„Baloeiros” brazilieni creează artă fascinantă (și ilegală): lansează pe cer baloane cu aer cald, care transmit mesaje sociale, culturale, religioase. Am stat de vorbă despre ei și practicile lor cu documentarista daneză care i-a însoțit și filmat timp de mai bine de un deceniu.
În 1998, o tradiție braziliană a fost interzisă: confecționarea și lansarea baloanelor cu aer cald. Degeaba. Baloeiros, așa cum se numesc în portugheză pasionații de această artă, creează de atunci pe ascuns. De ce continuă să o facă, chit că riscă închisoarea? este întrebarea care a măcinat-o pe Sissel Morell Dargis, regizoarea documentarului Balomania, care poate fi văzut pe 24 iulie în deschiderea primei ediții a Lumen Film Festival de la Roșia Montană.
Sissel e daneză și a tot locuit în Brazilia de la 19 ani. A învățat portugheza în favele și a pus umărul la un proiect prin care facilita schimburile culturale între locuitorii din favele și curioșii din afară – aduși inițial cu veste antiglonț, ca-n safari. Pe ea, la fel ca pe băștinașii care erau deodată obiecte turistice, a deranjat-o fenomenul, dar știa că nu se va opri. Ce-a făcut a fost să creeze contexte în care localnicii să fie ghizi prin lumea lor – să le arate turiștilor, contracost, ce-au mai frumos, unde se dansează bine, cum trăiesc ei dincolo de ideile preconcepute. Ulterior, Sissel a rămas legată de Brazilia și s-a tot întors. În 2012, fără să aibă habar cum se face un film, a decis să documenteze lumea secretă a baloanelor și-a creatorilor lor. Era „prea frumos, prea ciudat”, așa că a mers până la capăt cu curiozitatea. A locuit cu baloeiros, a trăit frica, adrenalina și bucuria lor, iar acum le arată povestea lumii întregi.
Am vrut să aflu de la Sissel cum vede ea acest fenomen acum, la 13 ani distanță de când a filmat primul balon, dar și despre contextul social și politic în care niște oameni își riscă tot mai mult libertatea ca să coloreze cerul Braziliei.
De-a lungul vizionării, am avut pielea de găină de mai multe ori. Unul din motive e mirarea constantă că baloeiros își riscă libertatea – uneori și viața –, nu pentru bani sau faimă, ci pentru simplul fapt că vor să își vadă baloanele pe cer. Care e explicația ta pentru acest fenomen, după atâția ani de muncă la acest documentar?
Ca artist, cred că sunt atât de multe momente în care nu există o mare motivație financiară pentru a te angaja într-o călătorie către ceva ce vrei să exprimi sau să creezi. Pur și simplu simți că trebuie să o faci, iar când termini te simți bine. Dacă a mers bine, dacă alți oameni au simțit ceva, este o compensație puternică și simți că ai obținut ceva din asta. Eu nu am făcut baloane foarte mari, dar când fac baloane mici și le eliberez, simt o euforie care e cu mult mai mare când o împărtășesc cu alții. Deci, odată ce ai simțit asta, vrei mai mult din asta, pentru că îți dai seama că poți crea bucurie și poți crea frumusețe, nu?
Cred că este firesc să vrei să o faci din nou, dar, când miza este atât de mare cum este în Brazilia, pentru mulți oameni nu pot fi compensate consecințele care pot rezulta din asta. Cred că asta îi diferențiază pe baloeiros: ei chiar continuă. Și continuă pentru că iubesc atât de mult ce fac. Și eu încă nu pot explica mai bine de ce.
Evident, când am început documentarea, asta a fost întrebarea principală – de ce fac asta? Și de fiecare dată când i-am întrebat, au spus că este imposibil de explicat. Am avut atât de multe interviuri în care singurul răspuns a fost că este pur și simplu o pasiune imposibil de explicat. Și la un moment dat am acceptat asta. Cumva îmi place cumva că este așa.
Cum contribuie confecționarea de baloane la consolidarea comunităților în care se întâmplă fenomenul?
Avem nevoie de ceva al nostru, fie că e vorba de sport, religie, politică; cred că, din ce în ce mai mult în lumea noastră, este o nevoie mare de orice poate face ca oamenii să se adune. Așadar, confecționarea baloanelor și tradiția baloanelor au fost întotdeauna o modalitate de a se întâlni. Și mai e ceva: pentru că sunt atât de persecutați, legătura dintre cei care fac parte din aceste grupuri este foarte strânsă. Și asta îi atrage, pentru că tânjim după acest sentiment.
La un moment dat în film, e un tip care zice că, dacă nu ar face baloane, ar jefui bancomate. Și tot el zice că poliția e cea creează monstrul despre care tot scrie media braziliană. Care e părerea ta despre asta?
Baloeiros au făcut o alegere la un moment dat. Au ales să-și investească energia în a rămâne în lumea baloanelor și a se distanța de crima organizată, de trafic de persoane, de droguri. Chestia asta e și despre legăturile dintre oameni – cred că înlocuiește ceea ce îți poate oferi, de exemplu, intrarea într-un grup criminal, pentru că îți poate oferi același sentiment ca atunci când faci parte dintr-o structură; un fel de siguranță, mai ales dacă ești în Brazilia și te-ai născut într-o clasă socială în care statul este dușmanul tău, practic. Nu pentru că ai ales-o tu, ci pentru că a fost aleasă pentru tine.
În Brazilia, o simplă plimbare pe stradă este periculoasă, pentru că s-ar putea să te împuște poliția. Ești întotdeauna un suspect. Dacă te-ai născut într-o favelă, șansele unui glonț rătăcit sunt atât de mari. Deci are sens – pentru mine, cel puțin, că ai vrea să faci orice care îți poate oferi sentimentul că nu ești singur, că ai spate și mai multe șanse să supraviețuiești. Ai nevoie și mai mult de sentimentul de comunitate acolo.
E mai mult decât să confecționezi și să ridici baloane, faci parte dintr-o rețea în care oamenii te vor ajuta și ei. Deci, într-un fel, cred că salvează, dar nimic nu te poate salva complet. Sunt atât de multe pericole, încât ar fi naiv să credem altfel. Dar dacă te uiți la locuri unde este legal, cum ar fi Mexic și Columbia, unde statul și guvernul ajută la organizarea acestor evenimente, uneori chiar și cu finanțarea – atunci toate pericolele asociate cu lansarea propriu-zisă a balonului sunt eliminate. Și îi motivezi pe oameni să-și dezvolte în continuare arta, să o facă mai bună, mai frumoasă.
Imaginează-ți că legalizarea baloanelor în Brazilia ar permite cuiva dintr-o favelă să poată merge în Mexic pentru prima dată în viață. Sau măcar să iasă din favelă pentru prima dată.
Unul din personajele principale din documentar, Sergio, spunea că cei mai buni baloeiros sunt cei care pictează cerul, dar nu pătează pământul. Și a mai spus că riscurile mari de-a crea incendii sunt cauzate și de lege, deoarece se stresează prea mult pe modul de eliberare a baloanelor și pot uita detalii de securitate sau nu au timp. Ce părere ai despre asta?
Cu siguranță e așa. Cred că trebuie să se uite la țările în care tradiția baloanelor este la fel de veche ca în Brazilia, dar este legal. Indonezia are și ea o cultură mare a baloanelor. Se fac festivaluri, oamenii vin cu baloanele lor și, în cele din urmă, chiar se fac bani pentru stat. Dar, bineînțeles, trebuie să ai reguli. Și aceasta este o întrebare: cum va fi această tranziție? Încă cred cu tărie că nu poate decât să se îmbunătățească, pentru că baloeiros vor să își poată construi baloanele liberi.
În ceea ce privește riscurile baloanelor, ai avut vreo dilemă morală în timpul filmărilor? Și cum ai decis să rămâi la o versiune a poveștii care face publicul să empatizeze cu baloeiros?
Arăt unele consecințe ale faptului că este periculos, dar nu arăt partea poliției sau a pompierilor. A fost o alegere. A trebuit să aleg o tabără, chiar dacă la început am vrut să spun o poveste obiectivă, să urmăresc și poliția. Dar a fost foarte dificil să joc pe două părți, așa că la scurt timp am decis să mă concentrez mai mult pe partea lor. Asta și pentru că sunt atât de multe știri care dau doar versiunea statului. Eu mi-am zis că o să încerc să scot la iveală ceva care să balanseze asta – să mă concentrez mai mult pe motivele poetice sau artistice pentru care baloeiros fac asta. Dar consecințele sunt acolo și este riscant, da. Însă oamenii o vor face oricum, dacă nu s-au oprit din '98, când a devenit ilegal. Guvernul poate oferi sprijin pentru a o face în siguranță.
De ce nu există femei între baloeiros?
În timpul filmărilor, mai mulți mi-au spus că femeile au jucat un rol important în confecționarea baloanelor, dar asta doar până când a devenit ilegal. De atunci, frații nu le-au mai permis surorilor mai mici să participe, părinții le-au interzis fiicelor, soții nu și-au lăsat soțiile să-și riște libertatea.
În Mexic și în Columbia am întâlnit mult mai multe femei baloeiras, ceea ce a fost cu adevărat uimitor – și acolo este încă foarte masculin, dar cu cât te întorci mai mult în istorie, cu atât vezi că a fost o tradiție de familie și femeile au fost întotdeauna bune în cultura baloanelor. Erau foarte pricepute la detalii, erau perfecționiste, erau artiste foarte bune. Dar în Brazilia, din păcate, cred că este încă greu să vezi o schimbare majoră. Acum se mai întâmplă să îmi scrie cineva că e baloeira, dar de obicei este pentru că tatăl este un baloeiro sau fratele mai mare, sau au ieșit cu unul timp de mulți ani. Dar cine știe? Poate că filmul va contribui la o schimbare în Brazilia și poate mai multe fete vor fi inspirate.
Cum decid baloeiros ce model aleg pentru baloane? Unele erau cu Iisus, Fecioara Maria, altele cu Pavarotti sau cu niște femei aproape goale.
În primul rând, trebuie să fie ceva ce vor să omagieze, ceva ce iubesc – trebuie să iubești! Și este atât de diferit ce iubesc oamenii, nu? Într-un fel, un balon este ca o pânză pentru pictori. Este doar un alt gen artă. Nu este doar politică sau religioasă. Dar de cele mai multe ori are un mesaj.
Într-un grup de baloeiros pot fi zece persoane sau mai multe. Propun pe rând ce să pună pe balon, însă toată lumea trebuie să fie de acord. Apoi urmează proiectarea, iar aici e greu. Sunt foarte puțini oameni care pot desena. Uneori e și puțin aleatoriu. De exemplu, de ce fac unii brazilieni un balon cu elemente din mitologia indiană?
Religia este evident o alegere populară. Altele foarte populare sunt fotbalul, Iisus și oameni care au murit – și apoi sunt cei care sunt mai ambițioși și vor să facă ceva despre, de exemplu, războiul din Gaza. Cei care fac asta își fac un fel de marcă înregistrată – se duce vorba că ei spun o poveste sau au un mesaj politic. Și mai sunt unele care sunt doar modele geometrice.
Pentru că ai menționat religia, îmi amintesc de scena în care mai mulți bărbați se rugau chiar înainte de lansarea unui balon. Se întâmpla asta des la lansări?
Da! Cred că e la fel ca-n sport, unde unii se roagă înainte de un meci important; iar în cazul baloanelor, sunt atât de multe care pot merge prost la o lansare, încât e nevoie de credință, chiar dacă credința ta este alta. În scena de care zici, ziceau Tatăl nostru. Cred că trebuie să crezi în ceva când e atât de greu să faci ceva să se întâmple - de exemplu, să bată vântul din altă direcție. Există și multe superstiții.
La un moment dat, cineva te-a întrebat în ce crezi. Cum s-a simțit o întrebare atât de intimă? Și ți s-a întâmplat des ca cei pe care-i filmai să te întrebe despre credința ta?
Mi se pare super interesant că ești prima persoană care mă întreabă despre asta. Cred că am ajuns să înțeleg credința într-un mod diferit datorită lor, pentru că filmul meu a devenit la fel de greu de realizat ca balonul lui Jaba (unul din personajele principale, n.r.). Înainte să încep filmul, vedeam credința ca ceva ce aveau alții pentru ei înșiși. Nu prea vedeam rostul. Am crescut și în Danemarca, care este o societate foarte atee, unde simțeam că religia era un tabu foarte mare.
Cu cât petreceam mai mult timp cu baloeiros, cu atât mai multe nuanțe vedeam în nevoia de a crede în ceva. Cred că se poate vedea și în film că nu știu cât de mult să cred în Jaba și în balonul lui uriaș. Vreau să cred, nu cred cu adevărat, cred în film, dar apoi nu cred cu adevărat nici în film. Și cred că ăsta este un lucru foarte interesant despre credință, e ceva ce nu e niciodată fix. Chiar zilele trecute, am auzit pe cineva care spunea că e o diferență între a crede în ceva și credință – nu neapărat într-o entitate religioasă. E una să cred în tine sau într-un proiect, dar să am credință este diferit, pentru că e nevoie de o certitudine a ceva ce nu pot vedea, știu și gata. Și cred că asta e ceea ce-mi place acum, să am credință, la fel ca baloeiros.
În ceea ce privește documentarea din teren, ai spus într-un interviu că a fost foarte dificil să câștigi încrederea celor care fac baloanele. Asta a fost cea mai dificilă parte?
Nu. Adică, a fost foarte dificil să încep să filmez, pentru că este o invazie fizică, agresivă, în care trebuie să deschizi acea ușă pentru tine și scopul tău. Și odată ce a fost stabilit, cel mai dificil a fost să păstrez încrederea – inclusiv pe a mea în ce făceam. Faptul că eram fată era o problemă. Trebuia să găsesc oameni în care să am încredere, pentru că uneori dormeam la un loc cu baloeiros. Eram mereu singură și asta a fost dificil. A fost un dans foarte delicat.
Și apoi mai sunt și alte lucruri, cum ar fi argumentele lor pentru care nu aduc fete la lansări. Ziceau că fetele au nevoie să urineze mai des sau le vine menstruația sau le este frig. Și când mă duceam și aveam nevoie să urinez sau mi-era frig sau eram la menstruație, în timp ce eram câte 24 de ore pe un munte, nu mă puteam plânge. Sunt lucruri pe care mi le voi aminti. Uneori eram într-o mașină aglomerată și nu puteam să le cer să oprească înainte să ajungem la destinație, dacă aveam vreo nevoie. Ăsta e și motivul pentru care nu am putut aduce pe cineva la filmări. Faptul că am fost mult timp singură a fost o provocare, dar poate a fost bine pentru film.
Ai creat și un joc video, Cai, Cai, Balão. Care a fost motivația ta? Și se bazează pe aceeași documentare, poți recunoaște personajele din film în joc?
Eu am studiat film în Cuba, după ce filmasem cea mai mare parte a documentarului. Am mers acolo timp de trei ani, încercând să-mi dau seama cum voi face filmul. Și apoi mi-am dat seama că în Cuba am învățat cum să facem filme, dar nu am învățat cum să finanțăm un film. Și în Cuba nu sunt bani. Așa că am mers în Danemarca și a fost greu, nimeni nu mă cunoștea.
Acolo am fost la niște cursuri, să văd și eu cum e o școală de film daneză. Au hârtie igienică? Cum e o școală de film capitalistă? Și era un atelier de jocuri video, urma să lanseze o linie de studiu pentru jocuri video. Și era atât de modern, VR! Eu veneam după trei ani în Cuba, fără internet. Și cu cât vorbeau mai mult, mă gândeam: la naiba, lumea baloanelor e perfectă pentru un joc video. Așa că am decis să încerc și să aplic cu această idee. Am intrat și am început să studiez asta, în timp ce încercam să finanțez și să termin filmul. Jocul l-am făcut împreună cu alți studenți și prieteni în șase săptămâni. E o nebunie, pentru că filmul a durat atât de mult să fie realizat. Și jocul l-am făcut în șase săptămâni și a fost nominalizat la Festivalul internațional de jocuri de la Cannes.
Practic, multe dintre personaje sunt cele din film, cu vocea lor reală. Trebuie să îndeplinești o misiune; ne-am concentrat mai mult doar pe vânătoarea de baloane. Și trebuie să prinzi baloane din ce în ce mai mari. Baloanele sunt replici ale unor baloane reale care au fost lansate în Brazilia. Și când le prinzi, vezi clipuri reale, din momentul în care balonul a urcat sau a fost prins. Conceptul este interesant, dar este realizat de studenți, are și erori. Trebuie să vrei să-l joci (se poate descărca și juca doar pe Windows, n.r.).
O mare parte din grafica din film provine din joc. A fost dezvoltat cu niște designeri grafici cubanezi foarte buni și apoi am vrut să transmitem aceeași senzație în film. O parte din muzica pe care am compus-o pentru joc a fost folosită și în film. Și se poate spune că filmul se concentrează mai mult pe motivele din spatele jocului și pe artă, credință, baloeiros. În jocul video, trebuie să fie mult mai activ și de aceea ne-am concentrat pe urmărirea baloanelor și pe încercarea de a transmite adrenalina.
A fost proiectat filmul în Brazilia?
Da, a fost proiectat la Festivalul de Film de la São Paulo. Și a fost incredibil. Însă a fost foarte greu să avem premiera acolo. Distribuitorii nu prea voiau să se atingă de el. Și apoi, în sfârșit, am avut premiera și toți baloeiros erau super entuziasmați. Unii oameni îl văzuseră, evident, dar mulți nu, pentru că am preferat să-l vadă pe un ecran mare. Dar, evident, oamenii care apar în film îl văzuseră. La final, toată lumea a fost, gen: „Viva Baloeiros!”. A fost ca la un meci de fotbal.
Acum așteptăm, pentru că trebuia să fie lansat în cinematografe în iulie. Dar a fost amânat iar și iar. Avem un cont de Instagram cu aproape 29K de urmăritori, în mare parte baloeiros și oamenii întreabă de ce nu pot să-l vadă. Este frustrant. Se difuzează în România, în alte locuri din toată lumea, iar în Brazilia nu pot încă să-l vadă.
De ce este atât de greu să-l difuzezi în cinematografe?
E puțin greu de spus, dar un lucru care se întâmplă des în Brazilia acum este că… Nu știu dacă știți de baile funk, genul muzical – este prezent și în film. Acum arestează o mulțime de artiști de baile funk. Le interzic să facă turnee. E o vânătoare de vrăjitoare mai amplă după orice formă de artă care iese din favele. Justificarea statului e că instigă la infracțiuni, dar ei cântă despre realitatea lor. Îi interzic doar pentru că sunt din favele.
Când eram acolo, puteai fi amendat dacă ascultai baile funk în mașină sau la petreceri în favele. Și apoi a căpătat un farmec comercial – se datorează mult artistei Anitta, care este o cântăreață funk foarte importantă, un fel de Beyoncé din Brazilia. Ea a început să aducă foarte mulți bani și din afară. Acum statul încearcă să aibă doar latura comercială șlefuită, în timp ce oamenii care sunt de fapt din favele și care au început să interpreteze baile funk sunt vânați. Le sapă trecutul și le găsesc tot felul de motive: că ar fi fost arestați odată sau că erau asociați cu anumite grupuri – când de multe ori motivul e doar că sunt din favele.
Așadar, faptul că un film despre baloeiros nu poate trece de barierele comerciale, cum ar fi obținerea unei distribuții cinematografice, are sens, dar mă pune într-un punct în care mă gândesc că s-ar putea să merg acolo și să încep să-l proiectez eu, cu baloeiros, în cinematografe locale – pentru că dacă nu, vom aștepta cine știe cât timp și nimeni nu va promova acest film mai mult decât mine și baloeiros. Distribuitorii nu au aceeași nevoie emoțională de a-l scoate la iveală.
