Artists in Progress / Folclor

Profesorul de meșteșuguri pierdute

de Ioana Pelehatăi, fotografii de Andrei Becheru

Publicat pe 2 septembrie 2019

În miez de iunie, ajungem în curtea Liceului Pedagogic „Regina Maria” din Deva, unde urmează să descoperim un Tezaur Uman Viu. Așa l-a numit pe profesorul Mircea Lac, la final de 2018, Ministerul Culturii și Identității Naționale, în colaborare cu Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. Sună pretențios și nu dă măsura profesorului Mircea Lac. Lac sculptează în lemn și metal, cercetează și predă tradiții de peste 50 de ani și cunoaște 15 meșteșuguri populare, multe dintre ele readuse la viață de el. 

Știe, de pildă, cum își împodobeau pădurenii obiectele sculptate în lemn - săpând în ele mici arabescuri întortocheate și apoi turnând cositor, ca să le îmbrace în culoarea lui caldă. Mai știe și să sculpteze „linguri ale dragostei”, legate de cozi cu zale de lanț - totul dintr-o singură bucată de lemn. Sculptează și gravează și în os de corn, cu unelte pe care și le face chiar el. Poate cel mai de preț obiect din atelierul lui e o icoană sculptată în coajă de mesteacăn. Și pe toate astea, migăloase și laborioase, le predă și copiilor.

Din curtea arsă de soare a Liceului Pedagogic intrăm într-un hol umbros, unde ne întâmpină profesorul Lac. Are 74 de ani pe care nu i-i dai: e sprinten și are o ușurință în mișcări, care, laolaltă cu frazarea îndulcită de graiul hunedorean, ți-l face aproape instantaneu simpatic. Ne deschide ușa atelierului, unde vin săptămânal 40 de elevi. Sunt de la clasele I-IV, până la studenți și adulți, ne spune profesorul.

Pereții atelierului sunt un mozaic de sculpturi, gravuri, ouă încondeiate, picturi pe sticlă și câte altele, lucrate și de Lac, dar și de elevii lui. „La mine aici, e o democrație totală. Fiecare face ce vrea și în ce domeniu vrea și eu încerc să vin în întâmpinarea dorințelor lor cu ce pot. Trebuie să fac rost de tot ce trebuie, începând cu documentația, materialul…” 

Mircea Lac povestește că a avut de curând o elevă care a ales să graveze ouă, în loc să recurgă la tehnica mai răspândită a încondeierii. Ne arată rezultatul - un filigran spectaculos, arabescuri și volute, gravate cu vârful dălții pe suprafața fragilă a unei coji de ou de struț. Mi-e și frică să-l țin în palmă, îi zic. „Ar fi preferabil să nu-l scăpați”, râde el.

Programul elevilor e liber. Profesorul, care predă meșteșugurile din 1975, își ține cursurile la Școala Populară de Arte din Deva în micul atelier din incinta Liceului Pedagogic - unul dintre cele opt spații în care funcționează școala. „Instructorul”, conform nomenclatorului școlii, are un program destul de flexibil: spune că elevii vin când pot, de la ora 13, până „seara, la... cât stau eu. Vin când au poftă de lucru, când au timp liber”. „E o atmosferă de lucru foarte serioasă aici. Chiar dacă vine lume indisciplinată, așa, când îi vede pe ceilalți, se aliniază, că n-au ce să facă. Atmosfera e și familiară, nu de la dascăl la elev. Noi ne spunem păsurile, vedem ce putem face, colaborăm.”

Spune că n-a văzut schimbări de la o generație de elevi la alta. „Sigur, și bunicul meu zicea: Ăia din bătrâni erau nu-știu-cum și nu-știu-cum. Însă copiii sunt aceiași. Copiii extraordinari, copiii care vreau să facă ceva, vreau să se afirme. S-or schimbat altfel lucrurile. De exemplu, eu am avut mari probleme cu ei ca să fie măcar recunoscuți.” 

Lac povestește că obiecte realizate de elevii lui au reprezentat România în 1999 la Institutul Smithsonian, în cadrul festivalului Folk Life, într-un program denumit Gateways to Romania. Alături de dansatori, cântăreți, constructori de biserici și meșteșugari care lucrează măști, Lac s-a dus la Washington DC ca să le arate americanilor ce obiecte din lemn au ornat copiii lui din Deva. A fost cu ei „aproape în toate țările Europei (...) Am învățat copiii din Franța, din Germania, din Suedia să lucreze cu noi. Copiii din alte țări sunt tot ca ai noștri. Și toți sunt interesați.”

Lac a constatat că tinerii vor să descopere tradițiile încă din anii 70-80, când a început să lucreze periodic cu copiii din București. Timp de vreo zece ani, a lucrat și cu câte o sută de mici bucureșteni odată, în programe organizate de stat, care invitau în capitală meșteșugari tradiționali. „Să știți că erau toți atâta de interesați și de pasionați, că mie nu mi-a venit să cred.” Cum își explică interesul copiilor de oriunde pentru meșteșuguri? „Să nu credeți că noi nu avem ceva, în sufletul nostru, undeva, acolo, într-un loc bine pus. Când amintim de tradiții, de identitatea noastră culturală, într-un anumit fel spusă - nu patriotard, așa, că așa nu mai facem nimic - acolo se mișcă ceva. Eu am observat la toți copiii mei chestiunea asta.”

Conform definiției UNESCO, un tezaur uman viu, cum e și Mircea Lac, e o persoană cu aptitudini și cunoștințe numeroase, care poate să reproducă sau să creeze anumite elemente ale patrimoniului cultural imaterial. Mai simplu spus, profesorul care își învață elevii să facă lucruri pe care le mai știau doar bunicii lor la țară. Să lucreze o teacă din lemn bogat ornamentată, să toarne cositor peste motive populare atent săpate în lemn sau să sculpteze icoane bogat ornamentate. Nu mai e pentru nimeni o noutate că meșteșugurile se pierd în România, de la fierărie și olărit la tradiția dogarilor și ceramică. La ora actuală, ceramica de Horezu este inclusă pe lista patrimoniului cultural imaterial. Însă drumurile lui Mircea Lac prin țară, răbdarea cu care culege obiecte și poveștile lor, demonstrează că multe alte tradiții se pierd, pentru că nu au faima călușarilor sau a doinei, și ele pe lista UNESCO.  

„Sunt copii care-mi spun: Eu nu pot face asta. Ce să le zic? Mă uit la lucrare și zic: Eu văd că poți, chiar foarte bine, numai că nu poți dintr-o dată să faci extraordinar, pentru că-s niște pași. Cum ai fost la școală, ai învățat alfabetul, ai învățat să socotești - așa și aici. Dar mie-mi place foarte mult cum ai făcut. Uite, hai să-ncercăm și așa, ce zici?” Secretul e curajul pe care-l prind copiii în atelierul de meșteșuguri. Văd că le iese ceva din mâini, valoros și apreciat. Fie că e vorba de un corn de vânătoare, o furcă de tors, o icoană, linguri, măști sau jucării din lemn.

Își amintește de una dintre fostele lui eleve, astăzi studentă în anul 3 la Conservare - Restaurare la Sibiu, care a venit la el în clasa întâi. Nici nu ajungea la masă, trebuia să stea pe vreo trei-patru cărți groase. I-a fost elevă până în clasa a XII-a, nici nu mai știe câte premii a luat pe țară pentru pictura ei pe sticlă. „Vinerea sau sâmbăta, toți ăștia care-au fost elevi și sunt acum la Sibiu vin aici. Nu se duc acasă. (Râde.) Le dau telefon părinții: Unde sunteți? Păi, la atelier, unde să fim?” Lucrează acolo alături de fostul lor profesor și actualii lui elevi, în lemn, os, metal sau pe sticlă.

Acum, profesorul colaborează cu Florica Zaharia, plecată timp de 30 de ani din țară, devenită expert în conservare la Metropolitan Museum din New York. S-a pensionat și s-a întors recent în satul ei natal, Băița, jud. Hunedoara, unde a deschis un muzeu cu totul aparte: Muzeul Textilelor. „Face un act cultural care ne depășește nouă înțelegerea. Vrea să pună în context european și nu numai costumul popular românesc, acolo unde-i locul lui. ” 

Pe 6 iulie, profesorul Lac și elevii lui au făcut „o acțiune interactivă de xilogravură” la Muzeul Textilelor. Xilogravurile, îmi explică, erau foarte ieftin de realizat: trebuia să sculptezi într-o matrice din lemn moale scena pe care voiai s-o ilustrezi, iar apoi să imprimi imaginea cu cerneală, pe hârtie sau mătase. Pentru că arta xilogravurii nu implica mari costuri, în vechime, bisericile din zona săracă a Pădurenilor erau adeseori  împodobite astfel cu scene biblice. Icoanele pe sticlă, de pildă, le erau inaccesibile locuitorilor din ținut, din cauză că erau mult mai scumpe. Ținutul Pădurenilor, cunoscut și sub numele de Țara Fierului, e o zonă izolată din județul Hunedoara, care-și ia numele de la faptul că e complet înconjurat de păduri. Xilogravurile pe care le-a descoperit Mircea Lac în zonă reprezintă modul aparte de a vedea lumea al țăranilor - „or fi văzut ei icoane prin biserici”, pe care apoi le-au reprodus prin xilogravură.

Multe dintre obiectele din atelierul lui Mircea Lac sunt vestigii culturale din Ținutul Pădurenilor, vecin cu Țara Hațegului. Învăț, cu ocazia asta, ce e o simcea (un cuțitaș cu teacă bogat ornamentată) și un căuc (un fel de polonic din lemn, cu mâner scurt, cu care bei apă la izvor). Pădurenii, spune profesorul, au o cultură aparte, pentru că au fost mult timp izolați. Civilizația modernă a ajuns mai târziu la ei, chiar dacă mineritul a fost activ în zonă și a adus acolo și oameni din alte culturi. Numai că astăzi pădurenilor rămași le e rușine cu tradițiile, le consideră îmbătrânite, explică Lac. Preferă circuitele de motociclete și festivalurile de muzică ultramodernă, spune profesorul - iar bogăția etno-folclorică a zonei, care adăpostește un sat din marmură, 25 de biserici din lemn și zidărie, precum și vârfuri de munte nelocuite, se pierde. 

Însă o parte din fascinația obiceiurilor din acea parte a țării trăiește încă, în atelierul lui Mircea Lac. Văd un brâu cu mai multe cheițe atârnate de el: femeile lăuze care nu mai doreau să rămână însărcinate își îngropau placenta alături de un lacăt, iar cheia o păstrau aproape de locul de pe corpul lor unde se zămislesc copiii. Aflu de la profesor și cum sculptau pădurenii lemnul, pentru ca apoi să toarne cositor în șanțurile subțiri, atent migălite, cu motive geometrice. Mai văd și cât e de frumos lemnul roșu, de prun, material predilect pentru obiecte decorative. Mă minunez de „lingurile dragostei”, de ale căror cozi atârnă lanțuri sculptate dintr-o singură bucată de lemn. 

Pe un perete stă colecția de furci de tors, culese de Lac de pe tot cuprinsul țării. Sunt obiecte din secolul XX, care arată cum a evoluat ornamentarea lor, dintr-un capăt în altul al țării. Cele de pe lângă Sarmizegetusa, sculptate ca niște măști, au chiar și „păr” pe cap. Alături stau altele, bogat ornamentate cu simboluri creștine, din zona Sibiului, unde furca de tors era darul flăcăului către fata pe care o cerea de nevastă. Singurul mod prin care fetei îi era permis să refuze cererea era dacă rupea furca pe genunchi atunci când o primea. Alte furci, din Maramureș, au oglinjoare la capete, pentru că se credea că reflecția alungă deochiul și gândurile rele. Pe o altă furcă de tors se odihnesc două păsări, iar până la ele urcă nouă trepte - înaripatele reprezintă sufletul omului, după ce a trecut prin cele nouă vămi ale cerurilor. În coada furcii stau soarele și luna - „e toată mitologia românească aici”, explică profesorul.

Sus de tot, pe unul dintre pereți, se înșiră un alt periplu prin România, de data asta materializat în măști populare. Sunt acolo „cucii” din Teleorman, bărbat și femeie - obiceiul de primăvară din sudul țării zice că dacă lovești un „cuc” în ziua sărbătorii lor, o să ai noroc tot anul. Lângă un „drac” din Maramureș stau alte măști, folosite undeva în Munții Trascăului „la Sângeorj”, când oamenii se acoperă cu frunze ca să sărbătorească reînvierea naturii. Un „moș” din Vrancea amintește de dansurile păgâne de la priveghiurile din zonă, care invocau spiritele celor morți. 

De fapt, despre asta vorbesc toate obiectele colecționate și meșteșugite de profesorul Lac și elevii lui: momente din viața de zi cu zi, de la naștere la botez, cununie și moarte, de nedespărțit, în vechime, de obiceiuri foarte precise. Când recuperezi un meșteșug, reînvii și istoria tradiției lui - iar asta e o parte esențială din patrimoniul imaterial al oricărei comunități.

Ceva mai încolo stau cornurile vânătorești, din coarne de cerb, bivol și vită. Lac spune că nu mai era nimeni să-l învețe meșteșugul, așa că l-a redescoperit singur. Și-a făcut chiar el uneltele, dălțile, toate cele trebuincioase, „că n-am de unde să cumpăr - și nici cu ce. (Râde.)” Spune că e singurul din țară care s-a preocupat de multe astfel de meșteșuguri, așa că la el apelează muzeele, când au nevoie de demonstrații sau expoziții. „Și la summit la Sibiu ne-au chemat. Am fost cu zece copii. N-or prea venit ăia, președinții de state, în vizită, dar noi am fost.” Au făcut demonstrații, la muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, de crestături în lemn, xilogravură, meșteșugit de jucării și câte altele.

Tradițiile l-au prins pe meșteșugarul Lac de când era mic. E fiul unui învățător din Munții Apuseni, care a ținut întotdeauna mult la tradiție, iar în familie a avut mulți preoți care se străduiau să țină în viață obiceiurile vechi. „Așa m-am molipsit și eu. (Râde.)” A prins curiozitatea pentru tehnicile de lucru de la orele de lucru manual pe care le ținea tatăl lui cu copiii. Apoi, a fost șapte ani dascăl lângă Sibiu, la Rășinari, unde a simțit că toată lumea făcea ceva legat de cultură. Asta l-a obligat să contribuie și el cu ceva, așa că a început cu sculptura în lemn, într-o secție externă a Școlii Populare de Arte de acolo. Cu timpul, a adunat documentare, materiale, muncă de teren. „M-am perfecționat. Și asta fac și acum.” La Școala Populară de Arte din Deva e angajat de 44 de ani, iar prin atelierul lui au trecut mii de elevi, câte 30-40 în fiecare an.

La finalul fiecărui an școlar, profesorul Lac face un fel de tabără cu elevii lui. Pleacă pe teren și vorbesc cu bătrânii locului. Anul ăsta urmau să se ducă în satul Țebea, unic în România pentru că are peste o sută de troițe din piatră. Troițele, puse de obicei la răscruce de drumuri sau la hotarele dintre comunități, pot spune multe despre temerile celor care trăiesc într-un anumit loc. De cine voiau sătenii din Țebea să se apere?, asta ar vrea profesorul să descopere în teren, alături de elevii săi. Poate răspunsul are de a face cu mina de aur de acolo, care a adus în sat oameni din toată lumea și de toate credințele.

Pe teren, Mircea Lac și elevii lui cercetează și lucrează și în meșteșuguri pe care n-au avut ocazia să le încerce de-a lungul anului. De exemplu, anul acesta a venit o doamnă cu un război de țesut, la care copiii au învățat tot procesul, de la învelitul materialului, la pusul în război, datul prin ițe, țesut în două sau patru ițe. Au fost la Geoagiu, unde, spre marea surpriză a profesorului, care credea că va fi singurul entuziast al țesutului, elevilor li s-au alăturat inclusiv turiști și oameni veniți acolo la băi și la tratament. „Nu-i mai luam de la război”, râde Lac în timp ce-mi povestește. 

Dincolo de (re)descoperirea obiceiurilor bătrânești alături de elevi, Mircea Lac se și joacă mult cu ei. Le face jucării din lemn. Însă nu-s doar obiecte de amuzament, ci instrumente care-i învață pe copii noțiuni de fizică și matematică. Povestește despre o elevă de-ale lui, tobă de carte și olimpică la fizică, fascinată de principiul după care funcționa o astfel de jucărie, datorită căreia a înțeles rotația în jurul unui ax. Profesorul de fizică de la liceu îi aduce des aici pe elevi, care stau și se uită „cu gura căscată, ca la grădiniță”. Profesori universitari de la Facultatea de Arte din Iași au fost fascinați de omulețul din lemn care alunecă parcă de la sine în jos pe o scară din lemn. Lac îi spune Dragnea. E o demonstrație simplă a schimbării centrului de greutate.

Alte jucării din atelierul lui Mircea Lac ilustrează forța de inerție, cea de frecare, mișcarea de precesie, vibrațiile ondulatorii, arborii cotiți, pârghiile sau viteza. Sunt șerpi, aripi, toboșari, urși fierari, cutii cu mecanisme secrete de deschidere, țapi sau chitariști - mici minuni ale imaginației și îndemânării. Am filmat câteva dintre cele care ne-au luat ochii și ne-au dezmorțit cunoștințele din școală.

„Mie-mi place și cum gândesc (elevii mei). Speranța mea e în ei, să știți. Nu știu de unde se informează - că în școală nu. Sunt sigur că viitorul va fi mai bun datorită lor.” Își laudă foștii învățăcei, profesori la Restaurare la Sibiu, studenți la istorie, masteranzi care au ales să continue pe drumul artelor tradiționale. Spune că învață tot timpul de la ei, pentru că au un fel direct și simplu de a vedea lucrurile, față de tendința adulților de a complica totul, care provine din educația lor. „Ne îndepărtăm de natură. Devenim niște roboți, încet-încet.”

Dezamăgirile care-i sunt? „Eu și acum sunt perceput ca un om foarte ciudat, care face ceva inutil. Fiindcă ăsta-i nivelul general de înțelegere a tradițiilor. Noi am avut o ruptură fantastică față de logica normală în țara asta.” Amintește de cercetările de teren ale pionierului sociologiei în România, Dimitrie Gusti, fondatorul Muzeului Satului. Au fost sistate după 1948, pentru că Gusti, fost membru al Partidului Țărănesc, nu a putut fi atras de partea noii orânduiri comuniste și, în 1948, a fost exclus din Academia RPR. 

„Noi ne pierdem identitatea culturală. Toată lumea și-o caută, pe noi nu ne interesează.” Nu i se pare o chestiune de naționalism ca cei tineri să învețe despre istoria obiceiurilor propriului popor. E la fel de necesar, spune el, să învățăm și despre vecinii noștri, despre tradițiile minorităților naționale, „despre cum am trăit împreună și cum putem colabora. Aici suntem, împreună.” 

„Istoria e transmisibilă. E adevărat că nu e niciodată adevărată. (Râde.) Pentru că reprezintă niște interese politice oricând, din Antichitate până acum. Însă chestiunile legate de tradiție sunt toate adevărate. Aici nu există minciună, pentru că istoria etnologică e transmisă prin obiceiuri și orânduieli. Erau chestiuni morale și de conduită care trebuiau respectate, și care ne-au făcut să existăm.”  

De la elevii lui vrea „în primul rând ca ei să plece niște oameni care să știe că noi am avut o istorie. Că suntem extraordinar de pricepuți în a face multe, multe lucruri. Că ne putem descurca cu lucrurile pe care le știm. Să realizeze că noi împreună putem face lucruri extraordinare - dacă dorim.”  

Din păcate, însă, crede că, la noi, școala e într-un impas total. Ce încearcă el să facă este să acopere niște goluri, care îi lipsesc pe elevi de o înțelegere a identității culturale. „Simion Mehedinți zicea să îl aducem pe copil în neamul lui. Să îl înțeleagă, să știe cine îi, ca apoi să poată să meargă mai departe.” Prezentul și viitorul fără cunoașterea trecutului i se par imposibilități. „E ca o casă fără fundație, nu? Plutește imponderabilă. (Râde.)”


Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.

Parteneri: Universitatea Națională de Arte din BucureștiFacultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din ClujLiceul de Arte Plastice din TimișoaraCerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna

Parteneri media: Ideo IdeisDissolved MagazineSUPERSUB25

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK