Salon

Andrei Dósa: „Facebook e ultimul mare roman al omenirii”

de Ionuț Sociu, fotografii de Florin Bondrilă

Andrei Dósa, poet și fost director de calitate, crede că Ierbar, primul lui roman apărut recent la Polirom, este „un fel de Hanul Ancuței cu prăjiți”. Asta mi-a zis când ne-am văzut la Obor și am mâncat mici. Mi-a vorbit atunci și despre prietenie, despre tehnologie & substanțe, relația cu părinții și munca în America, chestii despre care el a tot a scris în ultimii ani, în poezii. Așa cum stăteam de-o parte și de alta a mesei, arătam ca două personaje din poemul lui „Mici”:

„Au ajuns să semene cu Yoda 
nenii ăștia disputându-și Forța -
doi mici pe tăviță
și mult muștar.”


(adevăratul băiat de aur, Casa de Editură Max Blecher, 2017)

Dósa are 33 de ani și este unul dintre cei mai importanți tineri scriitori din România. A făcut traduceri din maghiară și engleză și, până la Ierbar, a publicat patru volume de poezie: Când va veni ceea ce este desăvârşit (2011), American Experience (2013), Nada (2015) şi adevăratul băiat de aur (2017). Așa cum observă și Mihai Iovănel, unele din versurile lui sunt foarte glam („totul e party, incantație chimică, pub, stimul, crom, nasuri pudrate”), altele „sună ca niște koanu-uri Zen”. 

Andrei mă intimida de fiecare dată când ne vedeam prin oraș. Și nu era doar înălțimea lui care mă inhiba, ci și privirea aia tăioasă pe care nu o puteam para nicicum. Când i-am propus să ne vedem pentru un interviu și o ședință foto, mă gândeam că o să fie reținut în fața aparatului și o să joace rolul poetului-absent-care-privește-în-zare. Lucrurile au decurs, însă, puțin altfel. 

Ne-am întâlnit prima dată în Crângași, la el în cartier, am dat o tură pe lângă Lacul Morii și apoi ne-am dus la pasajul feroviar de la Halta Basarab. Andrei s-a comportat exemplar: a ascultat cuminte de indicațiile fotografului Florin Bondrilă, s-a zvârcolit pe cimentul încins de soare, a țipat și a mușcat din garduri de fier. 

Apoi ne-am dus la un bar, aflat la doi pași de calea ferată, ca să bem o bere. Un nene a intrat în vorbă cu noi și ni s-a plâns că în blocul de vizavi sunt niște vietnamezi, colegi cu el de muncă, care fac în fiecare zi karaoke și nu-l lasă să doarmă. După vreo zece minute, a început să se audă muzica de la etajele 3 și 4, acolo unde locuiesc vietnamezii. Nu era o dumă, oamenii chiar făceau karaoke. 

Lucrurile s-au legat în după-amiaza aia într-un mod neașteptat. Parcă nimerisem într-una dintre scenele pe care le descrie Dósa în Ierbar, carte în care se suprapun tot felul de tripuri și (i)realități virtuale.

Toate resursele pe dopamină

Ierbar nu are forma unui roman clasic, ci e gândit ca un colaj făcut din mai multe povești în care personajele principale seamănă cu niște „arhetipuri ale societății urbane de azi”: Regizorul (care e și narator), Gabi, Hackerul, Scriitorul și Filozoful. De aici și senzația asta de context social blurat, de parcă totul se întâmplă în afara istoriei. Ei petrec mult timp înăuntru, în apartamente care dau pe dinafară de „bunăstare chimică”, vorbesc despre fuziunea dintre biologic și tehnologic, asceză sufletească, artă, film și jocuri video. „E aproape ca un chat transferat în viața reală”, zice Andrei. „E povestea unor oameni care nu-s nici banali, nici ieșiți din comun. Ei încearcă să atingă extazul prin droguri, dar nu reușesc niciodată. Nici măcar nu sunt foarte apropiați ca prieteni, îi leagă doar substanța. Personajul principal al cărții e, de fapt, drogul.” 

Căutarea extazului e un subiect important și în poezia lui Dósa:

 „am folosit atât de multă disciplină în comunitate
 pentru dorință pentru climaxul stării de bine
 mi-am biciut trupul am sacrificat
 toate resursele pe dopamină”


(adevăratul băiat de aur, Casa de Editură Max Blecher, 2017)

Iar în Ierbar, tema asta e anunțată încă de pe prima pagină:

„Degetele prietenilor sunt lipicioase de la kif. Uneori am impresia că mintea mai luminează doar la primul fum, la contactul flăcării cu mugurașii hiperventilați. Că acțiunile noastre sunt pe alint. Ne alintăm adicția, ne alintăm cu gândul la veșnicie, suspendați în plăcere și uitare.”

Partea bună e că Dósa nu se mulțumește să rămână doar la suprafață, unde scrisul în sine riscă să devină o formă de alint, ci sapă ceva mai adânc, acolo unde căutarea extazului se întâlnește cu eșecul:

„Simt nevoia să vorbesc, să ies din deșertul în care s-au pierdut atâtea armate coloniale. Nu am nevoie de resursele exotice ale Orientului. Tot ce trebuie să fac e să-mi accept eșecul și să văd în ce l-aș putea transforma.”

Eu unul nu sunt un fan al prozei „poetice”. Dacă nu-mi dai și ceva poveste, mă plictisesc și renunț. Or tocmai asta îmi place la Ierbar, faptul că momentele poetice nu băltesc în sos propriu, ci au mereu o poveste în spate. Rezultatul e unul atipic, în sensul în care stilul lui de-a povesti nu e nici prea transparent, dar nici prea opac, nici prea serios, dar nici prea miștocar. Cam cum e și Andrei în viața de zi cu zi: vorbește pe un ton sobru și așezat și dintr-o odată are câte o ruptură din asta și începe să râdă zgomotos, surprins parcă de propriile replici. 

 

Șamanul descântă departe  

Andrei Dósa s-a născut în 1985, la Brașov, unde a făcut primii 12 ani de școală în limba maghiară. Ca și mine, a crescut în anii ‘90, o perioadă haotică pe care el ar vrea s-o (re)capteze la un moment dat într-un roman. Era genul de puștan care o ardea pe afară cu băieții și care citea doar ce i se cerea la școală. Asta până în clasa a noua, când a făcut o boală de piele și s-a izolat de prieteni. „Îmi era rușine de mine și nu-mi venea să stau cu oamenii. Atunci am început să citesc și cumva chestia asta m-a întors spre mine, mai ales că eu eram foarte exteriorizat”, își amintește el. 

Când avea 19 ani, a început să scrie haiku-uri și tot pe atunci a trimis niște poezii la un ziar local în limba maghiară. „Ăia de la ziar nu mi-au răspuns, așa că m-am dus ca nebunu’ peste ei la redacție. Și ei mi-au zis că-s ok poeziile, dar sunt cam decadente. Am rămas așa dezamăgit...” 

A terminat Științe Economice în Brașov și a studiat la Construcții pentru o vreme. A lucrat la o firmă din Zărnești, unde era un soi de director de calitate, funcție care pare să-l fi obsedat la fel de tare ca și tehnica haiku-ului. „Firma la care lucram trimitea camioane cu fier la stadionul Lia Manoliu. Eram îngrijorat să nu greșesc cumva. Și mă gândeam, frate, dacă se întâmplă vreo chestie nasoală, vreun cutremur sau ceva, ăștia se uită în hârtii și pot să se ducă în spate, să vadă cum a fost fierul. Știam că, dacă un director de calitate mințea sau greșea, era nasol. Aveam tot felul de scenarii din astea”, povestește el râzând. 

În 2007, a început să scrie poezie în română, iar în 2009 s-a înscris la masterul de Inovare Culturală din cadrul Facultății de Litere a Universității  „Transilvania”, unde i-a avut profesori, printre alții, pe poeții Alexandru Mușina și Andrei Bodiu. După primul an de master, a plecat în State, cu Work and Travel, episod care l-a inspirat să scrie volumul de poezii American Experience:

 „după trei luni 
  de spãlat vase
  în jurul meu se învârte acum
  șamanul din bronx 
  cu trompeta lui 
  mã întind pe bancă 
  zâmbesc
  în ochelarii de soare
  se reflectã cerul 
  pescărușii care alunecă 
  în voia curenților
  piciorul dezvelit 
  doar pentru mine 
  al statuii libertății 
  și puful ei blond 
  mã ridic târziu 
  șamanul descântă departe 
  un om de pe wall street 
  stã întins pe o bancă
  mâinile împreunate 
  pe piept 
  îmi vine sã îi slãbesc 
  nodul cravatei”

 

Alunecând pe nisipul de culoarea ambrei

Lui Andrei i se pare mult mai grea proza decât poezia. „Asta și pentru că proza cere timp. De aia avem puțini prozatori buni în România.”, zice el. „Dacă vrei să creezi o lume, ai nevoie de timp. Altfel scrisul se fragmentează, mai ales dacă ai și familie și copii. Ca să nu mai zic că la noi nu există burse și rezidențe pentru scriitori, cum găsești în Ungaria sau Germania. Dacă tu nu vii cu ceva sprijin instituțional, cum vrei să ai o literatură tânără puternică?” 

Recunoaște că i-ar plăcea să scrie proză la persoana a treia, să fie naratorul ăla omnisicient care controlează tot registrul polifonic. „Asta e adevărata provocare, cam cum e pentru poeți să scrie sonete. Să faci un narator la persoana întâi, cum am făcut eu în Ierbar, e mult mai simplu.” Pe de altă parte, tot el zice că sunt mulți scriitori prăfuiți care scriu după convenția asta clasică. „Poate că literatura ar trebui să înceteze să fie literatură ca să scape de automatisme. Să nu mai existe formule și rețete din astea pe care le vezi peste tot. Să fie ceva viu. Cum era Călătorie la capătul nopții, a lui Céline, o carte care pare să vină din nimic, din neant. Sau chiar Henry Miller, nu că mi-ar plăcea mie Miller, dar e fain cum exploatează el experiența aia de viață.”

E ceva paradoxal la Andrei și asta mă intrigă. Felul în care îmi vorbește despre literatură îmi dă impresia unui om preocupat de marile teme și concepte morale (a avut o perioadă în facultate când citea Goethe, Bulgakov și Thomas Mann și tot ce-a avea legătură cu Faust). În același timp, e un om curios și flexibil, pasionat de arte vizuale și care acceptă ideea unei literaturi „contaminate” de fracturare și discontinuitate. „Facebook e ultimul mare roman al omenirii.”, zice el mai în glumă, mai în serios.

 

„Temele în literatură au rămas aceleași, dar s-au schimbat multe în felul în care scriem. Sunt poeme de Frank O’Hara sau povestiri de Carver care par dictate prin telefon. Nu puteai să scrii chestii de genul ăsta înainte de apariția telefonului. La fel e și cu social media. Și mie mi se reproșa uneori că nu eram coerent în poezie, că săream de la o strofă la alta, dar în capul meu se legau. Și uită-te și la ăștia mici, poeții foarte tineri, nu mai vezi la ei poeme din alea narative lungi.”
„În condițiile astea, ce rol mai are storytelling-ul?”, îl întreb eu. Andrei zâmbește și-mi zice:„Oamenii de azi nu povestesc de dragul de a povesti, cum era la Sadoveanu, acum trebuie să existe și o substanță, un stimulent acolo.”

Există un capitol în Ierbar care se numește Journey și în care Regizorul povestește cum joacă un joc video împreună cu prietenii lui. Toată experiența e descrisă aproape ca o ieșire din real, timp în care sunt traversați de valuri de endorfină, iar ei „alunecă pe nisipul de culoarea ambrei”. Însă odată ieșiți din lumea jocului (sau de sub vraja tripului), începe confruntarea cu realitatea și apar surescitarea, singurătatea și somnul agitat, fără vise. 

Ca să-l provoc puțin, îi zic că personajele lui par rupte dintr-o parabolă și că limbajul are conotații religioase. „E un limbaj cu accente religioase, într-adevăr, dar e folosit exclusiv pentru extazul chimic.”, îmi răspunde el. „Poți să iei termeni din Biblie și să-i aplici pentru chestii de genul ăsta, fie că e vorba de droguri, sau o lume virtuală. Un extaz fără niciun Dumnezeu.” 


Paradise Lost

În timp ce-l ascult pe Andrei, îmi dau seama că vocea lui capătă alt ton când vine vorba de copilărie. E mai entuziasmat și mai emoționat. Și atunci îmi pică fisa. Poate că aici e toată jmecheria, mă gândesc eu. Poate că la asta se reduce treaba asta cu căutarea extazului, la imposibilitatea întoarcerii în copilărie. Sau poate doar proiectez? 

Andrei locuiește în Crângași cu prietena lui, Iulia, și cu băiețelul lor, David, care încă n-a împlinit un an. „Când stau cu David în brațe sau atunci când îl adorm seara, retrăiesc anumite chestii din prima copilărie.”, zice el. „Sunt flashuri foarte scurte, lucruri pe care până atunci nu mi le aminteam. De exemplu, cum mă plimbam în parc, cum îmi făceau baie ai mei și lucruri de genul ăsta.”

Inevitabil, ajung să-l întreb cum se împacă scrisul cu noua lui postură de tată. „Înainte aveam mai mult timp pentru scris și traduceri, dar acum e mai complicat. În același timp, e bine să ai un copil că te mai scapă de egoism. Când ești centrat doar pe tine și faci lucruri doar pentru tine, nici așa nu e ok. E chiar scârbos!” (râde). 

De când e tată, Andrei se simte mai apropiat de părinții lui. „E adevărat că nu-ți dai seama ce au făcut părinții pentru tine până când nu ai un copil la rândul tău. Abia atunci îți dai seama, frate, cât de mult te-au ajutat oamenii ăștia!” 

S-a folosit mereu de scris ca să-și limpezească relația cu locurile și oamenii din jurul lui. Când s-a mutat în București, era stresat și nu se simțea în largul lui. „Volumul ăsta de poezii, adevăratul băiat de aur, așa l-am scris, e cumva o împrietenire cu mediul și cu cartierul în care stau. Nici nu-ți dai seama, dar vii aici cu niște prejudecăți și tocmai de aia am încercat să le dejoc prin scris.” Așa a fost și cu volumul American Experience, în care a vrut să surprindă discrepanța între imaginea pe care o avea el despre America și America reală.

Și în relația cu părinții l-a ajutat literatura. „Așa am scris prima mea carte de poezie, aveam un meci cu ai mei, iar prima parte a volumului a ajuns să fie despre asta. Chiar te ajută scrisul să te împaci cu tine și cu cei din jur! Așa a fost pentru mine întotdeauna. Mă ajută să înțeleg anumite chestii pe care le-am trăit. Și cred că sunt un om mai ok decât eram acum șapte-opt ani, și asta datorită scrisului. Ce poți să-ți dorești mai mult?! Dacă te mai și citește cineva și-ți zice că-i mișto, e deja wow.”

 

text de

  • Ionuț SociuIonuț Sociu

    Reporter. Îi plac trenurile, filmele cu spioni și literatura americană. Îl găsiți la ionutsociu@scena9.ro.

fotografii de

23 July 2018 ora 21:00


Tag-uri


X Revista Scena9