Într-o piațetă din centrul Sibiului, Finn modelează o bucată de fier proaspăt scoasă din forjă. Are vreo 20 de ani, poartă pantaloni evazați negri și cămașă albă cu mânecile suflecate, are un cercel în ureche și creastă punk de păr roșcat ascunsă sub un basc negru. În câteva minute, bucata de fier devine în mâinile lui un trandafir care va fi folosit ca decorațiune într-o biserică. Finn nu-i bagă-n seamă pe turiștii și localnicii care-i fac poze. Se concentrează să-i iasă petalele cum trebuie. La câțiva metri de el, Matilde sculptează cu atenție capitelul unei coloane. Lovește în piatră scurt și precis, cu o expresie calmă. Are 30 ani, tatuaje, poartă o vestă nisipie. 

Pe o stradă alăturată, în curtea unei clădiri de pe la 1900, Ben își dă jos pălăria, ia o doză de bere și se așează la o masă alături de alți tineri. Are 28 de ani și e îmbrăcat la fel ca mai toți bărbații de lângă el. Un tânăr suit pe acoperiș aranjează șindrila, iar altul tencuiește un perete. Aș crede că am aterizat în cu totul alt timp, dacă pe fundal nu s-ar auzi rap german. 

Toți sunt calfe – tineri care îndeplinesc o tradiție medievală ce s-a păstrat până în zilele noastre. Învață un meșteșug tradițional călătorind prin lume și muncind la diferiți clienți pentru masă și cazare. Au venit din vestul Europei la Sibiu, unde îi poți găsi, de exemplu, pe timpul verii, în atelierul de lângă Catedrala Evanghelică „Sfânta Maria”, unde lucrează în aer liber pentru a populariza acest model de muncă și învățare, sau la Casa Calfelor, în spatele catedralei, unde dorm și mănâncă. Îi mai poți întâlni pe șantiere unde învață meserie, la fel ca Ben, care lucra la restaurarea acoperișului clădirii în care se află redacția săptămânalului german Hermannstaedter Zeitung. 

Am vorbit cu câțiva dintre ei, să descopăr ce-i motivează să pornească în Die Waltz – călătoria inițiatică prin care o calfă deprinde meserie și care a intrat în patrimoniul imaterial UNESCO în 2014. Așa am pătruns într-o lume a meșteșugurilor vechi de sute de ani și a aventurilor moderne. 

Ce sunt calfele?

Dacă ai citit romane amplasate în Epoca Medievală sau îți place istoria, poate că știi ce este o calfă. Foarte pe scurt, în societatea foarte stratificată de acum vreo mie de ani, tot ce ținea de meșteșuguri era controlat de bresle, un fel de asociații care reglementau o profesie. Dacă voiai să devii tâmplar, fierar, măcelar, croitor sau orice altă meserie, trebuia să intri ucenic pe lângă un meșter. După ce terminai anii de ucenicie, plecai din orașul tău și mergeai să muncești în atelierele altor meșteri și deveneai calfă. Din acel moment nu mai aveai voie să te întorci acasă timp de trei ani (perioada putea varia în funcție de breaslă și moment istoric). 

Asta se întâmpla din mai multe motive. O dată, sistemul asigura o mai bună calitate a muncii, pentru că puteai învăța tehnici și stiluri de lucru diverse. Apoi era și un bun mod de a controla populația și forța de muncă: dacă aveai prea mulți bărbați tineri care concurau pentru aceleași poziții, sistemul de calfe se asigura că unii pleacă din localitate. „Lasă-i să moară în altă parte”, glumește Thomas Fink, un fierar din Germania care a fost și el calfă, iar acum e om de legătură între alți tineri porniți pe acest drum și comunitatea din Sibiu.

Thomas este cel mai bun ghid pe care-l poți avea în lumea calfelor. Îmbrăcat în vestă de piele neagră, cu bască neagră pe cap, un cercel în ureche, brațe muncite și ochi albaștri, îți explică tot ce trebuie să știi despre trecutul, prezentul și viitorul calfelor, meșteșuguri tradiționale sau fierarit. „Asta e poarta pe care am forjat-o eu”, îmi spune când ne plimbăm pe străzile sibiene și trecem pe lângă o poartă mare cu model complicat în care fierul e contorsionat în bucle.

„Când aveam 15 ani, am început să lucrez pentru un prieten al tatălui meu, care era fierar. Ca studii, am început ingineria civilă, dar apoi mi-am dat seama că asta nu e ce vreau de fapt. Nu puteam să mă imaginez stând toată viața în fața unui calculator.” 

S-a axat pe fierărie și a decis să-și înceapă călătoria ca să-și răspundă unor întrebări. „Uneori văd niște porți forjate și nu știu cum au fost făcute. Sau, uite, niște grilaje la ferestre care au niște găuri ce par imposibile. De fapt, asta și fac de multe ori fierarii: lucruri care par imposibil de făcut. ”

Thomas a fost pe drum timp de cinci ani și jumătate. Prima oprire a fost în Lübeck, Germania, dar până la final a ajuns în mai multe țări din Europa, apoi Cuba, India, Noua Zeelandă. 

Ca să poți deveni azi calfă, trebuie să ai sub 30 de ani, să fii celibatar și să nu ai datorii. (Poți fi într-o relație, dar nu cu acte.) Dacă ești calfă în Germania, trebuie să vorbești limba. Deși nu există un recensământ oficial, Thomas ar spune că azi sunt undeva între 600 și 700 de calfe răspândite prin lume. Odată cu revoluția industrială și diminuarea importanței breslelor, calfele au început să dispară. Însă în unele locuri, cum ar fi orașul german Hamburg, și pentru unele categorii meșteșugărești, cum ar fi tâmplăria, sistemul nu a dispărut niciodată cu adevărat. De altfel, pentru că o bună bucată din secolul XX, calfele erau cel mai adesea tâmplari, mulți au ajuns să creadă că e o practică specifică lor. Acest model de învățare era însă valabil în mai toate meșteșugurile și, cel mai probabil, a început cu frățiile de pietrari, care prelucrau piatra pentru construcții de case și bisericii, dar și fântâni, pietre de moară sau morminte. 

După al Doilea Război Mondial, sistemul calfelor din Germania a trecut printr-o mică renaștere, fiindcă dintr-odată apăruseră foarte multe oportunități de muncă, dispersate prin țară, precum și o numeroasă populație de bărbați fără slujbe. Începând din anii ’60, acest model a continuat să crească în popularitate. Azi, asociații de calfe din Germania, Franța sau Danemarca fac parte din Confederația Central Europeană a Calfelor, care-i ajută pe tineri cu informații, înlesnește legăturile dintre asociații și publică o revistă bianuală despre poveștile calfelor. Mai există calfe și în Marea Britanie și în Australia, doar că ele nu pleacă în afara țării.

Multă libertate, dar și reguli stricte moștenite din Evul Mediu

Ben a plecat din Germania în urmă cu mai bine de patru ani și se apropie de finalul drumului. A fost peste tot: Chile („peisaje minunate”), Argentina, Maroc („oameni foarte ospitalieri”), Senegal, SUA („distracție”), Georgia, Norvegia („cele mai frumoase peisaje, plus niște oameni foarte buni”).

După ce a terminat școala în apropiere de München, a lucrat în construcții și a studiat tehnici de cartografiere geoinformatică prin satelit. Asta n-a fost atât de distractiv pe cât credea. A pornit în călătoria asta pentru că vrut să vadă lumea și să învețe ceva nou. „Să fiu calfă mi s-a părut o combinație bună între aceste două nevoi. În plus, să faci ceva tradițional este foarte respectabil în Germania. Nu prea m-am gândit la minusuri,” povestește el la finalul zilei de muncă. 

„Stilul ăsta de viață poate să fie extenuant. Trebuie să cauți mereu un loc de dormit și nu ai mereu energie pentru această căutare”, explică Ben. Astăzi, a fi calfă implică mai multă libertate, dar se păstrează și unele reguli stricte care provin din cele medievale.
Pentru Die Waltz, cum se numește în germană călătoria calfelor, trebuie să dobândești un certificat care să ateste că ți-ai făcut ucenicia pe lângă un meșter tradițional, fie el tâmplar, sculptor în piatră sau fierar. Calfele din Germania rămân mai mult în țară în primul an, ca să se obișnuiască cu noul lor stil de viață, și apoi pleacă mai departe. De muncă îți găsești fie cu ajutorul altor calfe, fie dând pur și simplu de oameni care au nevoie de ajutor. Călătoria de învățare durează între trei și cinci ani, timp în care nu ai voie să te apropii la mai mult de 30-50 de kilometri de casă. Pornești pe jos și pleci doar cu hainele de pe tine – cu uniforma de calfă, numită Sponkluft, pe care ți-am descris-o – și cu o bocceluță în care îți ții obiectele personale, precum tutunul, periuța de dinți și ce mai vrei să iei cu tine în călătorie (ideal, un sac de dormit). 

„Hainele de pe tine sunt un fel de icebreaker”, povestește Thomas. De multe ori oamenilor le e frică să îi întrebe ceva pe necunoscuții îmbrăcați ca într-un film de epocă. Odată ce și-a dat seama de asta, fierarul spune că a început să-i abordeze el pe alții. „Te întreabă mai multe și le spui că nu ai voie să plătești pentru cazare sau transport în călătorie. Atunci spun: Păi unde dormi în seara asta?, iar tu le răspunzi: Nu știu, poate pe canapeaua ta.”

Pe drum, nu ai voie să plătești pentru transport și cazare. Singura excepție este dacă pleci din Europa, pentru că e mai greu să faci autostopul cu avionul. În general, lucrezi pentru casă și mâncare, nu atât pentru bani. Dacă nu găsești cazare, dormi afară.

Fiecare calfă poartă în ureche un cercel, detaliu moștenit și el din Evul Mediu. Pe atunci, cercelul era singura garanție a tinerilor porniți la drum: dacă mureai departe de casă, cercelul era folosit să acopere cheltuielile de înmormântare. Dacă făceai vreo nefăcută în atelier, meșterul ți-l smulgea din ureche, iar tu rămâneai astfel însemnat ca meșter prost sau necinstit. 

Finn are și el un astfel de cercel. De fapt, chiar doi, să fie sigur. Meșteșugul lui e lăcătușeria. „Prima mea impresie când am intrat într-un atelier de fierărit la 17 ani a fost că e un loc gălăgios, cu foc, care pare foarte, foarte dur. Și mi s-a părut tare asta.”

Și-a început ucenicia în nordul Germaniei, unde a auzit de posibilitatea de a deveni calfă. Persoana care i-a povestit prima dată despre sistem spunea că o calfă călătorește mult, muncește, uneori pe bani, alteori doar pentru mâncare și un loc de dormit. Și că face mult autostopul. „Erau lucruri pe care le făcusem și eu, așa că am zis da, ca să învăț mai multe despre meșteșugul meu și să călătoresc.” 

„Arăți ciudat, unde te duci?” „Nu-mi pasă absolut deloc.”

Calfele au multe povești despre dormit afară sau transport inedit, demne de romane de aventuri (sau seriale Netflix sau cronici cavalerești, depinde ce epocă îți alegi). 

„O situație dificilă a fost când eram în Scoția, era ianuarie sau februarie și ninsese mai mult decât în ultimii 15-20 de ani”, povestește Thomas. S-a încurcat în mile și kilometri, a calculat greșit și s-a trezit seara între două sate, la 32 km de fiecare. Sacul de dormit era distrus, pentru că îl avea deja de patru ani. Pantalonii îi erau uzi până sus. A trebuit să-i da jos și să-i atârne pe o creangă. Ca să doarmă, a săpat o groapă și s-a băgat acolo cu sacul. A zăcut vreo trei ore până când și-a dat seama că trebuie să se îmbrace și să se miște dacă vrea să-l mai prindă dimineața. „Pantalonii erau complet înghețați, s-au și rupt la un moment dat.” A mers vreo șase ore până când a ajuns la o autostradă. Când a oprit prima mașină și l-a întrebat ceva de genul: Arăți ciudat, unde te duci?, a răspuns „Nu-mi pasă absolut deloc. Vreau doar un loc cald și o cafea.” Până la urmă a ajuns în Sterling, unde s-a întâlnit cu două calfe franceze care l-au ajutat să meargă mai departe. 

Andreas, fostă calfă, are o poveste despre reversul situației – când rămâi blocat în căldură extremă. „Un moment în care chiar m-am gândit că vreau să spun stop și să merg acasă a fost spre finalul călătoriei.” Era cu niște calfe în Arabia Saudită, în deșertul Rub' al Khali. Tipul care conducea mașina trebuia să-i ducă pe drumul de vreo 800-900 de kilometri către Oman, dar cam la 50 de kilometri după ce au intrat în deșert, la o răspântie, a oprit mașina și le-a spus că îi lasă acolo și că el o ia în altă direcție. „Am coborât din mașină și am rămas la marginea drumului în deșert, în uniformele noastre, și mă gândeam: Ce dracului facem aici?” Până la urmă a fost ok, după trei ore de stat în 45 de grade, cineva a oprit.

Unele elemente din cultura calfelor sunt secrete. Salutul prin care se recunosc e unul dintre ele. „Nu e totul treaba jurnaliștilor”, mi-au spus calfele, pe jumătate în glumă, atunci când le-am cerut detalii.

„În societatea din care fac parte nu ne spunem numele de familie. Unii au nume faimoase și ideea este că pe drum suntem toți egali. În asociație sunt fierari, lăcătuși, aurari și alți lucrători cu metale”, îmi povestește și Finn, lăcătușul.   

În Germania există mai multe asociații de meșteșugari și fiecare are propriile reguli și însemne. Poți să-ți dai seama din ce asociație face parte o calfă și după culoarea cravatei pe care o poartă. Roșu, de pildă, obișnuia să însemne o afiliere comunistă a asociației, însă astăzi asociațiile sunt non-politice, iar membrii lor nu se exprimă public pe teme ideologice. 

„Trebuie să asculți piatra”

În Germania există mai multe asociații de meșteșugari și fiecare are propriile reguli și însemne. Poți să-ți dai seama din ce asociație face parte o calfă și după culoarea cravatei pe care o poartă. Roșu, de pildă, obișnuia să însemne o afiliere comunistă a asociației, însă astăzi asociațiile sunt non-politice, iar membrii lor nu se exprimă public pe teme ideologice. 

În afară de cazul în care ai alergii, dacă ești calfă, nu ai voie să refuzi mâncarea ce ți se oferă. Chiar și dacă ai mâncat înainte, e bine să încerci să termini masa primită. Așa că, dacă întâlnești vreo calfă și vrei s-o inviți la masă, întreab-o înainte dacă a mâncat. 

Nu ai voie să ai telefon mobil sau acces la internet, dar pentru că se găsesc tot mai greu telefoane publice, au început să fie acceptate și emailurile către familie. Asta, spune Thomas fierarul, îi șochează pe oameni mai mult decât să afle că calfele nu au voie să se întoarcă acasă trei ani sau să plătească pentru cazare. „E cumva mai normal să dormi afară decât să nu ai un smartphone”. 

Da, la început e un pic ciudat, dar prietenii și familia se obișnuiesc cu faptul că nu ai telefon mobil, și, până la urmă, subliniază el, calfele sunt noua ta familie. „Sigur, aveam o înțelegere cu mama care presupunea s-o sun de fiecare dată când schimbam țara. Poate foloseam un telefon public – în aeroporturi, de exemplu, încă mai au, de obicei –, sau rugam pe cineva de pe stradă să-mi împrumute telefonul.”

În Franța lucrurile sunt mai relaxate. Calfele nu trebuie să poarte o anumită uniformă, se pot întoarce acasă oricând și pot să aibă telefoane mobile pe drum. Matilde, sculptorița în vârstă de 32 de ani despre care ți-am spus la început, vine din Franța. Și-a început călătoria acum patru ani și jumătate, pentru că voia să-și îmbunătățească meșteșugul, dar a continuat pentru că s-a îndrăgostit de comunitatea întâlnită pe drum.

Spune că un moment dificil în călătorie a fost când a ajuns într-un oraș din Ungaria. „Oamenii erau foarte ostili, cred că credeau că suntem romi. Mi s-a părut foarte violent totul și foarte greu să văd că pot fi tratată așa pentru că arăt diferit.”

Crescând în Franța, nu auzise prea mult despre sculptură în piatră sau meșteșuguri tradiționale. A ajuns să facă asta pentru că avea nevoie de muncă și deja era foarte pasionată de istorie și clădiri istorice. „Poate de aceea am vrut să învăț mai multe despre piatră. Am început să cunosc tot mai mulți pietrari și sculptori și așa am ajuns să fac și eu asta.” 

La început i-a fost greu, pentru că și-a făcut ucenicia ca pietrar și apoi s-a specializat ca sculptoriță. „Unii oamenii sunt buni de la început, dar pentru mine a fost foarte greu. În primul an mă întrebam: Ce ai făcut?. Mă simțeam foarte singură și puțin pierdută.” Dar apoi a întâlnit mai multe calfe și oameni care au ajutat-o și a devenit mai sigură pe sine și mai relaxată.

Și relația cu piatra a devenit mai fluidă. Când am cunoscut-o tocmai termina un capitel corintic la care lucrase două săptămâni. Când mânuia dalta, părea cel mai ușor lucru din lume. „Trebuie să asculți piatra. Sună ciudat și hipiot, dar, nu, efectiv trebuie să asculți piatra când lucrezi cu ea.” În funcție de cât de grav sună știe cu câtă presiune trebuie să lovească, în funcție de cât de ușor lovește dalta își dă seama de unghi sau de viteza cu care se poate mișca. „E important să respecți materialul. Ai un sentiment de libertate și de satisfacție, pentru că nu e un material ușor. Trebuie să înveți să lucrezi cu el, iar în schimb primești de la el un cadou: Acum poți face ceva cu mine. Iubesc asta.” 

În ultimii ani, mai multe asociații de calfe au început să accepte femei, dar nu toate. Motivația, de multe ori: „așa e tradiția”. Matilde o critică și spune că, deși există comunități feministe, de exemplu, în care bărbații nu sunt acceptați, cel puțin în Franța nu știe de vreo comunitate laică, de calfe sau nu, în care bărbații să nu fie acceptați din cauza tradiției. „Mi se pare bizar că reciproca e valabilă și există asociații care spun: nu e politic, dar nu vrem femei, pentru că așa e tradiția sau pentru că nu pot face unele lucruri. Și femeile pot munci și călători”.

Ea face parte din prima generație de femei din societatea ei. Povestește că la început nu toate calfele erau fericite cu asta. „Auzeam uneori, dacă nu făceam ceva perfect, bla-bla, ai făcut asta greșit, pentru că nu puteau să spună direct că sunt deranjați că sunt femeie.” Acum însă nu prea se mai întâmplă asta și se simte de parcă au fost femei în asociație dintotdeauna. Nu e mereu perfect, dar crede că lucrurile merg într-o direcție bună. „Nu mă gândesc prea mult identitatea mea de femeie, pentru că oamenii nu comentează despre asta”.

Calfe în România

Calfele vin în România încă din Evul Mediu. Pe la 1900 exista chiar și în București o casă a calfelor. În Transilvania găseai calfe la Sibiu, Brașov sau Cluj. De altfel, sistemul calfelor este menționat și în romanul Mara, al lui Ion Slavici, în care, la un moment dat, un măcelar german își trimite fiul în călătoria inițiatică de doi ani, în speranța că-l va face s-o uite pe românca de care s-a îndrăgostit (spoiler: nu funcționează). Nu putem ști ce construcții istorice au fost ridicate cu ajutorul calfelor, dar uite câteva exemple mai recente: renovarea acoperișului casei în care se află redacția Hermannstädter Zeitung, săptămânalul german din Sibiu, Poarta Sinagogii din Sibiu și hotelul Casa Calfelor Kolping din Timișoara. 

Cu istoria lui germană, Sibiul a fost încă din Evul Mediu o destinație a calfelor. Pe la 1890, orașul este menționat în cartea de memorii a unei calfe zidar. În anii 2000, s-a deschis Casa Calfelor, o clădire în centrul orașului pusă la dispoziție calfelor de către Biserica Evanghelică, instituție care de multe ori le oferă și de muncă meșteșugarilor, la clădirile pe care le deține în Sibiu. Anul trecut, în timpul vizitei mele în oraș, se aflau acolo vreo 20 de calfe: tâmplari, fierari, cioplitori în piatră sau constructori de schele. 

Chiar în fața casei se află Stock-im-Eise, copacul calfelor. Acești stâlpi din lemn plini de cuie groase sunt o tradiție medievală. La sfârșitul călătoriei, calfele creează câte un cui pe care îl bat în stâlp. Cel de lângă Casa Calfelor există din 2004, dar sigur în orașul medieval a mai existat unul. Azi mai găsești un Stock-im-Eise în Timișoara, iar cel mai cunoscut e probabil cel din Viena. 

„Nu e despre bani, ci despre a construi ceva cu inima”

„Cred că e important să păstrăm aceste tipuri de profesii, pentru că trăim într-o lume în care totul se mișcă foarte repede și nu mai suntem obișnuiți să așteptăm, să acceptăm că unele lucruri au nevoie de timp”, mi-a spus sculptorița Matilde printre lovituri de daltă.

Astăzi, dincolo de păstrarea tradiției călătoriei, calfele sunt un element important în păstrarea meșteșugurilor tradiționale și a unui stil de lucru tihnit, care-l respectă atât pe beneficiarul muncii, cât și pe cel care o depune. Prin natura asociațiilor de calfe, aduc laolaltă munca și comunitatea. Poate nu e o coincidență că de multe ori calfele ajung să lucreze în proiecte pentru alte comunități. Finn, lăcătușul, mi-a povestit despre proiectele sociale în care a muncit, printre care se numără un centru social pentru adolescenți, la care a lucrat cot la cot cu tinerii de acolo. „A fost perfect”. 

„E mult stres, dar nu e despre bani, ci despre a construi ceva cu inima. O faci pentru că vrei să ajuți pe cineva. Și asta e mai mișto decât să te trezești să mergi la muncă și să fii stresat din cauza unui șef care te presează să lucrezi mai repede și mai repede pentru bani.”

Meșteșugurile pe care le practică acești tineri nu sunt ușoare. Toate implică un amestec de muncă fizică și cunoștințe practice. Să faci mobilă, să sculptezi, să forjezi înseamnă să proiectezi, să faci schițe, apoi să stai toată ziua în picioare, aplecat peste o bucată de lemn, piatră sau fier, să cari lucruri grele, să lucrezi cu clienți uneori dificili, să instalezi, să verifici la fiecare pas.

„Îmi place jobul meu și are avantaje – ca faptul că te ajută să te menții în formă”, mi-a spus Thomas. Dar sunt și probleme. La 34 de ani are deja dureri de spate. „Uneori îmi irit ochii. Folosesc ochelari de protecție, dar problema cu ei este că se aburesc foarte repede, așa că trebuie să-i scot ei. În unele zile petrec 11 ore lângă foc, fac un duș, mănânc vreo zece farfurii de mâncare și dorm.”

Iar munca lor nu constă doar în a păstra tradiția de dragul tradiției. De la case tradiționale la clădiri vechi sau monumente istorice, există multe tipuri de construcții care au nevoie de meșteri care să știe cum să se comporte cu ele. Clădirea al cărei acoperiș îl reparau Ben și colegii lui e de pe la 1900. La parter e redacția săptămânalului german Hermannstaedter Zeitung, dar adăpostește și apartamente în care locuiesc oameni. Când meșterii au urcat în pod au găsit sticle vechi de bere, etichete de șuncă și slănină, precum și o mașină demontată pe părți. Acoperișul din țiglă, cu lucarne [n.r.: fereastră mică, amenajată în acoperișul cu pantă mare al unei construcții] în formă de ochi, e un punct marcant în peisajul plin de personalitate al Sibiului]. Însă tocmai aceste lucarne specifice orașului le-au ridicat probleme echipei de calfe, pentru că nu sunt comune în Germania. 

Dar calfele nu lucrează numai ca-n Germania. Parte din ideea călătoriei e tocmai să să înveți cum fac și alții. 

„Totul e diferit în funcție de țară – de la regulile de siguranță, la cum lucrează oamenii și la materialele și tehnicile pe care le folosesc”, mi-a spus Andreas, fostă calfă și șeful șantierului de pe acoperiș. Cât a fost calfă, a călătorit peste tot, din Germania, Elveția, Austria și Albania până-n Rusia, India sau Thailanda. „În Thailanda, de exemplu, lucrezi mult cu bambus, care nu e comun pe șantierele europene”. 

Acumularea asta de cunoștințe diverse și experiența în meșteșugul tradițional îl ajută pe Andreas să găsească soluții potrivite pentru problemele de pe șantier. Știe, de exemplu, că poate dura mai mult să faci un cui de lemn decât unul din metal, dar cel dintâi se va comporta mai bine în contact cu lemnul folosit la construcția unei case. 

„Ce face mai dificil șantierul ăsta e că lucrezi cu lemn vechi și încerci să păstrezi cât mai mult din el. Acum lucrăm la acoperiș, am înlocuit niște bucăți de lemn care erau putrezite sau rupte, iar pe partea care se vede la stradă vom pune țigle noi”, spune Andreas.

Problemele contemporane își fac, însă, simțită prezența. Poluarea afectează lemnul în orice metropolă, fie că se află în România, Germania sau Thailanda. Încălzirea globală face ca specii invazive să-și extindă arealul, iar unele afectează materialele de construcție. În Germania, povestește el, a fost pe șantiere în care lemnul era atacat de gândaci care în urmă cu doar câțiva ani nu erau o problemă. 

Calfele nu lucrează doar la clădiri vechi. Hotelul Casa Calfelor Kolping din Timișoara este o construcție nouă, finalizată în 2022, la care au muncit mai multe grupuri de calfe. Are un design mai degrabă minimalist, în care lemnul se îmbină cu betonul și sticla. De asemenea, munca lor poate merge dincolo de formele utilitare. Thomas fierarul, de exemplu, a făcut și lucrări de artă. Prin ​​Marlene Herberth,  jumătate din duo-ul artistic KraftMade, care se ocupă de resuscitarea memoriei săsești din satul transilvănean Cincu, a ajuns să lucreze cu un artist ucrainean și a realizat și o sculptură pentru muzeul din Cincu. 

Reîntoarcerea

Ca orice lucru bun, și călătoria calfelor ajunge la sfârșit. După cel puțin trei ani (dar nu mai mult de cinci), calfele își termină călătoria. Iar asta poate fi complicat. „Viața pe care ai lăsat-o în urmă acum cinci ani nu mai există, totul e diferit. A fost mai greu să revin decât să plec”, mărturisește Thomas. „Mi-am văzut nepotul pentru prima dată când avea patru ani, pentru că s-a născut când eram calfă.”

Andreas e originar din München și a fost calfă timp de cinci ani. E obișnuit să lucreze cu lemnul de mic, pentru că și tatăl lui a fost tâmplar. Când părinții și-au renovat casa, după orele de la școală, Andreas era pe șantier. A devenit calfă la 21 de ani, pentru că voia o schimbare. Toți prietenii lui plecau din oraș și rămăsese ultimul. „Tata mi-a spus: dacă te gândești la asta, fă-o. Nu vrei să stai aici și zece ani mai târziu să te întrebi cum ar fi fost dacă. Când era tânăr, și el se gândise să facă acest pas, dar a amânat și până l-a urmă l-a făcut pe fratele meu și n-a mai putut pleca.”

Uneori, îi lipsește viața de calfă. E greu să te întorci acasă după ce ai avut atâta libertate. Și lumea se schimbă în trei-cinci ani cât tu ești calfă. Prietenii, familia se schimbă. Când Andreas a plecat la drum, verișorul lui era un copil de 11 ani; când s-a întors, a găsit un adolescent de 16. 

Întoarcerea acasă vine însă și cu avantaje. „Am pentru prima dată apartamentul meu. Îmi place să vin acasă și să închid ușa. Am dușul meu, patul meu. Nu mai sunt oaspetele cuiva. Pentru că la un moment dat, de-a lungul călătoriei, ajungi să te saturi să tot ceri voie: Pot să fac un duș, pot să dorm aici…?”

Andreas a rămas în Sibiu „datorită oamenilor, peisajelor și muncii”. În timpul călătoriei de calfă a petrecut vreo 10 luni în România și i s-a părut unul dintre cele mai frumoase locuri în care a fost. Acum învață româna și are propria firmă de tâmplărie și dulgherie.

Și Thomas a rămas în România, pentru că i-a plăcut și era de lucru. Ben, tâmplarul, care mai are puțin din călătorie, se gândește să facă la fel. România i se pare o țară foarte chill, și și-a făcut o prietenă din Sibiu, pe care a cunoscut-o chiar cu ocazia proiectului cu acoperișul.

La sfârșitul călătoriei nu ești alt om, îmi explică Andreas, dar te maturizezi, ai o altă perspectivă asupra vieții, pentru că vezi cât de diferit trăiesc și muncesc oamenii. Am întrebat toate calfele cu care am vorbit ce au învățat din călătoriile lor. Răspunsurile lor au variat, dar au păstrat aceeași temă a transformării, maturizări și acceptării. 

„Înainte de această călătorie, simțeam că trebuie să mă comport într-un anumit fel pentru că altfel oamenii nu o să mă placă”, mi-a spus Matilde, sculptorița. „Dar am învățat că pot să fiu acceptată pentru cine sunt și să-mi găsesc locul. Cred că asta e de bază pentru tot și toți, doar că a trebuit să am parte de această experiență ca să înțeleg și eu asta.”

„În călătoria mea am învățat să nu-mi fac planuri, pentru că nu funcționează niciodată”, a fost răspunsul lui Finn, lăcătușul. „Am învățat să am grijă de mine și că sunt posibile mult mai multe lucruri decât cred. Dacă sunt într-o situație proastă, o iau ca pe un moment să învăț ceva.”

Ben tâmplarul se simte mai recunoscător acum pentru ce are acasă. „Când o să am casa mea, o să fac tot ce pot de mână. Am învățat că dacă ai un plan, ajungi să-l îndeplinești. Chiar dacă linia între început și final nu e mereu dreaptă. Și că peste tot în lume sunt oameni buni și nu trebuie să te îngrijorezi.”

Seamănă și cu ce-a învățat Thomas din exeperiența de calfă. „Se întâmplă tot felul de lucruri, dar cumva te descurci. Și asta e foarte frumos, că la un moment dat realizezi că, deși ai nopți de super căcat, a doua zi lumea arată complet diferit. Și de obicei ai parte de ceva foarte frumos după o astfel de noapte. Înveți și că nu există țări bune sau rele. Sunt oameni buni și răi peste tot și nu contează unde ești dacă ești înconjurat de oameni buni.”