Film / Pintilie

Ce lasă în urmă Lucian Pintilie? Răspund șase regizori

de Scena 9

Publicat pe 23 mai 2018

Regizorul Lucian Pintilie a murit miercuri, 16 mai, la 84 de ani. A fost un artist atipic în peisajul cultural românesc: nu s-a mulțumit cu un statut călduț, ci a riscat, atât în spațiul public, cât și în filmele și spectacolele lui, unde și-a urmărit propriile obsesii. A făcut-o ingenios și intens, cu umor și incisivitate. Cenzura cu care a fost taxată arta lui în perioada comunistă l-a obligat să plece din țară, unde a revenit în anii ‘90, revitalizând cinematografia românească.

Un articol apărut în 1992 în revista Positif spunea despre proiecția filmului Reconstituirea – într-o „săptămână a filmelor inedite” de la Cinemateca franceză, în anii ‘70 – că „a fost revelaţia unui maestru care, împreună cu alţii din Est – Skolimovski, Tarkovski, Forman, Jancso, Makavejev –, zdruncina normele realismului socialist și anunţa marile răsturnări de astăzi.” În același articol, se vorbea despre revenirea lui Pintilie, după „atâția ani de liniște forțată în cinema”, cu Balanţa, „această uimitoare autopsie a României de azi, una din senzaţiile Festivalului de la Cannes. Mai iconoclast și mai lucid decât oricând, Pintilie ne oferă viziunea coșmarescă, terifiantă, a unei ţări și a unui sistem (cel vechi și nou) în plin haos. Intelectual clarvăzător, dar și cineast adevărat.” 

Acum, trei decenii mai târziu, Pintilie e la fel de relevant pentru spectatori și artiști din toate generațiile. Tocmai de asta am invitat câțiva regizori români de film să vorbească despre influența pe care a avut-o asupra lor și a cinemaului românesc.

Dacă vrei să afli mai mult despre parcursul acestui artist atât de complex, îți recomandăm Bricabrac. De la coșmarul real la realismul magic, autobiografia lui Lucian Pintilie, apărută la Editura Nemira, în 2017.

Radu Jude - „Drum în lumină, maestre!”

Mă gândeam să încep și eu prin a spune cum am vorbit cu Lucian Pintilie la telefon după ce Mihai Chirilov i-a dat scenariul de la Inimi cicatrizate. A fost o convorbire amuzantă, era în formă, inteligent, ironic și super-bășcălios, mă lua la mișto încontinuu, doar că vorbea greu, nu înțelegeam tot. Dar n-are sens să descriu asta, ar fi doar o încercare de a mă pune pe mine în valoare, de fapt. Așa că mai bine povestesc ceva mai important. Acum șase luni am fost invitat în juriul unui festival din Spania și, în plus, organizatorii mi-au dat mână liberă să fac un program cu patru filme care îmi plac și care să fie proiectate la festival. Am ales și O vară de neuitat. (Andrei Gorzo a scris un foarte bun studiu critic despre film). Directorul festivalului a fost încântat că va arăta filmul lui Pintilie și, în cele patru luni care au urmat, s-a străduit să găsească un DCP cu filmul subtitrat în engleză. Nu a reușit. Nici n-avea cum, din cauză că nu există. Nici în România, nici în Franța la MK2, coproducătorii filmului, nicăieri. Tot ce a putut găsi a fost o veche casetă Beta SP și așa a fost proiectat filmul acolo, de pe Beta: culorile erau alterate, sunetul înfundat. Adevărul e că nici celelalte filme ale lui Pintilie nu mai pot fi proiectate în săli într-un format corect. Cinematografele nu mai au aparate de proiecție funcționale pe 35mm, iar DCP-uri (care ar presupune o scanare 2K sau 4K a negativului, corecții de culoare și intervenții grafice pentru repararea defectelor tehnice apărute între timp pe negativ) nu face nimeni, costă mult și cine să dea banii ăștia?

Ne place sau nu, adevărul e că singurii care au făcut ceva pentru filmele lui Pintilie în ultimii ani sunt Chirilov și Corina Șuteu. Mihai a făcut, împreună cu Tudor Giurgiu și echipa TIFF, un DVD-boxset cu toate filmele lui, iar Corina Șuteu i-a organizat o retrospectivă la New York. Restul povestim cum l-am cunoscut noi, cum ne-a zâmbit, cum ne-a ajutat, cum am vorbit noi cu „maestrul” la telefon, cum ne-a lăudat el pe noi, cum ne-a apreciat, cum ne-a dat el nouă autografe. Și (unii) scriem mizerii de-astea: „drum lin, maestre!”, „ne mor valorile”, „uriașii ne părăsesc”, „e nemuritor”, „drum în lumină, maestre!”, „ne-ați părăsit prea devreme”, „Doamne, nu ne mai lua marii artiști”, „oamenii mari mor, oamenii mici trăiesc”, „s-a dus să facă filme pentru îngeri”, „terminus paradis…”,  „un doliu cât o lume”, "#amaiplecatunvrajitor......", „zbor lin, geniule!”. Și supremul clișeu: „viața trece, filmele rămân”. Rămân o pulă! (Zic și eu așa, în stilul dialogurilor din Balanța).  Rămân, rămân, cam cum a rămas și Pădurea spânzuraților, film al cărui negativ integral pare pierdut pentru totdeauna.

Corneliu Porumboiu: „Pentru mine a fost esențială întâlnirea asta”

Cred că Reconstituirea e foarte important și a influențat cam toți regizorii din Noul Val. Poate cel mai important film din cinematografia românească de până acum. Pe mine unul m-a influențat foarte mult. L-am văzut de trei, patru ori. E foarte bun prin raportul de ficțiune și real, prin felul în care e făcut și jocul actorilor. Vorbim de un mare regizor de teatru și un mare regizor de film. M-a fascinat felul în care își scria scenariile, pentru că la un moment dat se transformau într-un soi de caiete de regie, cu indicații. Nu mai contau dialogul sau acțiunea neapărat, ci intenția regizorală. 

Am avut șansa să-l cunosc. Prietenie nu știu dacă e bine spus, pentru că era o diferență de vârstă importantă, dar era o relație apropiată. Lui i-a plăcut Visul lui Liviu, un mediu-metraj pe care l-am făcut după școală. A vrut să ne vedem. Am discutat despre film și de atunci ne-am văzut de foarte multe ori de-a lungul acestor ani. Practic mi-a citit fiecare scenariu al fiecărui film pe care l-am făcut. La rândul lui, domnul Pintilie îmi spunea ce subiecte are. 

Ne vedeam din când în când, de câteva ori pe an. Beam o cafea, vorbeam despre ce proiecte avem. De fiecare dată, în spatele unui film sunt proiecte care rămân nefăcute. Eu unul nu lucrez la un scenariu și pe ăla îl fac. Sunt foarte multe scenarii care au rămas pe drum. În sertare. Sunt subiecte, discuții. Și mă consultam cu el. Pentru mine era un reper. Ai nevoie să discuți la un moment dat, am ideea aia, subiectul ăla, mă gândesc cum să fac, ce părere aveți.

Nu avea o viziune din asta, cum se întâmplă foarte des în România, una punctuală. În general în România ți se reproșează că un personaj s-a scărpinat nu știu cum și trebuia să se scarpine altfel. Nu, cu Pintilie aveam discuții despre tema filmului, despre personaje în general, cum i se păreau. Nu despre lucrurile minore. Obișnuiam să îi arăt filmele și în variante de montaj și să discutăm despre sintaxă, cum i se pare ritmul. Discuții mai aplicate. 

Pentru mine a fost esențială întâlnirea asta. Un autor foarte mare, cu o viziune amplă. 

Tudor Giurgiu: „Am învățat de la el un mod de-a te raporta la cinema”

Am intrat la Facultatea de Film în 1990. Aveam 18 ani și nu cred că văzusem niciun film de Pintilie. Era un nume, un nume cum era și Ciulei. Și am ajuns să văd Balanța. Vizionarea asta a fost pentru mine o lovitură de ciocan: eram obișnuit cu filme românești pline de metafore și de secvențe în care personajele vorbeau nenatural, în care trebuia sa ghicești ce vrea sa spună autorul, iar când nu știa ce să spună mai vântura o perdea sau trecea un cal alb. Filmul ăsta foarte frust și foarte dur m-a răscolit, cred că l-am văzut de trei ori în anul acela. Instant Pintilie a devenit omul pe care l-am adorat. 

Țin minte că prin 1997 am plecat la o bursă în Statele Unite, m-am dus cu prima casetă cu film românesc: le-am arătat Balanța studenților cu care stăteam în Seattle. A fost și-a rămas un film de suflet. Poate nu e perfect, mai ales dacă ne uităm la rigoarea formală din Reconstituirea și la minuțiozitatea sa, de la compoziție la joc, la statement-ul politic. Dar pentru mine, ca om care în anii ăia se forma, Balanța și, după aceea, De ce bat clopotele, Mitică?, s-au transformat în filme de căpătâi. 

Și s-a întâmplat până la urmă să lucrez cu el, în 1994-1995, la Prea târziu. Văzându-l la lucru n-am învățat neapărat cinema, ci un mod de a te raporta la cinema, un mod de a extrage lucrurile din viață, un mod de a lucra cu actorii, de a fi exigent cu cei din jur, de a înțelege că fără această exigență poate maniacală nu poți obține ceea ce-ți dorești într-o țară în care există acest mit că „se poate și-așa”. La Pintilie trebuia ca totul să se știe din timp. N-o să uit niciodată că voia să filmeze un tren în Valea Jiului și dorea să știe ce tip de ferestre are trenul și pe ce parte. Toată echipa ne-am chinuit, am aflat și credeam că am ajuns să stăpânim Adevărul.

Monica Lăzurean-Gorgan: „Filmele lui nu m-au influențat, ci m-au bântuit” 

Cred că aveam 18 ani atunci când am văzut filmul Prea târziu. Vizionarea aceea a fost pentru mine ca un cutremur. Și apoi am revăzut Balanța. Peste doi ani studiam film la București și știam că universul povestit de Lucian Pintilie mă marcase pentru totdeauna. După vizionarea unui film, unii copii mai mici rămân cu impresia că ce s-a întâmplat în film li s-a întamplat lor, în viața reală. Iar eu am o amintire foarte vie, despre care cred că (subiectiv) nu am luat-o din film, așa cum fac copiii, ci este amintirea mea. Și amintirea îmi spune că eu cobor scările rulante de la metrou, stația Universitate, pe partea dinspre Intercontinental; și când ajung jos, pe peron întâlnesc un om al străzii, zdrențăros și tare murdar, care se uită intens la mine. Este amintirea mea sau este o secvență din Prea târziu? Acum întreb pe bune și zilele următoare trebuie să revăd filmul.

Tudor Cristian Jurgiu: „Direct, brut, nefinisat dar în același timp cizelat”

Isteria delicioasă din De ce trag clopotele, Mitică? este cea la care mă pot întoarce oricând și pe care o găsesc incitantă, savuroasă, murdară, necosmetizată, frustă și în orice caz vie și diferită. De la o vizionare la alta, acest film are - cel puțin pentru mine - capacitatea de a se transforma și de a interacționa cu diverse experiențe personale. Cred că prima dată a fost intensa dorință și plăcere de a face film cu care am plecat după o vizionare din școală; plăcerea fiecărei grimase sau mimici a actorului, fiecărui racord, fiecărui sunet, fiecărei replici, pură plăcere a expresiei indiferentă oricăror implicații politice sau sociale.

Apoi este acel refuz absolut al lui Pintilie de a cosmetiza într-un context în care totul este falsificat și grețos de îndulcit. A opus acestei puternice tendințe, tușe groase pe care la primul contact, cândva în liceu, nu le-am înțeles. Realitățile pe care am ajuns să le cunosc (mai mult sau mai puțin) m-au făcut să înțeleg că aceste tușe reprezintă expresia indignării și revoltei și pot oferi astfel un alt tip de satisfacție pe lângă cel estetic: eliberarea de după exprimarea unei indignări mult timp inhibate. Această privire neplăcut de directă face din filmele lui Pintilie o experiență relevantă pentru oricine trăiește într-un context în care nedreptățile sau defectele trebuie ascunse sau înfrumusețate.

Mai e iconicitatea cadrelor care reiese din amestecul aparent improbabil dintre frustețe și precizie, ceva direct, brut, nefinisat dar în același timp cizelat. Acest dozaj greu de atins face ca imaginea acestei lumi isterice din De ce trag clopotele, Mitică? să fie în același timp și haotică și coerentă.

Noroiul, sângele, țipetele, violența, grimasele exagerate, murdăria costumelor și a spațiilor, frumusețea surprinzătoare a acestei murdării, umorul acid și proaspăt, toate mi-au educat o sensibilitate față de filmele lui Pintilie și care se activează și în circumstanțe care nu au nici o legătură cu cinemaul.

Vlad Petri: „Mă fascinau filmele în care e soare și amiază”

Când mă gândesc la Lucian Pintilie, îmi aduc aminte în primul rând de Balanța, primul film românesc în care se vorbea „pe bune”, cel puțin așa mi se părea mie atunci, când aveam 13 ani și când m-am uitat împreună cu părinții care se sfiau un pic, de genul „doamne, cum se vorbește în film, aude copilul ăsta”, după toată simbolistica anostă a filmelor românești din perioada comunistă, toți fluturii lui Pița și caii care alergau liberi pe pajiști, imagini despre care mi se spunea că sunt puternic impregnate de o simbolistică pe care o voi înțelege mai târziu, acum vedeam pe ecran oameni care își spuneau lucruri și o făceau așa cum auzeam în jurul meu, la vecinii din bloc, la prieteni, cunoștințe și îmi mai aduc aminte că îmi plăcea mult de Răzvan Vasilescu care semăna cu un coleg de la mate-fizică și când mă vedeam cu el îi spuneam replici din film și tot de la Balanța mi se trage și o fascinație morbidă pentru urna cu cenușă – nu înțelegeam pe atunci la ce se folosește cenușa asta – și mai târziu, mult mai târziu când am văzut Reconstituirea la Cinematecă și când s-a terminat filmul mai voiam să rămân în sală, refuzam cumva să ies din acel univers imaginar, filmul mă luase captiv în lumea de acolo și îmi plăcuse mult că acțiunea se petrecuse ziua – mă fascinau filmele în care e soare și amiază și îmi plăcea să stau închis într-o sală de cinema, fugeam de la cursurile de la ASE, unde ajunsesem printr-o coincidență și unde nu îmi plăcea deloc, și îmi amintesc că mă durea capul când s-a terminat filmul și voiam să merg în locația în care se filmase și să mă uit la munții din jur, întins pe spate asemeni lui George Mihăiță.

 


Foto: imagine preluată din „Bricabrac. De la coșmarul real la realismul magic.”, Editura Nemira, 2017

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK