Salon

Fata Bibliotecii

de Svetlana Cârstean, ilustrații de Loreta Isac

„Como todos los hombres de la Biblioteca, he viajado en mi juventud; he peregrinado en busca de un libro, acaso del catálogo de catálogos.” (Borges, La Biblioteca de Babel)

„Comme tous les hommes de la Bibliothèque, j’ai voyagé dans ma jeunesse ; j’ai effectué des pèlerinages à la recherche d’un livre et peut-être du catalogue des catalogues.” (Borges, La Bibliothèque de Babel)

„Like all the men of the Library, in my younger days I traveled; I have journeyed in quest of a book, perhaps the catalog of catalogs.” (Borges, Babel Library)

Ar putea fi un motto. Dar e un început. Aș putea spune la fel ca Borges. Am citit prima dată această poveste în franceză, am fost curioasă să văd apoi originalul și traducerea în engleză. Am înțeles că în acest text bărbații sînt cei care fac nesfîrșite călătorii printre cărți, toți bărbații. În căutarea catalogului absolut al Bibliotecii care poate fi însuși Universul. Aș putea spune la fel ca Borges? La fel ca toți bărbații Bibliotecii sau la fel ca toate femeile Bibliotecii am călătorit în vremea copilăriei și tinereții mele. Există femei în interiorul Bibliotecii? Cînd am început eu să călătoresc, nu m-am întrebat nici o clipă asta.

De la șapte ani fac întruna călătoriile astea. La început cu o viteză mai mică, apoi cu viteză din ce în ce mai mare, apoi la limita pericolului, apoi iar mai încet, uneori în fugă, dar fără a ieși vreodată de fapt din spațiul Bibliotecii. Tot începînd de la șapte ani am avut nenumărate interdicții, poate toate cele posibile. na singură nu a existat. Am putut citi orice, la orice vîrstă. În casa părinților mei o bibliotecă mare, din ce în ce mai mare de-a lungul anilor, îmi era dedicată. Cu vremea am înțeles că era numai a mea. Cît am stat cu ei nu am făcut decît s-o explorez, s-o consum la fața locului, apoi mai tîrziu s-o schilodesc, s-o fracturez, s-o recompun din bucăți.

Am fost o fată care a făcut toată viața scufundări în biblioteca pregătită special de tatăl ei. Mai întîi cărțile le-a cumpărat numai el. Apoi și eu, tot mai multe și tot mai altfel. Cărțile mamei mele nu știu unde erau. Poate pierdute. Poate risipite. Poate nesemnificative. Poate inexistente. Mult timp am sperat să împart cu ea cărțile. În toată biblioteca noastră, am găsit una singură care să-i aparțină. Mai mult chiar de atît, îmi era destinată, avea o dedicație pentru mine, pe prima pagină. Asta era dovada absolută că ea o cumpărase. Am remarcat-o relativ devreme, am citit-o tîrziu, am înțeles abia după aceea ce carte e de fapt. Era Madame Bovary (îmi plac cărțile la care nu trebuie să precizezi autorul, îmi plac numele scriitorilor pe care nu trebuie să le rostești în întregime: Proust e suficient, deși Marcel e așa relevant, Dostoievski la fel, Shakespeare nu mai spun, dar și Joyce sau Blecher). Mamă, mi-ar fi plăcut să călătorim și împreună prin Babelul ăsta, chiar de-ar fi fost să citim întruna numai Flaubert.

Scufundări diferite la vîrste diferite. Fără mentor, fără inițiator, fără guru. Ca pe o cîmpie nesfîrșită, ca prin niște munți cu văgăuni pe care nu le ocolești, ca printr-un deșert plin de oaze și de fete morgana. Nu mi-a interzis nimeni să călătoresc acolo, pentru părinți părea suficient de safe, cine ar fi putut bănui că aici va fi ascunzătoarea absolută, fortăreața imbatabilă, pretextul cel mai confortabil și sursa inepuizabilă de plăcere și de distanță față de tot ceea ce putea fi lumea apropiată și îndepărtată? Cine ar fi putut bănui că aici va avea loc trădarea realității și a celor din ea? La 10 ani citeam și Mircea Sîntimbreanu și Alice în Țara minunilor, care nici măcar nu mi-a plăcut prima dată. De la Ionel Teodoreanu, La Medeleni, am trecut direct la O tragedie americană, apoi la Zola, Nana și Gervaise, apoi La răsărit de Eden, Povești nemuritoare întruna, Vrăjitorul Merlin citit iar și iar, O mie și una de nopți, dar și Fram, ursul polar sau Cuore, inimă de copil, un pic mai tîrziu Camus pînă la sațietate și Maupassant și Proust într-un final, apoteotic, cu sentimentul că am ajuns acasă. Dostoievski început de cîteva ori, poate trei-patru. Citit abia după 16 ani. Și în tot acest timp romanele alea din colecția Romanul de dragoste, un fel de telenovele avant la lettre, și toate cărțile alea pentru copii din colecția cu bandă roșie pe cotor, de la Vitea Maleev la școală și acasă, pentru cumințire, la Copiii căpitanului Grant și la Vîntul prin sălcii, ca să nu stau departe de aventură. O compulsivitate avansată și reconfortantă. Mai tîrziu a urmat coup de foudre-ul teoretic, cînd numai teoria mai avea rost și senzualitate și sens pe lume. În special teoria literară. Ușa Bibliotecii nu m-a oprit nimeni s-o deschid. Am învățat să fiu ilegală, dezordonată, periculoasă în interiorul spațiului permis, să atac cu armele aparent inofensive, „intelectuale”, „cultivate”, să construiesc diferență din ceea ce era acceptat. Cine să închidă ușile Bibliotecii, ușile ei nu sînt închise niciodată.

Anii ’80 sau povestea unei călătorii reale în Bibliotecă. Trăiam într-un apartament din Botoșani, micuț, cochet, de cărămidă. Două camere. Eu într-una, părinții mei în alta. Ei aveau sufrageria, eu dormitorul. Lumina se stingea la ora 6 după-amiaza. Revenea a doua zi, dimineața. Douăsprezece ore fără electricitate. Toată literatura interbelică și contemporană românească am citit-o la lumina lămpii cu gaz. În dormitor erau 13-15 grade, în sufragerie 5. În fiecare zi aveam nevoie de cel puțin o carte. Trebuia să plec în căutarea ei, să explorez. Să plec din dormitor în altă lume, cea din sufragerie. Mă pregăteam ca pentru o excursie, Biblioteca mea se mutase brusc la Polul Nord, trebuia să-mi adaptez corpul la asta, să mă mișc repede, să fiu rapidă, eficientă. 5 grade. Dar eu aveam nevoie de mai mult de cinci minute ca să caut o carte, uneori o găseam, dar pe drum dădeam de alta și de alta și nu mă puteam abține să nu răsfoiesc, să nu citesc un rînd, să nu iau plăcere din atingerea ei, să nu mă bucur de un format, de o textură a hîrtiei, poate de un miros. N-am putut să plec niciodată ușor dintr-o Bibliotecă, dintre niște rafturi. Îmi amintesc de un prieten bun, care, de fiecare dată cînd mergea în vizită și dădea fie și peste o mică bibliotecă, întîi se uita la cotoarele cărților, apoi scotea una, începea să citească, apoi începea să rîdă, parcă ar fi fost singur în cameră. Lua cărți pe care le știa deja sau unele complet noi, pe care nu avea să le mai deschidă vreodată. Unii îl considerau nepoliticos, fiindcă dispărea deodată fără să anunțe pe nimeni și îl vedeai doar rîzînd singur. Am găsit prea multă plăcere în cărți, sînt conștientă de asta. De asta n-am fost niciodată bună la făcut ordine în bibliotecă. Plină de praf, înotînd în marea de cărți scoase din rafturi, nu făceam decît să citesc la întîmplare, singurele reguli erau plăcerea și curiozitatea, ambele spontane, nepremeditate.

Biblioteca a fost frontul meu de luptă, acolo am săpat tranșee, mi s-a părut fortăreața ideală. Atît de familiar și acasă mi s-a părut mereu, încît la un moment dat am utilizat-o aproape cu nerușinare în scopuri străine destinației ei din dicționar. Am fost naivă și încrezătoare, în mod clar am crezut că nimeni nu se va prinde, că pot folosi biblioteca fără ezitare și fără greș pentru orice nevoie aș avea. Aveam probabil zece ani, mîncam puțin, poate eram aproape de anorexie, nu știu, mîncarea mi se părea destul de plictisitoare, mîncam citind, nici măcar asta nu mi se înterzicea, presupun că imaginea mea cu furculița înceată într-o mînă și cu Poveștile nemuritoare în alta putea fi liniștitoare pentru orice pereche de părinți de pe lume. Primeam sandviciuri în fiecare dimineață, ajungeam la școală, nu le mîncam, nu îndrăzneam să le arunc pe drum, n-aș putea spune exact de ce. Habar n-am, cred că mă simțeam văzută pe drumul spre casă. Așa că mă întorceam cu ele intacte acasă și o vreme, ca să scap de dovada compromițătoare, le-am aruncat pe acoperișul din tablă roșie al casei de vizavi. Asta n-a durat mult, mama mea avea obiceiul să se odihnească un pic în timp ce gătea sau făcea treabă prin bucătărie. Îi plăcea să privească pe geam, să scruteze în zare, cred că în taină își dorea să locuiască la casă, să aibă o curte. Și uite așa în reveriile ei, într-o bună zi, după ce sandviciurile se adunaseră într-o cantitate importantă pe acoperișul din față, ea și-a recunoscut rînd pe rînd șervețelele în care împacheta sandviciurile, era foarte pasionată, aproape colecționară de șervețele, furouri și prosoape, în unele perioade chiar și de sutiene și cearceafuri. Toate astea erau impecabile, de cea mai bună calitate și scrobite la maximum, iar șervețele frumoase, cu desene inconfundabile, de un gust desăvîrșit. Îi plăcea și ei frumosul, ca și mie. Doar că eu sacrificam frumosul ei în mod crud și nerecunoscător și ea nu a putut trece peste asta. Așa că a trebuit să-mi schimb strategia. Nu aș fi aruncat mîncarea în gunoiul de sub chiuvetă, atît de fraieră și inconștientă nu eram, prin urmare am decis că cel mai sigur loc din casă era Biblioteca, biblioteca mare din sufragerie, în felul ei nesfîrșită și aici îi dau dreptate lui Borges: „la Bibliothèque est si énorme que toute mutilation d’origine humaine ne saurait être qu’infinitésimale”. Enormă era și Biblioteca noastră din cei vreo 50 de metri pătrați ai apartamentului. Enormă și sacră, comoara noastră și altarul casei, sanctificat de noi toți, frecventat doar de mine.

Nu știu dacă a fost o impietate sau nu, un compromis cu mine însămi, în logica mea, dar biblioteca mi s-a părut locul cel mai bun ca să mă ascund pe mine și secretele mele, chiar și pe cele mai rușinoase. Așa că, ușor ușor, spațiul dintre perete și rafturi a început să fie umplut de aceleași sandviciuri grijulii pe care nu le aruncam niciodată în lumea largă, pe drum, în coșurile de gunoi, ci le reîntorceam mereu acasă, la origini, și mi le imaginam evaporîndu-se discret în aerul sufrageriei în timp ce-și dormeau somnul de veci, liniștite, în dosul cărților. Cred că atunci cînd sandviciurile aruncate în spatele bibliotecii au atins primul nivel al rafturilor, a devenit cumva evident că în casă se întîmplă ceva, iar elucidarea misterului a devenit curînd o urgență, la fel ca mirosul care la început părea o părere, iar mai tîrziu o certitudine tot mai greu de ocolit. A urmat curățenia generală, tatăl meu era un pasionat detectiv, aflat mereu pe urmele mele, nu știu dacă mai criminală mi s-a părut că sînt eu sau el care a dezvăluit totul. La urma urmei s-ar fi putut crede chiar că un mort stă ascuns în casă de ceva vreme. Mama mea obișnuia să facă niște sandviciuri foarte prețioase, cu mușchi file, mușchi din ăla nu se găsea decît la cantina Partidului, unde printr-o minune nemeritată avea din cînd în cînd acces. Cadavrul a fost prin urmare identificat, totul curățat, iar Biblioteca a fost astfel purificată și redată funcției ei naturale, care era într-un fel și aceea de bibelou maxim. Dacă Biblioteca e infinită, cum spune Borges, ea e și impură, altfel nu aș putea locui în ea. Ea adună toate impuritățile și aluviunile. Ea nu e farmacie, asta am știut de la început. Dar crima o comisesem acolo numai și numai pentru că acolo mă simțeam în siguranță.

Ca orice băiat sau ca orice fată am călătorit adesea în Bibliotecă în căutarea unei cărți. Cînd am ieșit din spațiul casei, cînd am plecat departe de corpul fizic al bibliotecii de acasă, am încercat să o duc cu mine peste tot. Totul începea cu momentul în care tatăl meu îmi ridica valiza ca să plecăm pe drumul spre gară. Cu vremea a învățat că acea greutate era una specifică. Numai cărțile cîntăreau așa. Am cărat pe bucăți biblioteca paternă la București, doar ca s-o am cu mine. Și tot nu am reușit s-o am pe toată laolaltă. Am îmbucătățit-o, ar spune Lacan, ca pe propriul meu corp, nici pînă azi nu am făcut la loc din ea un corp unic. Ca o fată a Bibliotecii am fost peste tot unde am călătorit, în loc de farduri am avut în bagaje cărți. Nimic idilic în asta, doar o nevoie de casă. De text ca de casă. Oricît de mult am rupe dintr-o Bibliotecă, oricît ar dispărea, ea rămîne infinită. Nu mă tem pentru viitorul cărților, ele nu se vor sfîrși. Nici măcar pentru cei care stau în ușă și nu se hotărăsc să intre sau să rămînă în prag, trăgînd cu ochiul.



Acest text a apărut în revista Secolul XXI. L-am scos la lumina internetului, cu ajutorul ilustratoarei Loreta Isac.

text de

ilustrații de

  • Loreta IsacLoreta Isac

    Artistă, ilustratoare. Printre expozițiile personale se numără Untitled forest (2013), The End of the Bunny Year și Bunny Year (2011).

5 June 2019 ora 10:00


Tag-uri


X Revista Scena9