Actual - Bibliotecă

Dansând în întuneric

de Karl Ove Knausgård

Knausgård tocmai a terminat liceul. Se mută într-un sat de pescari din nordul îndepărtat al Norvegiei și se angajează ca profesor. Însă jobul îl plictisește - orice job îl plictisește. Tot ce vrea e să economisească bani și să se-apuce de scris. Îi merge bine, dar, pe măsură ce nopțile devin mai lungi și viața lui devine mai întunecată. Are episoade de amnezie totală din cauza alcoolului, tentativele repetate de a-și pierde virginitatea se sfârșesc umilitor și, spre marea lui nefericire, ajunge să se îndrăgostească de una dintre elevele sale de treisprezece ani. În tot acest timp, asupra lui planează umbra tatălui.

Poți să citești mai jos un fragment din Dansând în întuneric, al patrulea volum din seria „Lupta mea”, care a fost numită de revista Guardian „poate cea mai semnificativă creație literară a vremurilor noastre”.

Partea a cincea

Geamantanele se apropiau încet pe banda transpor­toare de la Sosiri. Erau niște valize vechi, de pe la sfârșitul anilor ’60, pe care le găsisem în hambar printre lucrurile mamei, cu o zi înainte de‑a ne muta și cu o zi înainte de sosirea camionului. Mi le‑am însușit imediat pentru că se potriveau cu stilul meu: nici prea moderne, nici prea comerciale, erau exact ceea ce căutam. Am stins țigara în scrumiera fixată în perete, am luat geamantanele de pe bandă și le‑am cărat afară.

Era șapte fără cinci minute.

Mi‑am aprins încă o țigară. Nu mă grăbeam; nu tre­buia să ajung nicăieri la timp și nu trebuia să mă întâlnesc cu nimeni.

Norii acopereau cerul, însă zarea era limpede și lu­minoasă. Peisajul avea ceva din măreția munților, deși aero­portul se afla la doar câțiva metri deasupra nivelului mării. Cei câțiva copaci din apropiere erau piperniciți și contorsionați. Crestele din depărtare erau albe, acoperite de zăpadă.

Chiar în fața mea, un autobuz pentru pasageri se umplea rapid.

„Oare să urc și eu?“ m‑am întrebat.

Banii pentru călătorie, pe care tata mi‑i împrumutase după multe insistențe, trebuiau să‑mi ajungă până la pri­mul salariu, peste o lună. Pe de altă parte, nu știam unde se afla hostelul și n‑ar fi fost un început prea strălucit pen­tru noua mea viață să rătăcesc printr‑un oraș necunoscut, cu două geamantane după mine și cu rucsacul în spinare.

„Nu. Mai bine iau un taxi.“

În afară de un drum scurt până la fast‑foodul de la colțul străzii, unde am mâncat doi cârnați înotând în­tr‑o mare de piure, am rămas în camera de la hostel toată seara. Sprijinit pe plapuma rulată la spate, am ascultat muzică la walkman în timp ce le scriam lui Hilde, Eirik și Lars. Începusem o scrisoare pentru Line, fata cu care fusesem în vara aceea, dar am pus‑o deoparte, după care m‑am dezbrăcat și am stins lumina, deși asta n‑a schimbat cu nimic situația, date fiind lumina specifică nopților de vară și draperia oranj care ardea ca un ochi în cameră.

De obicei adorm foarte repede în orice condiții, dar în noaptea aceea am rămas treaz. Peste patru zile urma să merg pentru prima dată la serviciu. Peste doar patru zile aveam să intru în sala de clasă a unei școli dintr‑o mică așezare rurală de pe coasta Norvegiei de nord, într‑un loc în care nu mai fusesem înainte și despre care nu știam nimic. Nu văzusem nici măcar o fotografie.

Eu!

Un băiat de optsprezece ani din Kristiansand, proas­păt absolvent de liceu, complet lipsit de experiență, dacă nu punem la socoteală scurtele perioade de angajare, mai întâi la o fabrică de parchet, apoi la ziarul local pe post de colaborator și ultima dată la un spital psihiatric pentru un stagiu de o lună în perioada de vară, urma să devină diriginte de clasă la școala Håfjord. Nu, nu reușeam deloc să adorm.

Oare ce‑aveau să creadă elevii despre mine?

Când intram în clasă la prima oră și‑i găseam așezați pe locurile lor, ce‑aveam să le spun?

Și cum aveau să mă privească în cancelarie ceilalți profesori?

O ușă de pe hol s‑a deschis, și am auzit muzică și voci. Cineva mergea fredonând o melodie. Altcineva a strigat: Hey, shut the door![1]

 După o secundă, zgomotul s‑a estom­pat odată cu închiderea ușii. M‑am întors pe cealaltă parte, însă am dat cu ochii de cerul luminos de afară. Din momentul în care îmi intra în cap ideea că e greu să adorm, nici că mai reușeam să pun geană pe geană.

M‑am dat jos din pat, m‑am îmbrăcat și m‑am dus să mă așez pe scaunul din fața ferestrei. Am început să citesc Dødt løp de Erling Gjelsvik.

Toate cărțile mele preferate se învârteau în jurul aceleiași idei. Hvite niggere de Ingvar Ambjørnsen, Beatles de Lars Saabye Christensen, Jack de Ulf Lundell, Pe drum de Jack Kerouac, Ultima ieșire spre Brooklyn de Hubert Selby, Romanul cocainei de M. Agheev, Koloss de Finn Alnæs, Lasso rundt fru Luna de Agnar Mykle, cele trei cărți despre istoria bestialității de Jens Bjørneboe, Gentle­men de Klas Östergren, Ikaros de Axel Jensen, De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger, Humlehjerter de Ola Bauer, Poșta de Charles Bukowski. Toate aceste cărți vor­beau despre bărbați tineri care nu‑și găseau locul în socie­tate, care aveau așteptări mai mari de la viață decât rutina zilnică, care își doreau mai mult decât o familie. Pe scurt, erau tineri care detestau valorile conservatoare ale clasei de mijloc și care căutau libertatea. Călătoreau, se îm­bătau, citeau și visau despre marea iubire sau despre marele roman.

Tot ceea ce‑și doreau ei îmi doream și eu.

La tot ceea ce visau ei visam și eu.

Dorința misterioasă care îmi apăsa pieptul de ani în șir se domolea ori de câte ori citeam aceste cărți și revenea cu forță înzecită în secunda în care le lăsam din mâini. Așa a fost pe tot parcursul liceului. Uram toate formele de autoritate, mă împotriveam cu toată ființa mea socie­tății în care crescusem, cu principiile ei burgheze și con­cep­ția materialistă despre omenire. Am urât ceea ce‑am în­vățat la liceu, inclusiv cursurile de literatură. Tot ce‑mi doream să știu, toate cunoștințele mele, singurele informații cu adevărat esențiale se găseau în cărțile pe care le citeam și în muzica pe care o ascultam. Nu‑mi păsa de bani sau
de aparențele care‑ți conferă un statut, deoarece știam că valoarea mea se afla în altă parte. Nu voiam să studiez, nici să‑mi fac o educație solidă în cadrul unei instituții convenționale precum facultatea. Voiam în schimb să călătoresc în sudul Europei, să dorm pe plaje, în hoteluri ieftine sau pe la amicii pe care mi i‑aș fi făcut pe parcurs. Aș fi putut să‑mi iau niște slujbe temporare cât să pot supraviețui – spălător de vase la vreun hotel, hamal în port, culegător de portocale… În primăvara aceea îmi cumpărasem o carte care enumera toate muncile posibile și imposibile pe care le putea presta cineva în diverse țări europene. Dar toate astea urmau să se concretizeze într‑un roman. Visam să locuiesc într‑un orășel spaniol și să scriu, să mă duc la Pamplona ca să alerg în fața taurilor, să‑mi continui drumul înspre Grecia, unde să scriu câtva timp pe o insulă, iar peste un an sau doi să mă întorc în Norvegia cu un roman în rucsac.

 Acesta era planul, și de‑aceea nu m‑am dus în armată după ce‑am terminat liceul, asemenea multora dintre colegii mei, și nici nu m‑am înscris la vreo facultate, așa cum au făcut restul colegilor. M‑am prezentat în schimb la biroul forțelor de muncă din Kristiansand și am cerut o listă cu toate posturile de profesor disponibile în nor­dul Norvegiei.

– Am auzit că te faci profesor, Karl Ove, așa‑i? mă întrebau cunoscuții la finele verii.

– Nu, le‑o retezam eu. Am să mă fac scriitor, dar tre­buie să am o sursă de venit până atunci. Lucrez în nord un an, strâng niște bani, după care încep să călătoresc prin Europa.

Ceea ce fusese inițial o simplă idee prindea un contur real: a doua zi aveam să merg în portul din Tromsø, să iau vaporul către Finnsnes și de acolo autobuzul spre sud, spre micuța așezare Håfjord, unde urma să mă întâmpine, conform planului, directorul școlii.

Nu reușeam nicicum să adorm.

Mi‑am scos din geamantan sticla de whisky, plină pe jumătate, mi‑am turnat un pahar, am tras la o parte dra­periile și am luat prima înghițitură în timp ce admiram pe fereastră cartierul de o luminozitate stranie.


[1]               Hei, închide ușa! (în limba engleză în original) (n.tr.)


„Dansând în întuneric”, volumul al patrulea din seria „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård, este în curs de apariție la Editura Litera. Traducere din limba norvegiană de Ivona Berceanu.

de

  • Karl Ove KnausgårdKarl Ove Knausgård

    Karl Ove Knausgård e un autor norvegian, cunoscut pentru cele șase romane autobiografice publicate sub titlul Lupta mea. Cele șase volume au fost publicate în România la Editura Litera.

16 May 2017 ora 15:00


Tag-uri


X Revista Scena9