Salon

La stele

de Iulian Popa

Mi-am luat primul DSLR în 2008. După vreo doi ani, am început să fac şi primii bani din fotografie şi am început să şi călătoresc foarte mult prin State. Şi timp de vreo 3-4 ani, plimbându-mă pe acolo cu 2 aparate după mine, obiective, carduri, trepiede, trecând prin nişte locuri absolut fantastice (îmi sunt în suflet pustietăţile din Arizona, New Mexico şi Texas) mă tot întrebam dacă n-ar fi mişto să fac şi nişte poze la peisajele astea nocturne pe care le vedeam. La un moment dat, prin 2013, am descoperit faimosul 500px şi, cu această ocazie, şi pozele lui Ben Canales şi aşa m-am hotărât să fac şi eu poze la stele. Ce a pornit ca un soi de curiozitate s-a transformat într-un hobby de la prima ieşire. N-aş spune că, în momentul de faţă, mă relaxează ceva aşa cum o face ieşitul la stele (chiar dacă trebuie să conduc şi 800 de km dus-întors, să stau acolo 7-8 ore treaz şi tot mă întorc cu „bateriile încărcate”). E o anume linişte pe care nu o simţi decât dacă mergi într-un astfel de loc, departe de oraş, de oameni, de lumini (un pic mai greu ultimele două la noi, dar se poate). Aşa că pe scurt, „this is my monthly fix”, ieşitul la stele.

M-a rugat Scena9 să explic în mare şi cum se face.

  • În primul rând ai nevoie de un aparat foto cu setări manuale. Evident cea mai bună alegere e DSLR-ul (se poate şi cu bridge-uri, smartphone-uri noi care oferă setări manuale, dar tot cu un DSLR faci treaba cea mai bună în cazul de faţă).
  • DSLR-ului îi mai trebuie şi un obiectiv. În cazul de fată ai nevoie de unul cât mai wide şi luminos (f/2.8 este recomandarea generală a doctorului). În cazul în care ai full frame, ca focală recomand între 14-16mm (chiar şi fisheye-urile îşi fac treaba excelent, deşi nu sunt cel mai mare fan). Asta ca să obţii un timp de expunere cât mai lung (timpul de expunere lung = stele în poză).

Ca să calculezi timpul de expunere, folosești regula lui 500, adică împarţi 500 la focala pe care o folosești. Avem obiectiv de 20mm, timpul de expunere înseamnă 500/20 = 25, deci 25 de secunde. Dacă în loc de full frame, ai APS-C, nu uita să bagi şi factorul de crop în ecuaţie: în cazul Canon este 1.6, în cazul Nikon este 1.5. Presupunând că iei faimosul obiectiv de kit, 18-55, ca să calculezi timpul de expunere înmulţești întâi focala cu 1.6 sau 1.5 şi abia după aplici regula lui 500 (adică 500/1.6*18= 17 secunde). După ce setezi timpul de expunere în funcţie de focală (cum ziceam, cât mai wide), setezi diafragma, cât mai deschisă (cât permite obiectivul - idealul este f/2.8) şi ISO-ul. Valoarea ISO variază în general în funcţie de timpul de expunere şi diafragmă, dar ideal ar fi ca aparatul tău să suporte un minim 800-1000 ISO. În funcţie de setări urcă până pe la un 6400 (singurul incovenient este că ISO mare = noise). Revenim imediat şi la aparat, trecem la următoarele lucruri de care ai nevoie.

Cel mai bun prieten al aparatului foto, când vine vorba de ieşit la stele, este trepiedul (asta pentru că se foloseşte un timp lung de expunere). Te poţi descurca oarecum şi fără, improvizând (pus aparatul pe maşină, pe nişte pietre etc, dar nu recomand).

Ai aparatul foto, ai trepiedul, ai maşina (sau prieteni cu maşină), îți mai trebuie un loc mişto şi cer senin. De preferinţă, cel mai mişto cer, pentru unii ca mine, e în perioada aprilie-septembrie - sezonul Milky Way (care de fapt e între martie şi octombrie). Ca locuri, recomandări ar fi multe, şi în România şi în afara României. Un loc cât mai îndepărtat de oraşele mari îşi face treabă perfect (recomand un 50-100 de km depărtare de oraş). De exemplu, pe lângă Bucureşti recomand autostrada Bucuresti- Ploieşti, undeva pe la jumătate, sau în Comana, judeţul Giurgiu. Pentru cei mai aventuroşi şi cu mai mult timp la dispoziţie, recomand munţii sau Dobrogea (my soft spot - uşor de ajuns cu maşina cam pe oriunde, un câştig pentru leneşul din mine). Odată stabilit locul, recomandarea este să mergi într-o seară de lună nouă (sau, mai pe româneşte, când nu e luna pe cer) şi să nu ai parte de nori. Ca să te orientezi în spaţiu (see what I did there?) poţi să-ți iei la tine o busolă, o hartă a cerului său dacă ești, again, leneş ca mine şi-ți place tehnologia, să te folosești de Stellarium în caz că ai smartphone cu Android, sau Sky Guide pentru cei cu iPhone - nu uita să activezi şi GPS-ul când le folosești ^_^

Acum că ești, în sfârşit, la locul dorit şi plin cu stele, ai pus aparatul pe trepied, mai trecem puţin prin niște chestii tehnice. Obiectivul trebuie trecut pe focus manual şi focusat la infinit (sweet spot-ul variază în funcţie de obiectiv). Ca să-ți dai seama că ai făcut treabă bună, ori faci o poză şi dai după cu zoom, ca să vezi dacă ai focusat cum trebuie, ori, dacă deţii un DSLR capabil de live view, înainte să faci poza, treci pe live view, zoom maxim pe o stea (mărește ISO-ul ca să poţi să vezi steaua pe live) şi se învârte inelul până e focusată steaua. Acum că ești gata să tragi poza, mai recomand doar o treabă: să setezi un delay la declanşare, de minim 2 secunde (asta în cazul în care nu ai telecomandă) şi să tragi poza în format RAW (cealaltă parte simpatică a pozatului de stele e editarea).

Despre editare ar fi multe de spus, aici ţine deja de personalizare. În mare, prietenul tău cel mai bun pentru a edita RAW-uri este ori Lightroom, ori AdobeCamera Raw. Acolo se întâmplă în primă fază „minunile” de scoatere în evidenţă a stelelor, un noise reduction, reglarea balansului de alb etc. Ce recomand e să nu exagerezi cu trasul de slidere.  

Alte tips and tricks pentru ce se întâmplă on the spot: în primul rând, ai grijă să nu încalci proprietatea cuiva. Sunt păţit. Eram prin Florida acum doi ani şi căutam un observator anume, ca să-l pot folosi pe post de foreground. GPS-ul m-a dus undeva într-o pădure, departe de oraşe/oraşele/sate, unde, la un moment dat, drumul s-a terminat şi era doar o poartă sinistră de lemn. Două minute mai târziu, în timp ce fumam ţigara şi mă uitam pe GPS să îmi dau seama dacă am greşit ceva, am auzit un sunet inconfundabil de click-clack de shotgun şi o voce de hillbilly care mă întreabă dacă m-am rătăcit. I-am explicat frumos că vreau să fac poze la stele, şi el mi-a spus la fel de frumos să “fuck off”. Mă îndoiesc că aş putea păţi aşa ceva în România, dar chiar şi aşa, e bine să gândiţi unde mergeţi înainte.

Revenind, nu uita să ai lanterne la tine, preferabil cu bec roşu, şi să le folosești cât mai puţin. Deşi vara e cald şi bine, în unele locuri noaptea se face frig, aşa că ia întotdeauna şi un rând de haine groase la tine (şi încearcă să nu mergi în şlapi. Eu recomand bocanci, indiferent de anotimp.) E frumos şi de mers solo la stele, şi în grup. În grup, avantajul e că, dacă apar chestii dubioase pe cer, o să vadă toată lumea acelaşi lucru şi o să aveţi ce discuta marţi în Control. Majoritatea chestiilor dubioase pe care o să le vezi sunt ori avioane ori iridium flares (reflexii luminoase ale sateliților). Mie nu prea îmi place să merg singur, căci am noroc la chestii dubioase, în ciuda peisajelor mişto de care am dat. Plus că altfel te simţi când mai eşti cu cineva, vorbeşti de politică sau de zona 51 şi auzi şacalii în depărtare. 

Pe final, mi-am adus aminte că e sezonul Perseidelor şi în urmează apogeul (adică perioada în care pot fi observaţi cât mai mulţi meteori). Pe scurt, Perseidele reprezintă o ploaie de meteori, activă în perioada iulie - august, denumite după constelaţia de unde provin. Pentru cei care sunt interesaţi să pozeze perseidele, recomandările rămân aceleaşi, doar adăugând că de data asta o telecomandă cu intervalometru e un must have (plus o baterie şi un card extra) şi eventual să îndrepţi aparatul înspre radiant (constelaţia Perseu, folosiţi una din aplicaţiile de care v-am povestit). Lăsând deoparte propoziţiile plictisitoare despre diafragmă, ISO, timp de expunere şi zona 51, îți recomand să ieşi la stele. Cu sau fără aparat – şi nu mă refer la stelele care se văd din Vama Veche. Sper că n-am fost chiar oribil în explicaţii și, dacă mai ai întrebări, răspund cu plăcere \m/

Toate fotografiile aparțin autorului.

X Revista Scena9