Actual - Bibliotecă

„Asta nu-mi stă deloc în fire”

de Jonathan Safran Foer

După mai bine de zece ani de la ultimul lui roman, Jonathan Safran Foer pune pe masă „Iată-mă”, o carte grea - la propriu, fiindcă are peste 600 de pagini, și la figurat, fiindcă face anatomia unei despărțiri. Mai mult, o despărțire ale cărei rădăcini sunt înfipte într-un material autobiografic proaspăt: divorțul scriitorului american de autoarea Nicole Krauss. „Iată-mă”, care va apărea luna asta la Bookfest, tradus în română la Humanitas Fiction, e genul ăla de carte care te poartă prin toate stările. Intri în intimitatea unei familii, cu ritualurile, dramele și fericirile ei mari și mici, și-i urmărești pas cu pas destrămarea. Ce rămâne din mine și din tine după ce nu mai suntem noi? Cum „sună” ruptura unor vieți? Nimerești în plină criză globală, după ce lumea e zguduită de un cutremur. Patru generații ale familiei Bloch înseamnă drumul de la o privire înapoi, către istorie și prețul ei plătit în oameni, la o privire înainte, către lumile virtuale unde copiii își inventează limbaje noi. La fel ca „Totul este iluminat” și „Extrem de tare și incredibil de aproape”, „Iată-mă” continuă să experimenteze cu formele în care se așează literatura și cu canalele foarte fine prin care umorul poate face suportabile până și lucrurile care amenință să-ți rupă inima. Până veți găsi cartea în librării și la târgul de carte, vă propunem să citiți mai jos un fragment în avanpremieră:

 

Grădina zoologică era epicentrul prieteniei dintre Tamir şi Jacob, familialitatea lor; marca pragul dintre tinereţea şi maturitatea lor. Şi, pe deasupra, se afla în epicentrul vieţii lui Jacob. Mintea lui călătorea adesea spre patul propriei morţi, scenă pe care o invoca mai ales când simţea că-şi irosea viaţa. La ce clipe avea să revină în ultimele lui momente de viaţă? Îşi va aminti când a ajuns cu Julia la han – de ambele dăţi. Îşi va aminti cum l-a adus pe Sam acasă de la spitalul de urgenţă, cu mânuţa mumificată în straturi şi straturi de bandaj, expandată ca într-un film de desene animate: cel mai mare şi mai inutil pumn din lume. Îşi va aminti noaptea de la grădina zoologică.

Se întrebă dacă Tamir se gândea vreodată la asta, dacă se gândea la asta chiar în momentul acela. (…)

— Mai ţii minte când ne-am furişat afară din casa alor mei? Acum mulţi, mulţi ani?

— Nu.

— Şi ne-am dus la Grădina Zoologică Naţională?

— La Grădina Zoologică Naţională?

— Pe bune? întrebă Jacob. Cu câteva nopţi înainte de bar mitzvah-ul meu?

— Normal că ţin minte. (...) Eram aşa de tonţi, chicoti Tamir.

— Încă suntem.

— Dar atunci eram şi mai şi.

— Dar eram şi romantici.

— Romantici?

— În legătură cu viaţa. Nu mai ţii minte cum era? Să crezi că viaţa însăşi poate fi obiectul dragostei?

Când Tamir merse să-şi mai ia o bere, Jacob îi trimise un mesaj Juliei: unde eşti? am sunat-o pe maggie şi mi-a zis că nu eşti acolo.

Nu, zise Tamir, cu capul în frigider. Asta nu mai ţin minte. În dimineaţa aceea, cu treizeci de ani în urmă, şosetele lor se transformaseră în bureţi îmbibaţi de transpiraţie. În D.C., pe timpul verii, totul era un ritual de purificare. I-au văzut pe faimoşii urşi panda, Ling-Ling şi Hsing-Hsing, au văzut elefanţii, cu memoria lor cu tot, porcii spinoşi, cu scuturile lor de unelte de scris. Părinţii se contraziceau, întrebându-se în ce oraş e mai greu de suportat vremea, în D.C. sau la Haifa. Fiecare dintre ei voia să piardă, fiindcă aşa câştigai, pierzând. Tamir, care era în mod evident mai mare decât Jacob cu şase luni, şi-a petrecut majoritatea timpului subliniind ce slabe erau măsurile de securitate, ce uşor era să te strecori înăuntru, poate fără să-şi dea seama că grădina zoologică era deschisă, că ei erau deja acolo şi că intrarea era gratuită.

După grădina zoologică, au mers pe Connecticut Avenue, până la Dupont Circle – Irv şi Shlomo în faţă, Adina şi Deborah în spate, Jacob şi Tamir cu feţele îndreptate spre geamul din spate al Volvoului –, au mâncat sendvişuri la o cafenea deloc memorabilă, şi-au petrecut după-amiaza la National Air and Space Museum, aşteptând la coadă pentru cele douăzeci şi şapte de minute glorioase de To Fly!

Ca să spele ruşinea acelui prânz căcăcios, în seara aceea au mers la Armand, pentru „cea mai bună pizza Chicago din D.C.“, apoi la Swensen’s, pentru îngheţată, după care s-au uitat la un film de acţiune plicticos la Uptown, doar ca să se bucure de uimirea pe care ţi-o oferea un ecran aşa de mare, încât îţi dădea senzaţia opusă celei de a fi îngropat, şi poate chiar senzaţia opusă morţii.

Cinci ore mai târziu, când senzorul sistemului de alarmă devenise singura sursă de lumină, Tamir l-a scuturat pe Jacob, trezindu-l.

— Ce faci? a întrebat Jacob.

— Hai să mergem, a şoptit Tamir.

— Ce?

— Hai.

— Dorm.

— Oamenii care dorm nu vorbesc.

— Vorbesc în somn.

— Mergem.

— Unde?

— La zoo.

— Ce zoo?

— Haide, fraiere.

— Mâine am bar mitzvah.

— Azi.

— Tocmai. Trebuie să dorm.

— O să dormi la ceremonie?

— De ce să mergem la zoo?

— Ca să ne furişăm înăuntru.

— De ce-am face asta?

— Nu fi laş.

Se poate ca raţiunea lui Jacob să fi fost încă adormită sau poate chiar îi păsa dacă în ochii lui Tamir ar fi părut un laş, pentru că s-a ridicat, s-a frecat la ochi şi s-a îmbrăcat. În mintea lui se contură o propoziţie – asta nu-mi stă deloc în fire – pe care şi-a tot repetat-o pe durata întregii nopţi, până când s-a transformat în opusul lui însuşi.

Au mers pe Newark prin beznă, la biblioteca publică Cleveland Park au luat-o la dreapta, mai degrabă ca nişte somnambuli decât ca nişte agenţi ai Mossadului, după care au pornit-o în jos pe Connecticut, au traversat podul Klingle Valley (pe care Jacob nu putea să-l traverseze fără să se gândească cum ar fi să sară de pe el), trecând apoi de apartamentele Kennedy- Warren. Erau treji, dar într-un vis. Au ajuns în faţa leului de cupru coclit şi la literele mari de beton: ZOO.

Tamir avusese dreptate: nimic mai uşor decât să sară bariera de beton înaltă până la brâu. Era aşa de uşor, încât părea o capcană. Jacob s-ar fi bucurat să treacă peste barieră, să oficializeze transgresiunea, după care să se întoarcă, ţinând în mâna tremurândă proaspăta medalie pentru încălcarea proprietăţii private. Dar Tamir nu se mulţumea doar cu povestea.

Ca într-un comando miniatural, Tamir s-a ghemuit, a cercetat câmpul vizual, după care i-a făcut semn lui Jacob să-l urmeze. Şi Jacob l-a urmat. Tamir l-a condus pe lângă chioşcurile de la intrare, pe lângă harta de orientare, după care s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de stradă, până când n-au mai văzut-o, ca nişte marinari care pierd din privire linia ţărmului. Jacob nu ştia unde îl conducea Tamir, dar ştia că acesta din urmă îl conducea şi că el îl urma. Asta nu-mi stă deloc în fire.

Animalele dormeau, după câte-şi dădea seama Jacob. Singurele sunete erau vântul care adia printre desişurile de bambus şi bâzâitul automatelor. Mai devreme, grădina zoologică păruse o sală de distracţii de Ziua Muncii. Acum parcă se afla în mijlocul unui ocean. Lui Jacob, animalele i se păreau mereu misterioase, dar cel mai mult şi mai mult atunci când dormeau. I se părea că, atunci când erau treze, puteai să-ţi faci o idee – fie ea brută şi aproximativă – despre conştiinţa unui animal. Dar ce visează un rinocer? Un rinocer visează? Un animal treaz nu adormea niciodată brusc – totul se întâmpla încet şi paşnic. Dar un animal adormit părea mereu gata să se trezească brusc la viaţă, la violenţă.

Când au ajuns la cuşca leului, Tamir s-a oprit.

— De azi-dimineaţă mă gândesc încontinuu la asta.

— La ce?

— Vreau să ating pământul, a zis el punându-şi mâinile pe bara de protecţie.

— Dar atingi pământul.

— Dinăuntru.

Ce??

— Numai o secundă.

— Dă-te-n pana mea.

— Vorbesc serios.

— Ba nu.

— Ba da.

— Eşti nebun de legat, în mama mă-sii.

— Da. Dar şi în mama mă-sii de serios.

Atunci, Jacob şi-a dat seama că Tamir venise în singura zonă a ţarcului unde zidul lăsa destul spaţiu cât să se poată strecura un exemplar din DSM. Era limpede că-l descoperise mai devreme, poate chiar îl măsurase din priviri, poate – de fapt, mai mult ca sigur – îşi imaginase toată scena.

— Nu face asta, a zis Jacob.

— De ce nu?

— Ştii bine de ce.

— Nu ştiu.

— Fiindcă o să te mănânce leul, Tamir. În pula mea de treabă.

— Dorm, a zis el.

— Dorm?

— Sunt trei.

— I-ai numărat?

— Da. Şi aşa scrie şi pe plăcuţă.

— Dorm fiindcă nu le invadează nimeni teritoriul.

— Şi nici măcar nu-s afară. Sunt înăuntru.

— De unde ştii tu?

— Îi vezi pe undeva?

— Eu nu sunt zoolog, în pana mea. Dintre toate lucrurile care se petrec în secunda asta, probabil că eu nu văd nici unul.

— Dorm înăuntru.

— Hai acasă. O să le spun tuturor că ai sărit înăuntru. O să le spun că ai omorât un leu sau că un leu ţi-a supt pula sau orice altceva te-ar face să te simţi erou, dar hai să ieşim dracu’ odată de-aici.

— Nimic din ce vreau acum n-are legătură cu nimeni altcineva.

Tamir începuse deja să se caţere.

— O să mori, i-a zis Jacob.

— Şi tu, i-a răspuns Tamir.

— Eu ce-ar trebui să fac dacă se trezeşte vreun leu şi începe să te fugărească?

— Ce să faci tu?

Asta l-a făcut pe Jacob să râdă. Şi râsul lui l-a făcut şi pe Tamir să râdă. Odată cu gluma lui, tensiunea a cedat. Odată cu gluma lui, cea mai stupidă dintre idei a devenit chiar rezonabilă, aproape raţională, poate chiar genială. Alternativa – judecata sănătoasă – a devenit nebunie. Fiindcă erau tineri. Fiindcă omul e tânăr o singură dată într-o viaţă pe care o trăieşte o singură dată. Fiindcă necugetarea e un pumn dat zădărniciei. Câtă poftă de viaţă poate îndura cineva?

Totul s-a întâmplat foarte repede, părând că a durat o veşnicie.

Tamir a sărit înăuntru, a aterizat cu o bufnitură pe care cu sigu ranţă n-a anticipat-o, fiindcă în ochii lui, atunci când s-au întâlnit cu ochii lui Jacob, scânteia groaza. Apoi, ca şi cum pe jos ar fi fost lavă, a încercat să se smulgă imediat. N-a reuşit să se prindă de bară din prima săritură, dar a doua încercare i-a lăsat impresia că vărul lui avea o mare lejeritate în mişcări. S-a ridicat în mâini, Jacob l-a tras înapoi peste peretele de sticlă şi s-au prăvălit amândoi pe alee, râzând.

Ce-a simţit Jacob atunci, în timp ce râdea cu vărul lui? Râdea de viaţă. Râdea de el însuşi. Chiar şi un puşti de treisprezece ani cunoaşte încântarea şi teroarea propriei insignifianţe. Mai ales un puşti de treisprezece ani.

— Acum tu, a zis Tamir după ce s-au ridicat şi şi-au scuturat hainele.

— Sub nici o formă, futu-i.

Asta nu-mi stă deloc în fire.

Haide.

— Mai bine mor.

— Le poţi avea pe ambele. Haide, trebuie.


„Iată-mă”, de Jonathan Safran Foer, traducere de Andra Matzal & Cosmin Postolache, este în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction.

de

  • Jonathan Safran FoerJonathan Safran Foer

    Scriitor american, foarte cunoscut pentru romanele Totul este iluminat și Extrem de tare și incredibil e aproape. Predă creative writing la New York University.

12 May 2017 ora 16:00


Tag-uri


X Revista Scena9