Actual

3 bijuterii cinefile la American Independent Film Festival

de Georgiana Mușat

În programul American Independent Film Festival de anul ăsta au fost multe alegeri dificile de făcut: între noul film al lui Mitchell, Under the Silver Lake, noul film al lui Jacques Audiard (cu Joaquin Phoenix și filmat în România, btw), filmele lui Roberto Minervini (invitatul special al festivalului), un musical glossy cu Natalie Portman și Jude Law șamd. Selecția mea e mai curând nișată - am debifat vedetele evidente ale festivalului și am ales niște bijuterii pe care le-aș viziona ori de câte ori încep să îmi pierd speranța în cinema.

Mandy (r. Panos Cosmatos, 2017)

miercuri, 17 aprilie, la Muzeul Țăranului Român și joi, 18 aprilie, la CinemaPRO

Mandy e, probabil, filmul cel mai impresionant vizual văzut în ultimii ani - regizorul grec Panos Cosmatos (autorul bizareriei SF Beyond the Black Rainbow, 2010) transformă o idilă flower-power într-o plutire horror psihedelică care trece orice spectator prin toate stările posibile. Pe scurt, Red Miller (Nicolas Cage) și Mandy (Andrea Riseborough) trăiesc departe de germenii civilizației, pe la mijlocul anilor ’80. El e pădurar, ea citește despre Univers; paradisul e destrămat odată cu apariția unei clici sataniste, care trezește cu un corn mitologic niște asasini pe motociclete. Sunt anii ’80, așa că amocul se naște odată cu stupefiantele. Cu toate că Panos Cosmatos nu revoluționează neapărat genul (Mandy e tributar slasher-elor clasice, de la Texas Chainsaw Massacre la Halloween, dar are ceva și din Nicolas Winding Refn), regia lui e impresionantă, la fel și atmosfera bizară pe care o dă muzica. Într-o secvență, de pildă, suprapune chipul unui sectant cu chipul protagonistei, în încercarea lui de a o hipnotiza; alteori, momente rizibile, de tipul Nicolas Cage îmbrăcat într-un tricou cu un tigru își rage durerea bând o sticlă de vodkă, se transformă în drame emoționante. Până una alta, Mandy nu e pentru oricine (așa că recomand ca doar amatorii de filme demente să se înhame la drum) - la fel ca Hereditary, e un horror care reușește să atingă niște frici umane foarte puternice - și să coboare (la propriu) în infern. Bonus: Muzica lui Jóhann Jóhannsson și King Crimson, de neratat. Și un eseu video despre felul în care funcționează regia lui Cosmatos.

Trailer „Mandy”

First Reformed (r. Paul Schrader, 2017)

marți, 16 aprilie, la CinemaPRO

Toller (Ethan Hawke) e un preot ascetic și singuratic - o familie destrămată și o boală care îl nimicește treptat îl îndepărtează de oameni; cu toate astea, e generos și înțelept și sare în ajutorul oricui are nevoie. În urma întâlnirii cu un enoriaș ecologist deprimat, Michael (Philip Ettinger), Toller începe să-și piardă speranța - Michael vrea să renunțe la copilul pe care-l așteaptă soția sa, pentru că toate statisticile spun că Pământul n-o să mai reziste prea mult. Mai mult, el n-ar putea să-și asume că a adus cu bună știință un copil într-o astfel de lume damnată. Filmul e, așadar, un studiu de personaj foarte elaborat - în tandem cu asceza lui Toller, și filmul are o imagine crepusculară, în tonuri reci, cu spații mari și goale care înghit cu totul personajele.

First Reformed e regizat de Paul Schrader (scenaristul lui Taxi Driver, Raging Bull etc.), după niște influențe destul de evidente: Jurnalul unui preot de țară, filmul din 1951 al lui Bresson, Leon Morin, preot, 1961 și, desigur, Lumină de iarnă, filmul lui Ingmar Bergman din 1963. Schrader merge însă dincolo de influențe și face un film foarte actual, în condițiile în care e limpede pentru oricine că planeta noastră moare pe zi ce trece - și că, uneori, în fața neputinței de a controla și a salva, ne putem pierde mințile foarte ușor.

Trailer „First Reformed”

Wanda (r. Barbara Loden, 1970)

miercuri, 17 aprilie, la Muzeul Țăranului Român

Roberto Minervini, invitatul special al festivalului, a ales trei filme pentru Carte Blanche-ul American Independent (cele mai interesante filme americane independente din istorie). Wanda e unul dintre ele, ocazie cu care orice cinefil ar trebui să (re)vadă filmul pe ecran mare.

Wanda e o eroină oarecum atipică în filmul american: e o drifter-iță (ceea ce înseamnă că migrează din loc în loc, fără vreo țintă anume) și și-a abandonat familia (deci opusul idealului feminin american). Odată intrată într-o rutină bolnăvicioasă de tipul Bonnie & Clyde, Wanda se plimbă prin satele din Pennsylvania, înconjurată exclusiv de bărbați și fugind de poliție (de altfel, sunt extrem de puține prezențe feminine de-a lungul filmului, bărbații fiind singurii cu care Wanda interacționează). Wanda e o eroină neobișnuită și pentru filmele feministe - ea nu e văzută răsculându-se împotriva nedreptăților pe care le trăiește din cauza bărbaților, ba e foarte supusă (i se adresează partenerului său cu „domnul Dennis”, face ce i se cere etc) - condiția ei e tragică de la început până la sfârșit. De ce am vedea un astfel de film care promite lacrimi? Tocmai pentru că rareori dăm de filme care să ne miște cu adevărat - cu atât mai mult cu cât vorbim despre un film făcut în patru oameni.

Secvență „Wanda”

de

  • Georgiana MușatGeorgiana Mușat

    Scrie critică de film, e licențiată în Ingmar Bergman și mereu cu mintea în altă parte.

16 April 2019 ora 11:00


Tag-uri


X Revista Scena9