Viață&co / Corp

Al cui e corpul ăsta?

De Larisa Baltă

Publicat pe 29 iulie 2016

Am crescut cu maică-mea întrebându-se, constant și retoric, de ce Barbara Streisand nu-și face naibii o operație estetică la nas. La banii ei! Când s-a îngrășat Britney Spears, s-a prăbușit adolescența unei generații. În ce hal ajunsese idolul atâtor puștoaice! Iar de un alt idol al puștimii, Justin Bieber - ei bine, de el s-a făcut mișto, la un moment dat, pentru că semăna cu o fată.

Și, până la un punct, am crezut că-i doar la ei, că-s ținte ușoare. Dar apoi mi-am amintit că printr-a șasea a apărut, în jurul meu, noțiunea de fond de ten, odată cu coșurile. Nu am simțit niciodată atâta rușine pentru ceva ce nici nu băgam în seamă, cât am simțit când mi s-a spus, într-a șaptea, că mna, ar trebui să mă rad pe picioare. Colegul acela pe care îl șicanau toți din clasă era batjocorit pentru că eram toți convinși că are un ochi de sticlă. Iar profesoara care șchiopăta ieșea mereu din clasă plângând. Mai târziu, era cât pe ce să se spargă în jurul meu o prietenie de 10 ani din cauza unei glume despre niște țâțe prea mici. Și una din principalele chestii de care m-am lovit pozând au fost tipe care-mi spuneau să le fac să pară mai slabe. 

Nu, nu trebuie să fii în lumina reflectoarelor ca să simți presiunea. Presiunea de a arăta cumva, într-un anume fel, nu știm exact cum, eventual perfect, ce e perfecțiunea?, vom ști când vom vedea, te sunăm noi.

Defecte. Ceva ce în dicționar e definit ca imperfecțiune, stricăciune, dezavantaj. O imperfecțiune care diferă de la un secol la altul, o stricăciune care nu scoate mașinăria din funcțiune, un dezavantaj contextual, izolat de reperele fiecăruia.

Realitatea e cam așa:

Standardele de frumusețe sunt mai rigide pentru partea feminină a populației, astfel că, ziseră cei de la Harvard, 7 fete din 10 au ținut deja o dietă de slăbire până la 17 ani. Femeile trebuie să fie subțiri și delicate. Doar că:

  • Sub 5% din femei ating standardul de frumusețe în materie de greutate. Din toată lumea, gen. Din 3,6 miliarde de femei. În plus:
  • 8 din 10 femei sunt nemulțumite de ceea ce văd în oglindă, și mai mult de jumate ajung să vadă o imagine distorsionată a propriului corp.

Însă nici bărbații nu scapă. Bărbații trebuie să fie puternici. Deci nu-s neatinși de body image issues, ba dimpotrivă:

  • În ultimul sfert de secol, aproape jumătate (45%) din bărbați au ajuns nemulțumiți de propria reflexie din oglindă. De la 15%.
  • 17% recurg la diete extreme, pentru a slăbi și a căpăta masă musculară. 

Adaugă la toate astea problemele de imagine cauzate de identitatea de gen; de culoarea pielii; de dizabilități; de urmele lăsate de accidente; apoi toate micile particularități ale corpului fiecăruia - un dinte spart, o ureche mai șui, un deget mai strâmb, un nas prea mare, un păr prea aspru. Sleep on it.

***

Pentru că nu puteam vorbi despre Trup și suflet fără să vorbim despre relația fiecăruia dintre noi cu propriul corp, am luat câțiva oameni și i-am rugat să vorbească despre acele părți ale corpului lor ce nu se încadrează în comun. Ochi de culori diferite, pete pe piele, o cicatrice, sâni prea mari, un nas rebel, niște șolduri pufoase, și încă niște vulnerabilități. Mai jos, nouă părticele de corp și magia lor.

Liviu, 27

Aveam vreo 19 ani când am intrat pe holurile spitalului Colentina pentru a elucida misterul petelor albicioase care mi se așezaseră intrigante pe față. Am ieșit pe poarta spitalului purtând după mine un cuvânt pe care uneori trebuie să îl scot la înaintare în fața personelor curioase: vitiligo, și cu niște întrebări cărora ar fi urmat să le găsesc răspunsul. Aflam astfel că anumite celule din corpul meu, localizate la nivelul pielii, mureau fără ca întreg sistemul medical să fie capabil să înțeleagă cauzele sau să identifice remediul, și că aveam să trăiesc cu asta pentru tot restul vieții fără să știu cum ar putea să evolueze. Și chiar dacă la un moment dat petele de pe față s-au stins la fel de brusc cum apăruseră, altele au continuat să persiste ani întregi, păstrându-și localizarea și dimensiunile din primii ani.

Ezitarea de a rămâne gol în fața cuiva alături de care nu am construit încă un nivel de intimitate care să depășească confortul luminii stinse. Procesul de a mă adapta permanent la un alt trup prin intermediul curiozității pe care petele de pe corpul meu le generează.  Poate că fără ele aș fi ajuns să fiu mai relaxat în ceea ce privește relațiile mele unu la unu, sau poate că nimic n-ar fi fost diferit în esență. Poate că ele doar au ajuns să vorbească mai mult despre mine, atunci când aptitudinile mele de comunicare lasă de dorit: că am ajuns să prefer umbra (/noaptea) în detrimentul expunerii la soare.

Liviu

Dani, 25

Urât, scârbos, neigienic si cu siguranță neatractiv. Îmi aduc aminte că pe la 13 ani îmi epilam orice firicel de pe corp pentru a putea ieși din casă. Mult timp am încercat să mă încadrez în tiparele impuse de alții și să mă conformez cu căsuța în care mă pusese societatea: femeie. Corp slab dar totuși cu forme, epilată dar fără semne ale acestui proces, aranjată dar să nu pară ca te-ai chinuit prea mult. O lume a extremelor puse la un loc - nicio parte a corpului nu a rămas fără norme clare. Iar dacă oameni care nu sunt slabi mai vedem pe stradă, femei cu păr pe picioare pot număra pe degetele de la o mână câte am vazut în 25 de ani în România.
 
Nu mă înțelegeți greșit, nu e nimic greșit în a te epila pe picioare atunci când asta e o alegere. Problema intervine atunci când asta nu mai e o alegere și devine o constrângere care ne limitează: „OMG! Am o întâlnire, trebuie să mă epilez pentru că, altfel, nu o să mă mai placă persoana aia drăguță!” sau „Nu am avut timp să mă epilez așa că o sa port blugi la 40 de grade ca să nu se uite oamenii cu dezgust la mine”.
 
Anul trecut pe vremea asta am luat decizia de a refuza să accept norma asta pentru că mi se pare nedrept ca aproximativ jumătate din populație să fie supusă unui control polițienesc al corpului doar pentru că, atunci cand s-au născut, doctorul le-a spus că sunt femei.

Viziunea mea asupra lumii de acum include a-mi cere dreptul de a exista exact așa cum sunt, că am dreptul să mă auto definesc, am dreptul să decid asupra corpului meu și să refuz ceea ce nu e ok pentu mine. 

Și nu, nu sunt femeie. Însă nu sunt nici bărbat. Sunt o persoană, sunt o complexitate de emoții, gânduri, experiențe și opinii care nu pot fi încadrate în binaritatea de gen.

Explorez lumea și o interprez așa cum simt. Iar picioarele mele păroase, adesea îndelung privite de străini confuzi, sunt o revoltă asupra normelor, o expresie a identității mele dar și un fel de a declara că nici o bucățică din corpul meu nu e rușinosă, ci e frumoasă, exact așa cum e.
 
P.S.: Și ca să rămână notat, o persoană drăguță cu care ieși la un first date și care nu te mai place pentru ca nu ești epilată pe picioare oricum nu merită efortul. 

Dani

Alex, 30

„Aoleu! Aoleu! Doamne ferește… Da’ ce-ai pățit? Pff... Cum arată... E terminată mâna ta?”
„Hai mă, că nu e așa de rău. Ia, simți ceva acolo? Hmm, ce ciudat se simte...”
„Băi, să știi că e chiar sexy. Sunt mișto cicatricile. Chiar și așa de mari. Pe bune, mie îmi place.”
„Ia, pot să pun mâna? Sigur? Uaaaa... Hai că e ok.”
„Auzi, da’ te-ai gândit să-ți faci un tatuaj? Poți să-ți faci așa, pe toată mâna, s-o acopere.”
„O să-ți mai faci operații, nu? O operație estetică, să o acopere mai bine, să arate mai normal? O lași așa?!”
„Oof, săracul de tine, ce-ai pățit? Mamă, ce nasol... Și poți s-o folosești? Ia, așa poți să faci cu ea?”
„Ah, îmi pare rău, scuze, nu mi-am dat seama, n-am vrut să te lovesc!! Te doare? Sigur?”
„De ce nu începi să porți niște cămăși cu mânecă lungă, sau măcar să sufleci mâneca până la cot? Ești sigur că vrei să ieși așa, în tricou? Nu se uită lumea la ea? Și e ok, nu te deranjează?”
„Aa, zău? Eu am crezut inițial că te-a atacat un urs sau ceva, așa arată.”
„Oof, măi, Alex...”

Câte capete, atâtea păreri (deși ideea că ar fi sexy e reconfortant de recurentă, chiar dacă nu din cale afară de convingătoare) despre cicatricea mea. Care e, în general, un conversation starter mai amuzant decât mă așteptam acum doi ani, când m-am procopsit cu ea după un accident de mașină („Tu erai la volan? Aa, nu? Păi și centură ai avut? Trebuia să-ți pui centura”). Din motive lesne de înțeles, nu m-am înnebunit după ea la început, dar apoi mi-am dat seama că nu am în niciun caz o părere definitivă despre ea. Uneori îmi displace, de obicei mi-e indiferentă, iar din când în când o privesc cu o duioșie ciudată, ca și cum nu mi-ar aparține și aș compătimi curios – în nota observațiilor de mai sus – mâna altuia. Dar e ok, o să ne petrecem tot restul vieții împreună (poate că personificatul ăsta e mecanismul meu de apărare), așa că o să avem timp berechet să lucrăm la relația noastră.

Alex

Adriana, 27

Are Gogol o povestire în care, într-o dimineaţă bizară la Sankt Petersburg, un anume Kovaliov se trezeşte fără nas: plecase în lume, se dorea independent, nu-şi mai băga în seamă „proprietarul” de drept. Pesemne că aşa s-o fi întâmplat şi cu nasul meu de copil, ăla mic precum un buton, de care toate bunicile, mătuşile şi vecinele te trag, zic ele, cu gingăşie. Altfel nu-mi explic în ce moment şi cum am ajuns în perioada adolescenţei să mă simt complexată şi să fug de pozele din  profil ca dracu' de tămâie. Nu-mi amintesc nici când, nici cine o fi aruncat primul vorba că aş avea nasul prea mare, prea ieşit din tipare, prea nefiresc, dar am ajuns să cred și să mă gândesc la asta mulţi ani, mai cu seamă în adolescenţă, când voiam să fiu mişto. Am început să uit de el, de nas, abia când „îndrăgosteala” a devenit o chestie reciprocă, şi nu unilaterală - între mine şi posterul cu Hienă de la Animal X -, când un tip cu care mai flirtam nevinovată în timpul facultăţii mi-a spus în metrou că am un nas „frumos, acvilin, de grecoaică sau de cleopatră”, când în cele din urmă sora mea a remarcat că îl moştenesc pe bunicul din partea tatălui şi m-a cuprins aşa... o gingăşie.

M-a întrebat, totuşi, cineva dacă nu m-am gândit să-l operez. Am zis „Nu”, gândindu-mă în sinea mea că ar fi tare aiurea dacă fiul sau fiica mea mi-ar moşteni trăsăturile, dar văzând că mama e aşa bine înzestrată „de natură” ar crede că blestemul a picat doar asupra sa. Ah, pozele din profil mă inhibă şi acum, dar măcar am învăţat să trăiesc cu nasul meu, mai ales că am constatat, firește!, că face aceleași lucruri ca oricare alt nas: pot să strâmb din el când ceva nu îmi convine, să „miros” firea oamenilor, și, mai important, să inspir. În ambele sensuri ale cuvântului, poate. L-am luat la purtare.

Adriana

Ionuț, 32

Într-unul din albumele de familie e o poză cu mine la șapte ani în care eram la mare, la bustul gol, cu o maimuță în cârcă și pieptul plat. Eram subțire și simpatic. Apoi nu știu ce s-a întâmplat, maică-mea crede că mi-a dat prea multe vitamine și-am ajuns un nesătul, dar într-o altă poză, de la 11 ani, apar obez, în fața unui computer. Sub bluza roșie, lălâie, pe care o purtam ascundeam două cocoloașe de grăsime ce atârnau greu de self-esteem-ul meu.

Un bioenergetician la care m-au dus ai mei după doi ani, un superstar din Timișoara venit să facă niște bani în orășelul meu natal, m-a examinat cu un triunghi metalic ce se mișca stânga-dreapta și, după un moment de transă, a stabilit că aveam probleme cu tiroida. A urmat un regim drastic, nu aveam voie nici măcar să beau apă goală, doar sub formă de ceai din frunze de nuc, care era amar și după ce îl îndulceam cu miere, și am slăbit așa nouă kilograme. Cocoloașele de grăsime au rămas. Cred că mă puteam bate în sâni cu o fată de 12 ani.

Apoi au urmat perioade de îngrășat-slăbit, îngrășat-slăbit, dar când greutatea trecea, sânii rămâneau. Sunt și acum, aici, cu mine, aceste două meduze grase. Mi-e jenă și azi să mă dezbrac pe plajă și au fost multe situații în care am făcut sex în tricou. Ce mă surprinde e că nu m-a respins nimeni din cauza lor, doar eu. Așa că s-au cicatrizat cumva, ca urmele de cioburi de parbriz de pe mâna dreaptă, pe care le am de la un accident de mașină. Sunt cartea mea de vizită în sharing-ul de complexe pe care le avem cu toții.

Ionuț

Dana, 27

Mai presus decât orice altă zonă a corpului, am considerat mereu că sânii pot primi context generos în funcție de mediul înconjurător și i-am studiat de când le-am conștientizat prima oară prezența. E mult gând acolo pentru vârsta de 10 ani, de când te scarpini pe piept și vezi că nu mai e plat până la ziua în care te înfunzi în miezul canapelei ca să scrii despre ei. Nu am avut nicio zi în viață în care să nu mă uit la ei din minim 2-3 unghiuri. Nu sunt genul care să aibă o tonă de lenjerie și am doar două prietene cu care mă apropii la mărime.

Nu am un cult pentru sutiene, dar sunt perfect conștientă că îmi asum zilnic un câmp de perspectivă cu fiecare decolteu defilat în spațiul public. O felie din admiratori este de calitate îndoielnică - „domnișoară, da' ce balcoane” etc. O felie din privitori e amuzantă - „pot să beau un shot de la tine dintre țâțe?”. O felie e curioasă - „pot să văd dacă sunt tari sau moi?”, mâinile fiind deja în poziție de atac. Da, mă enervează că nu pot să ies în parc la alergat și să fac asta fără coloană sonoră de comentarii, mă enervează că nu prea pot să dorm pe burtă, dar îmi place când mă trezesc în toiul nopții cu un antebraț pe diagonală care doarme pe toracele meu cu palma căuș pe un sân.

Nu am stat niciodată fără sutien pe plajă pentru că am avut mereu senzația că prezentarea invită la o intimitate colectivă. Oricum faptul că ne privim cururile, țâțele, cracii, umerii, genunchii, mâinile îmi amintește constant că în lumea mea imaginar-utopică ar trebui să fie ok să putem să interacționăm fizicește unii cu alții pe blândețe instinctivă și cu mai puțin mecanism rațional. Suntem niște animăluțe care își dau adesea un pic cam multă importanță într-un țarc și cred că excrescențele corpului ne binecuvântează cu un reminder în sensul ăsta, mai mult sau mai puțin vulgar. Și logic că aș fi vrut să fie mai mici, nu? 

 

Dana

Șerban, 28

Salutări de la înălțime, mă numesc Șerban și sunt cel al cărui uniformă în clasa I îi era cu două degete mai mică decât normal. Asta deși fratelui meu i se potrivise corect când o purtase la momentul potrivit, cu șase ani în urmă. În același timp, puteam să le privesc creștetul tuturor colegilor de clasă, ceea ce mă făcuse deja să știu că o să fiu puțin mai diferit, iar asta, recunosc, îmi plăcea. 

Dar nu mereu a fost astfel, întrucât, până să încep liceul, intrasem în anonimatul înălțimilor, dacă pot spune așa. Apoi, odată cu începerea liceului și baschetului, a fost ca și cum aș fi început o dietă pe bază de margarină pe bază de uraniu; în doar doi ani am reușit să plusez cu 20 de cm la înălțimea mea. Nu totul a fost gratis, desigur, deoarece a trebuit să cedez ceva, și anume kilogramele; ajunsesem foarte slab, iar asta nu îmi plăcea. Dar, odată ajuns în prezent și oprit din creștere, având deja 28 ani și 1,95 m, pot deja să îmi dau seama de părțile bune și părțile rele de a fi înalt. Câteodată, să fii înalt doare, mai ales la cap, martorii fiind numeroase țevi, bare, crengi, tavane, garnituri de metrou vechi și noi sau copci aplicate pentru cap spart. Să fii înalt mai presupune ca la pozele de grup să stai mereu în spate, ori să fii folosit pe post de selfie stick. Asta dacă dorești să ai și cap în fotografii. Mai presupune să fii și ajutor part time prin supermarket când parcă nu ajungi la acel ultim raft de sus sau ultim produs din spatele raftului. 

De asemenea, îți crește toleranța la glume proaste, clișee precum nemuritoarea întrebare „cum este vremea sus?” ori “cum se vede de sus?”. Oameni buni, nu sunt o eoliană, diferența între mine și voi o reprezintă câțiva centimetri. Desigur, privind originalitatea glumelor, într-adevăr, s-ar putea să fie o diferență ceva mai mare. 

Să fiu înalt are însă și multe părți bune, atât pe plan sportiv, cât și pe plan social, întrucât mă fac remarcat mult mai ușor. Și, desigur, capăt și o protecție în plus de eventualele „buturugi” mici, agresive atât pentru mine cât și pentru cei din jurul meu. În același timp, martorii negativi de mai sus devin oportunități - devine mai ușor să schimbi o țeavă, o bară, să culegi fructele dintr-un copac, să vopsești un tavan sau să respiri mai bine în metrou. Și, să nu uit, mă pot face mic oricând doresc, pe când cineva mai scund nu se poate face înalt oricând dorește. Salutări, și la polul nord și la polul sud. 

Șerban

Adi, 28

Până pe la 20 de ani am crescut cu glumițe ca „ia-ți și tu niște cărămizi în buzunare, că te ridică vântul pe sus pe stradă”. După asta m-am mutat de la ai mei, iar în stânga aveam Pizza Hut, în față KFC și în dreapta Mc. Țin minte că în vara care a urmat curei ăsteia, la mare fiind, pe plajă, colega prietenei mele îmi zice „uite, începi să ai șolduri din astea de fată, mânere”. Eu eram destul de happy că am în sfârșit puțin volum, că nu mai sunt fix un băț. Un an mai târziu mi se părea deja cam alarmant unde ajunsesem. Acum mă uit la poze de-atunci, de când credeam că eram gras, și-mi doresc s-ajung din nou acolo, adică să mai slăbesc un pic. Nu-i mult. 

Problema cu șoldurile se cam rezumă la cum vin hainele pe mine. Mă scoate din sărite că magazinele bagă numai slim fit pe rafturi. Ah, și de câte ori merg la mare, îmi amintesc replica tipei care mă atenționa acum opt ani că încep să fac șolduri de fată. La finalul zilei mă alint cu ideea că sunt puternic. Până la 20 de ani nu aș fi putut să intimidez pe nimeni. Ce-i drept, nici nu prea mă ajută acum. Lucrul ăsta ar fi fost bun cât am crescut în Rahova…

Adi

Alexandra, 27

15 ani. Rădăuți. Colegiul Național Eudoxiu Hurmuzachi.
Băi, chiar m-a deranjat faza asta.
Mă încrunt. Râde.
„Sorry, da’ nu pot să mă uit serios la tine când te uiți direct în ochii mei.”
Își scutură capul.
„Mi se încrucișează ochii.”

19 ani. București. UNATC.
„Chiar din Chișinău.”
N-am fost niciodată.
„Vai!”
Ce?!
„Da’ tu ai ochii ca o vacă.”

27 ani. București. M60.
„Eu acuma văd!”
Nu se uită în ochii mei, se uită la ochii mei.
Serios? Abia acum? Și eu uit uneori și când mă uit în oglindă. Am așa, uneori, câte un moment când îmi amintesc.

23 ani. București. Reședință.
Băi, am fost ciudată rău?
Tace. Tac și eu.
După un timp tăcut.
Nu, mă, serios acum, am fost ciudată?
„Ai ochii de culori diferite, cum pula mea să nu fii ciudată?”

10 ani. Clasa a V-a. Al 2-lea etaj de la Școala Generală Nr. 3, Rădăuți.
Alinuța face o listă cu fetele frumoase din clasă. Se uită la mine. Se uită intens.
„Mmmm. Și tu ai fi frumoasă dacă… Dacă nu ai avea pistrui.”

5 ani. Rădăuți. Pentru prima oară într-un apartament, al nostru, cu patru camere!
Ce sugerie mare avem!
„Ce avem?”
O sugerie mare.
„Și ochii tăi cum sunt?”
Unul ci și unul șa.


27 ani. Iulie 2016. Colibița. Concediu. La nunta prietenei din Eudoxiu Hurmuzachi.
„Heterocromie. Știai? De asta m-am îndrăgostit de ea în liceu.”
„Vezi că te aude.”
„Da, știe.”
Mi-a trimis și poezii.

3 ani. Borșa. Reședință. Cu 2 camere.
„Mergi cu Viorica să ne luați un harbuz.”
Merg cu Viorica, bat cu pumnul într-un harbuz din piață. Sună bine, așa că îl luăm acasă. 
Ne întoarcem. Nu mai e nimeni.
„Și cum sunt ochii tăi?”
Unul ci și unul șa.

Douăzecișisomething ani
„Da’ tu ai ochii ca David Bowie.”
Da, el are operație. E fain.

18 ani. Accelerat Suceava-București
„Ești ciacâră?”
Da.

Alexandra
29 iulie 2016, Publicat în Intră la idei / Viață&co /

Text de

  • Larisa BaltăLarisa Baltă

    Fotografiază cu drag banalul și rutina. Nu e cea mai sociabilă, dar caută oamenii și nu crede în cuvântul „nefotogenic”. O găsiți (și) aici.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK