Actual

Avanpremieră. „Frica: Trump la Casa Albă”

de Scena 9

Victoria lui Donald Trump la preşedinţia Statelor Unite a provocat un șoc general. Afaceristul arogant, cunoscut pentru participările la show-uri de televiziune, pentru clădirile-turn inscripționate cu numele său în litere aurite sau pentru scandalurile sexuale devenea candidatul anti-establishment și câștiga la limită maratonul pentru Casa Albă, în fața democratei Hillary Clinton. 

În ultimii doi ani, președinția lui Trump a însemnat un lung șir de războaie pe Twitter, mișcări politice riscante pe plan intern și internațional, escaladarea discursului rasist în Statele Unite și, în general, o divizare tot mai mare a societății americane. Bob Woodward, unul dintre veteranii jurnalismului american, cel care, în anii ‘70, a semnat investigația Watergate alături de Carl Bernstein, face în noua sa carte, „Frica: Trump la Casa Albă”, un portret înspăimântător al unui președinte impulsiv, nestatornic și profund incapabil să se ridice la nivelul cerințelor funcției sale. Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din carte, ce redă momentul în care Trump a început să-și croiască drum spre Casa Albă.

Versiunea în limba română a cărții lui Woodward, publicată în traducerea lui Gabriel Tudor la Editura Litera, va ajunge în librării pe 25 februarie. Până atunci, puteți face o precomandă pe site-ul editurii

***

În august 2010, cu șase ani înainte să preia frâiele campaniei prezidențiale victorioase a lui Donald Trump, Steve Bannon, un producător de filme politice conservatoare, pe atunci în vârstă de 57 de ani, a primit un telefon.

– Ce program ai mâine? l-a întrebat David Bossie, anchetator și activist conservator republican cu o bogată experiență în Camera Reprezentanților, care vânase scandalurile în care fuseseră implicați Bill și Hillary Clinton timp de aproape două decenii.
– Omule, montez nenorocitele astea de filme pe care le fac pentru tine, i‐a răspuns Bannon.
Alegerile intermediare pentru Congres din 2010 se apropiau cu pași repezi. Era apogeul mișcării Tea Party, iar republicanii erau pe val.
(...)
– N-ai putea veni cu mine la New York?
– Pentru ce?
– Să ne întâlnim cu Donald Trump, l‐a anunțat Bossie.
– De ce?
– Se gândește să candideze la președinție.
– În ce țară? a întrebat ironic Bannon.

Dar Bossie nu glumea. El se întâlnea și lucra cu Trump de câteva luni, iar acum acesta îi solicitase o întâlnire.
– Amice, n-am timp de pierdut, i-a răspuns Bannon. Donald Trump n-o să candideze niciodată la președinție. Las-o baltă!
– Împotriva lui Obama? Nu, las-o baltă! N-am timp de asemenea prostii.
– Nu vrei să te întâlnești cu el?
– Nu, nu sunt deloc interesat de o asemenea întâlnire.

Trump îi acordase cândva lui Bannon un interviu de 30 de minute pentru emisiunea pe care acesta o realiza la un post de radio, duminica, intitulată The Victory Sessions. Emisiunea, considerată drept „spectacolul radiofonic al omului înțelept“, fusese difuzată inițial la Los Angeles, apoi câștigase audiență națională.

– Tipul nu e serios, a spus Bannon.
– Eu cred că e serios, a insistat Bossie. N‐avem nimic de pierdut dacă mergem să ne întâlnim cu el.

Trump era vedetă de televiziune și era gazda unei emisiuni faimoase, The Apprentice, care fusese săptămâni la rândul cel mai urmărit program la NBC.

În cele din urmă, Bannon a acceptat să meargă la New York, în Trump Tower.

El și Bossie au urcat până la sala de conferințe, de la etajul 26, Trump i‐a întâmpinat cu căldură, apoi Bossie l‐a anunțat că pregătise o prezentare detaliată. Era un tutorial.

Prima parte, a arătat el, expunea modul în care Trump putea candida în alegerile primare din Partidul Republican și cum se putea impune. A doua parte ilustra strategia de campanie pentru președinția Statelor Unite, împotriva lui Barack Obama.

El a descris tehnicile electorale standard, apoi a discutat despre procesul electoral și despre alte probleme importante. Bossie era un conservator tradiționalist, pledând pentru o putere limitată a administrației asupra cetățenilor, iar mișcarea Tea Party îl luase cu totul prin surprindere.

Era un moment important în politica americană, susținea Bossie, iar populismul Tea Party lua amploare în toată țara.
Omul de rând căpătase glas. Populismul era o mișcare la firul ierbii, menită să destrame statu-quoul politic în favoarea celor mulți.
– Eu sunt om de afaceri, le-a reamintit Trump. Nu sunt un profesionist în ale politicii, nu știu să atac ierarhiile în politică.
– Domnule Trump, dacă aveți de gând să candidați la președinție, i‐a atras atenția Bossie, trebuie să știți o mulțime de lucruri importante și o mulțime de lucruri mărunte.
(...) 
– Și aveți unele probleme în chestiuni importante, a continuat Bossie.
– N‐am nici un fel de problemă în chestiunile importante, i-a replicat Trump. Despre ce vorbești?
– Mai înainte de toate, nu a existat niciodată un republican care să câștige alegerile primare și să nu fie militant antiavort, a zis Bossie. Și, din nefericire, dumneavoastră sunteți un susținător declarat al politicii proavort.
– Și ce înseamnă asta?
– Se știe că i-ați susținut financiar pe cei care militează pentru avort împotriva candidaților care nu sunt pro-viață. Ați făcut declarații în acest sens. Trebuie să fiți împotriva avorturilor, nu să le sprijiniți.
– Dar sunt împotriva avorturilor, a răspuns Trump. Sunt pro-viață.
– Dovezile demonstrează contrariul.
– Asta se poate rezolva, a spus Trump. Spune-mi doar ce să fac. Sunt... cum ai zis? Pro-viață? Sunt pro-viață, pe cuvânt!

Bannon a fost surprins de talentul actoricesc al lui Trump și, pe măsură ce discuția avansa, devenea tot mai impresionat de acesta. Trump era implicat și prompt. Avea o formă fizică excelentă. Prezența lui de spirit era chiar mai impresionantă decât cea fizică și părea că umple încăperea, impunea respect.
(...)
– Al doilea lucru extrem de important, a adăugat Bossie, este prezența la vot.
– Cum adică prezența la vot?
– Adică de câte ori ați votat.
– Ce vrei să spui?
– Ei bine, a încercat Bossie să-i explice, sunt niște alegeri primare în Partidul Republican...
– Dar am votat de fiecare dată, l-a întrerupt Trump, plin de emfază. Am votat de fiecare dată, de când aveam 18 sau 20 de ani.
– Incorect. Știți că există înregistrări publice ale votului. 
Bossie, investigator în Congres, avea acces la o sumedenie de înregistrări și de documente.
– Dar nimeni nu știe cum am votat.
– Nu, nu, nu, nu despre cum ați votat e vorba. Ci despre cât de des ați votat.

Bannon își dădea seama că Trump nu cunoștea nici măcar cele mai elementare noțiuni despre politică.
– Am votat de fiecare dată, a insistat Trump.
– Nu-i adevărat. De fapt, ați votat o singură dată la primare, în toată viața, i-a replicat Bossie, citând documentele care atestau asta.
– E o minciună sfruntată! s-a enervat Trump. O minciună sfruntată! Eu am votat de fiecare dată când a trebuit să votez.
– Ați votat la un singur tur de alegeri primare, a repetat Bossie. În 1988, în alegerile primare ale Partidului Republican.
– Da, ai dreptate, s-a răzgândit brusc Trump, schimbându-și declarația la 180 de grade, fără să i se clintească un mușchi pe față. Am votat pentru Rudy.
Giuliani candidase pentru funcția de primar, în alegerile primare din 1989.
– Despre asta e vorba? s-a interesat Trump.
– Da.
– O să trec fără probleme peste aspectul ăsta, a spus Trump.
– Poate că toate lucrurile astea nu contează, dar poate că vor conta, a reflectat Bossie. Dacă vreți să avansați, trebuie să o faceți metodic.

Apoi a venit rândul lui Bannon să vorbească. El a îndreptat discuția către elementele de la baza mișcării Tea Party – în special faptul că aceasta nu agrea elitele. Populismul era pentru americanul de rând, care știa că sistemul este corupt. Mișcarea era orientată contra capitalismului lacom și a înțelegerilor ascunse, făcute pe spinarea și sudoarea muncitorilor.
– Îmi place cum sună. Așa sunt și eu, un popularist, s-a entuziasmat Trump, stâlcind cuvântul.
– Nu, nu, l-a oprit Bannon. Se spune populist.
– Da, da, popularist, a insistat Trump.

Bannon s-a lăsat păgubaș. La început, crezuse că Trump nu înțelesese termenul. Dar poate că Trump îl înțelegea în felul lui – a fi popular cu alți oameni. Bannon știa că „popularist“ era o formă veche, britanică, a cuvântului „populist“, formă destinată publicului larg, nu celui intelectual.
(...) 
– Iată ce trebuie să faceți, i-a explicat Bossie. Va trebui să semnați cecuri individuale pentru congresmeni și senatori; o să coste între 250.000 și 500.000 de dolari. Toți vor veni aici. Priviți-i în ochi, strângeți-le mâna și oferiți-le câte un cec. Fiindcă avem nevoie de repere. Trebuie să vă vedeți față în față cu tipii ăștia, pentru că trebuie să știe cine sunteți. Mai târziu, ei vor fi cel puțin o poartă de acces, prin care vă veți construi relații. O să le spuneți: „Poftim, acest cec este pentru tine. Suma maximă acceptată din partea unui candidat federal – 2.400 de dolari“. Trebuie să fie cecuri individuale, bani oferiți direct pentru campania lor, ca ei să știe că sunt de la Donald Trump, personal. Și atunci republicanii vor ști că aveți intenții serioase în privința asta.

Banii, i-a atras atenția Bossie, erau esențiali în arta politicii, mai ales pentru candidații la 
președinție.
– Mai târziu banii ăștia vă vor aduce dividende uriașe.
Iar banii trebuiau oferiți candidaților republicani dintr‐o serie de state unde confruntarea electorală era intensă, precum Ohio, Pennsylvania, Virginia și Florida.
Mai mult decât atât, Bossie a adăugat:
– Va trebui să scrieți o carte despre politică. O carte în care să vă prezentați convingerile personale despre America și despre politică.

A urmat apoi un amplu expozeu al lui Bannon despre China și despre cum eforturile acestei țări reușiseră să le ia americanilor locurile de muncă și banii. Era obsedat de această amenințare.
– Ce crezi? l-a întrebat mai târziu Bossie pe Bannon.
– Chiar m-a impresionat tipul, a răspuns Bannon. Cât despre candidatura lui la președinție... zero șanse. În primul rând, din cauza celor două acțiuni importante pe care ar trebui să le facă. Ticălosul ăsta n-o să scrie nici un cec. Nu e genul. Doar semnează pe spate când cecurile ajung la el, sub formă de plăți. A fost bine că i-ai spus, fiindcă n-o să facă niciodată asta.
– Dar despre cartea de politică?
– N-o să scrie niciodată așa ceva. Mai scutește-mă! Înainte de toate, nu i-ar cumpăra nimeni cartea. Întâlnirea cu el a fost o pierdere de timp, mai puțin în privința faptului că tipul e grozav de amuzant.

Bossie a spus că era gata să-l pregătească pe Trump dacă acesta avea să se decidă vreodată să candideze. Trump avea un singur atu: era total detașat de procesul politic.

La plecare, în timp ce mergea alături de Bannon, Bossie s-a pomenit făcând un exercițiu imaginar, pe care șase ani mai târziu majoritatea americanilor aveau să-l facă. Trump nu va candida niciodată. Nu va completa niciodată vreun dosar. Nu-și va anunța niciodată candidatura. Nu-și va completa nici măcar declarația de venituri. E adevărat? Nu va face nimic din toate acestea. Și nu va câștiga niciodată președinția Americii.
– Crezi că o să candideze? l-a întrebat, în cele din urmă, Bossie pe Bannon.
– Nici o șansă! Zero! a repetat Bannon. Mai puțin de zero. Uită-te numai în ce huzur trăiește, omule. Pe bune! N-o să facă niciodată asta. N-o să intre în joc, ar risca prea mulți bani.

X Revista Scena9