Prezentat în cadrul secțiunii „Generation” de la Berlinale, unde a primit Mențiunea Specială a Juriului Generation Kplus, Atlasul universului urmărește călătoria inițiatică a unui puști de la sat la oraș și înapoi, de-a lungul unei zile burdușite cu povețe și mici surprize. 

Adie o briză tinerească prin cinemaul nostru. Tudor Jurgiu, de asemenea prezent la Berlinale, lansează un film cu adolescenți, De capul lor, în care adulții sunt o pacoste lăsată în grija off-screen-ului. Iar Atlasul universului, regizat de Paul Negoescu și co-scris alături de Mihai Mincan, e primul film autohton cu protagoniști Gen Alpha. Aici, un băiat de zece ani pasionat de fotbal (Matei Donciu, foarte bun) merge la oraș ca să își cumpere adidași noi, dar constată pe drumul de întoarcere că a plecat cu două bucăți identice – ceea ce îl proiectează într-o mică aventură pentru a repara lucrurile. Pe drum, se împrietenește cu un câine (Ricky, deja întrevăzut în Nu mă lăsa să mor al lui Andrei Epure, actualmente un adevărat star al turnajelor locale) și cu diverși oameni mai mici sau mai mari, care îl ghidează din aproape în aproape spre destinația cu pricina. Genul proxim este, desigur, basmul, cu toată desaga sa de chestii nelipsite, în care găsim traseul eroului, pilda moralizatoare, personajele adjuvante, o lume situată pe buza miraculosului. Dar aș zice că Atlasul universului e cel mai interesant atunci când se îndepărtează de arhetip – și de o concepție simplistă asupra „reactualizării” – și devine un film ancorat la actualitate: povestea ia atunci forma unei hărți sociale, în a cărei descifrare protagonistul nostru trebuie să mobilizeze resurse cât se poate de concrete.

În România, concursul tematic organizat de CNC în anul 2022, dedicat filmului de copii și adolescenți, pare să fi deblocat anumite resurse de imaginar juvenil. Debutul recent al Anei-Maria Comănescu Horia (2023), în care un băiat de liceu își pusese în cap să traverseze țara pe o rablă de motoretă pentru a-și întâlni iubita, nu face decât să consfințească acest trend în care, momentan, par să se amestece niște cinefilie retro, o privire ușor turistizantă, plus o doză de sentimentalism de tip „ce mare e lumea” (n-ar strica și un dram de rea-credință, care să mai taie din impresia mieroasă). Față de Horia, Atlasul universului afișează totuși o realizare mai solidă, stațiile de pe parcurs arată mai puțin generic (în special piesa de rezistență, un bâlci de țară care pare gata-gata să basculeze, la amurg, în propria versiune de coșmar), iar dramaturgia se menține la tot pasul corectă, fără stridențe. 

Morala e că o aceeași călătorie poate să pară mică (o tură în jurul casei) sau mare (un prilej pentru învățăminte fundamentale despre lume și viață) – depinde cum o privești, depinde cine vorbește. Referința clară, aici, e opera iranianului Abbas Kiarostami. N-ar fi exagerat să vedem în Atlasul universului o transpunere locală a hit-ului său pe drept cuvânt universal Khane-ye doust kodjast?/Unde e casa prietenului? (1987), acolo unde un băiețel hălăduia pe poteci de țară, peste văi și prin livezi, pentru a da de amicul său și a-i înapoia un caiet de teme. Imensa reușită a acelui film nu se datora numai înduioșării pe repede-înainte obținută prin decalajul dintre miza minusculă și efortul mărinimos al protagonistului – ci mai cu seamă înscrierii aplicate a parcursului său într-o lume materială, în care piedica nu mai era cine știe ce creatură folclorică, ci chiar relieful valonat al împrejurimilor, lăsarea întunericului, lipsa informațiilor de bază referitoare la adresă etc., indiferența adulților.

Negoescu preia din ambele lecții ale lui Kiarostami. Își umanizează personajul prin determinarea sa deloc pragmatică de a trece munții dacă trebuie – dar îl și pune serios la lucru. Parte din meritul filmului e că nu își menajează questa, nu recurge cu una, cu două la deus ex machina: satul căutat ascunde, de fapt, un alt sat cu un nume aproape identic, în timp ce pădurea pare să fie plină de apariții stranii, care îl obligă să facă cale întoarsă, revenind la căsuța de pornire. Probabil cea mai bună găselniță e personajul fetiței de la bâlci (Johanna Mild), care vorbește doar maghiară („cred că era din America”, va specula ulterior băiatul): în situația de a nu avea o limbă comună, cei doi dezvoltă totuși o legătură emoțională spontană. În schimb, personajul lui Nelu Serghei, un sătean care dă foc noaptea la miriște spre a întâmpina toamna, îi procură filmului niște imagini spectaculoase, dar în rest aportul său e prea clar îndatorat genericului personaj de bunel melo sfătos.

Negoescu e servit de talentul său de figurare a urbanului mic (am dibuit pe un coș de gunoi numele „Fieni”), cu șarmul său decrepit și măruntele epifanii născute la capătul istoriei. În loc de crânguri vrăjite și bucolisme dulcegi, filmul e o odisee a drumului județean necirculat, populată de cei rămași în urmă să își aștepte rudele plecate la muncă în afară. Idealizarea perspectivei copilului e contrabalansată uneori de asemenea „lecturi” subtil-economice (strâmtorarea materială a familiei nu e greu de ghicit), iar geografia de sinteză – filmările au avut loc în mai multe zone din Bărăgan – pare să adăpostească, în spatele beatitudinii obligatorii, o încropeală sui-generis de efecte ale realităților socio-politice recente: satul și orașul, străinătatea și localul, toate binaritățile astea clare se văd aici amestecate, mediate de interfața telefoanelor și de interminabila tranziție. Început cu inconfundabilul strigăt al lui Ilie Dobre placat peste un gol la poarta alcătuită din pari a satului, filmul alunecă pe coarda acestui realism magic de Dâmbovița – lumina, la amiază, e arsă, meciurile se încing pe asfaltul turnat înainte de ultimele alegeri. Când pleacă de acasă pe bicicletă cu taică-su (care, apropo hotărăște să se oprească în drum la birt), puștiul coboară, și tot coboară, de parcă și-ar da drumul la vale dintr-un tărâm de poveste. Atlasul universului ascunde mai multe intrânduri secrete decât ai zice la prima vedere.