri cu spanac, să ne țină de foame toată ziua, cât vom lucra în penitenciar. Suntem stresați, pentru că nu știm cum o să-i abordăm pe deținuți – oamenii care au fost abuzați în copilărie se feresc să discute despre asta, pentru că le e rușine – și avem emoții că n-o să ne lase să îi intervievăm, că n-o să le câștigăm încrederea. Majoritatea au niște povești de viață cumplite și câțiva deținuți de la Penitenciarul Chilia Veche ne-au povestit anul trecut despre abuzurile și sărăcia pe care le-au trăit înainte să fie închiși. Unul ne-a arătat cicatricea pe care i-a făcut-o taică-său când i-a spart capul, altul ne-a povestit cum fugea de-acasă și dormea sub pod de frica bătăilor, altul avea lacrimile în gât când ne spunea cum l-a legat maică-sa cu sârmă de pat și l-a bătut cu furtunul de la mașina de spălat.

***

Încăperea miroase a sarmale și a transpirație. Geamurile mici, construite prea sus, aproape lipite de tavan, nu aerisesc respirațiile celor 12 bărbați care împart camera. Patul și sub-patul dezvăluie universul fiecărui deținut – haine, fotografii, aparate de ras, caserole de mâncare, pantofi, sacoșe de rafie. Un bărbat îmi oferă un scaun pe care-l acoperă cu un prosop. Mă așez.

Nelu înșiră pe covorul pătat cu grăsime și noroi cărțile sale prețioase, pe care le păstrează într-o cutie de lemn. Sunt cărți religioase împărțite prin penitenciar de diverse secte care-i vizitează pe deținuți. Nelu le-a citit pe toate de mai multe ori; bărbatul de 45 de ani a absolvit Facultatea de Teologie în timp ce era închis la Penitenciarul Baia Mare. Până acum, a fost condamnat de 16 ori, ceea ce înseamnă că și-a petrecut cea mai mare parte din viață în închisoare.

Foto: Cosmin Bumbuț

În toată încăperea sunt doar două scaune; colegii lui Nelu stau pe paturi și se prefac că ne ignoră. Din când în când scapă câte o privire curioasă. „De ce vorbiți cu Mărcuș? Ăla e un turnător“, mi-a șoptit un deținut când traversam holul spre camera lui. Recidiviștii care fac pușcărie de mulți ani sunt considerați oamenii gardienilor: n-ar fi supraviețuit atâta vreme fără să-i denunțe pe cei cu telefoane mobile sau cu alte obiecte interzise. Fie că sunt sau nu turnători, distanța pe care o iau față de ei ceilalți deținuți le adâncește singurătatea.

Nelu are părul lung și alb, strâns în coadă, și poartă ochelari cu rame subțiri. E îmbrăcat într-o geacă de motor cu inscripția Harley-Davidson pe spate și e încălţat cu boncanci militari. Vorbește tărăgănat și mă trag mai aproape de el ca să-i aud toate cuvintele. S-a născut la Baia Mare, într-o familie cu nouă copii, dintre care opt au fost gemeni. Mama lui a primit de la Ceaușescu o medalie de mamă-eroină. Tatăl lui Nelu era şofer şi atunci când parca maşina în fața blocului de pe strada Basarabia copiii și mama înghețau de frică. Cei nouă frați erau bătuți cu palmele, cu pumnii, cu picioarele şi curelele, mușcați de urechi și de degete. „Dacă greșea unul, ne lua pe toți şi ne încolona, iar noi dădeam vina unul pe altul.“ Tatăl îi bătea pe toţi până când afla cine e vinovatul. După ce-l găsea, ceilalți copii trebuiau să-i tragă aceluia numărul de curele pe care le primiseră ei și dacă nu dădeau bine erau bătuţi mai rău. Dintre toți copiii familiei, Nelu a fost cel mai neastâmpărat, așa că el lua bătaie cel mai des. „Tata îmi spunea că nu sunt bun de nimic, că îs rău, că îs blăstămat.“ Într-una din zile, părintele lui l-a spânzurat de la etajul trei cu capul în jos și i-a zis: „Eu te-am făcut, eu te omor“.

Mama era bătută laolaltă cu ei. „Fiind familie aşa de numeroasă, n-a putut mama să se despartă de el“, spune Nelu. De frică, nu le-a luat apărarea copiilor ei. „Mai venea poliția din cauză că dădeau vecinii telefon. Dar nici unul nu zicea vreodată: «Domn’e, ne-a bătut și de-aia e gălăgie».“ 

La 13 ani, Nelu a fost condamnat pentru complicitate la tâlhărie şi dublu omor. A ieșit din casa de corecție la 18 ani, iar tatăl lui nu l-a mai primit acasă. Nu avea din ce să trăiască, așa că s-a apucat de furat. A fost prins și închis, eliberat, închis din nou. Până la 45 de ani, a fost condamnat pentru tâlhărie, omor, proxenetism, vătămare corporală – nici el nu-și le mai aduce aminte pe toate.

***

În curtea părinților mei, la Craiova, dormim tot în mașină, dar facem duș și folosim toaleta din casă. Atmosfera e mai degrabă reținută, reproșurile se simt în gesturi, în privirile compătimitoare și în apropourile deloc subtile ale tatălui meu, care, după câteva zile, nu se mai poate abține: „Și ai renunțat tu la serviciul ăla de la Marie Claire?“, „Teleleu sună a derbedeu“, „Și cât o să umblați așa?“, „O să vezi tu la pensie“, „Ai fost influențată“.

Relaţia cu părinții mei e o altă poveste, pe care o s-o scriu în altă carte, dacă o să-mi fac curaj. Ca un rezumat, eu am fost educată, la fel ca cei despre care scriu acum, cu palme, curele şi urecheli, până când m-au făcut om și am ajuns jurnalist, m-am mutat într-o autorulotă și am plecat teleleu ca să scriu despre cicatricele pe care le lasă educația cu bătaia. 

Asta pentru că nu m-au bătut destul, v-ar zice mama. Pentru că așa au știut ei că se cresc copiii, v-ar zice tata. Pentru că m-am uitat la prea multe filme americane, v-ar zice mama. Pentru că nu era pregătit să aibă fete, v-ar zice tata. Se aștepta la băieți, să facă armată cu ei, că doar n-a făcut degeaba șase ani de medicină militară.

Mama e oncopediatru și profesor universitar și toată copilăria mea a citit și a scris cărți de medicină, și-a dat doctoratul, a făcut gărzi, a predat, a mers la congrese, i-a tratat pe copiii bolnavi de SIDA, leucemie, cancer, hemofilie pe care nimeni nu voia să-i trateze, s-a luptat cu un sistem medical defect, cu nepăsarea colegilor ei din spital, cu lipsa medicamentelor și cu moartea.

Tata e medic internist și profesor universitar și toată copilăria mea a predat, a tratat, a făcut gărzi, a mers la congrese, a fost director de spital și prodecan. El a avut mai mult timp pentru mine și pentru sora mea mai mare, tata ne gătea, făcea curat, spăla vasele, ne dădea bani, vorbea cu noi despre băieți, ne citea jurnalele pe ascuns şi ne bătea cu cureaua.

Eu m-am răzvrătit la 12 ani, am chiulit, m-am certat cu profesorii, am refuzat orice formă de autoritate, am fost exmatriculată, am fugit de-acasă, am fumat, am băut, cred că m-aș fi și drogat dacă se găseau droguri pe-atunci în Craiova. Cu cât luam mai multă bătaie, cu atât mai furioasă și mai auto-distructivă deveneam și cu atât mai multă bătaie luam și cu atât mai tare îmi transformam părinții în dușmani, până când am crescut, am plecat la facultate la București și între noi a rămas o prăpastie pe care n-am știut niciodată cu ce altceva s-o umplem în afară de reproșuri.

Iar acum sunt la ei în curte, împreună cu iubitul meu, divorțat şi cu copil, cu 14 ani mai mare decât mine, trăind într-o autorulotă după ce mi-am dat demisia de la un serviciu stabil, călătorind prin România ca să lucrez la un proiect despre părinţii care-și educă copiii cu bătaia.

Suntem toți la masă, părinții mei cei conservatori și religioși, sora mea doctoriță, care-și sărbătoreşte ziua de naștere, cumnatul meu chirurg, fiica lor, care vrea să dea la Medicină, și noi, telelei, fără casă, copil, serviciu. Când i-am povestit mamei prima oară despre Cosmin m-a întrebat ce meserie are, eu am răspuns „fotograf“ și mama a zis: „Ăsta-i hobby, nu meserie“.

Fotografii: Cosmin Bumbuț


 

Editura Humanitas
Text de Elena Stancu
Fotografii de Cosmin Bumbuț
Pagini: 388
Format: 16,5x23,5 cm

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK