Pe fundalul unui interes crescând pentru teatru, biletele pentru Festivalul Național de Teatru (17-27 octombrie) s-au epuizat în mare măsură. Fac aici câteva recomandări ale unor spectacole pentru care se mai găsesc încă bilete (în momentul scrierii acestui articol), care merită nu mai puțin decât altele să fie văzute.
Teatrul Masca, Jurnal de România #Aiciseviseazălaschimbare, regia Carmen Lidia Vidu. Parte din seria Jurnal de România (Sfântu Gheorghe, Constanța, Timișoara, București), imaginată ca un șir de confesiuni cu istoriile personale ale actorilor în relație cu orașul și, în cazul celui de la Teatrul Național din București, cu momentul revoluției din 1989, spectacolul se recalibrează în paradigma poveștilor personale la intersecția cu orașul și teatrul, la modul general și specific, aici Teatrul Masca. În acest caz, formatul creat de Vidu duce la o chestionare a instituției, aflată într-un moment de reconfigurare artistică, după ce conducerea a fost schimbată și o dată cu ea, și direcția artistică care patronează practicile de lucru și viziunea asupra conținutului cultural (de exemplu, s-a renunțat la anonimizarea actorilor — formula de teatru de stradă cu eternele statui vivande, o estetică restrictivă artistic, promovată anterior la Masca, a inclus mascarea chipurilor actorilor și lipsa numelor lor de pe afișe, ceea ce i-a transformat într-un personaj colectiv amorf și tăcut). Această latură a spectacolului, de autoreflecție instituțională, este rarisimă în peisajul teatrul autohton, în sensul că puține spectacole au chestionat o instituție culturală ca demers artistic și relații de muncă. Nu este aceasta cea mai pregnantă parte din spectacol, dar mai mult sau mai puțin, relația actorilor cu propria instituție de cultură se conturează, cu lumini și umbre, din aproape fiecare mărturie. Adiacent acestei (auto)chestionări instituționale, povestea personală a fiecărui actor din trupă se transformă într-un început de dialog cu publicul căci pentru cei care nu se cunosc, primul pas este să se prezinte. Sunt mărturii diverse, cu momente delicate, confesiuni despre traume și vulnerabilități personale și familiale, care produc disconfort, dar și încălzesc atmosfera, pregătind terenul pentru o posibilă coagulare a unei comunități în jurul unor oameni pe care acum publicul îi cunoaște mai bine.
Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe, Lina, regia Adina Lazăr. Lina este o frescă a sfârșitului anilor '90 și începutului anilor 2000, care panoramează țesutul social din România și identifică sechele rămase din vechiul regim comunist, precum incriminarea homosexualității, dar și mugurii unor probleme cu care ne confruntăm astăzi, ca abuzurile din domeniul artistic, pe fundalul haosului democratic și capitalist care a caracterizat tranziția țării de la regimul dictatorial și economia socialistă la libertatea „originală”. O structură dramaturgică arborescentă, intens ramificată, cu multiple povești care se întretaie și se ajustează reciproc, Lina pornește de la un incident real cu iz frivol, emisiunea Marius Tucă Show în care Corneliu Vadim Tudor a acuzat-o pe actrița Rona Hartner că are o relație amoroasă cu președintele atunci în funcție, Emil Constantinescu (1996). Ficționalizând acest incident, spectacolul se extinde către investigarea influenței nocive a televiziunii asupra vieții oamenilor, în special a claselor sociale sărăcite în procesul de tranziție și ușor manipulabile politic. O construcție scenografică complexă, cu mai multe spații de joc configurate pe scenă, corespunde unei arhitecturi dramaturgice și regizorale ample despre o perioadă haotică din istoria recentă a României, căreia speranța aderării la Uniunea Europeană îi aduce energia necesară supraviețuirii. Cu trupa bine antrenată a teatrului din Sfântu Gheorghe, Lina are cel puțin trei interpretări remarcabile: Mădălina Mușat și Oana Jipa în două roluri cu tentă tragică și Sebastian Marina, dezinvolt într-un avatar al lui Vadim.
Teatrul Stela Popescu, Moarte la teatrul de revistă, regia Gabriel Sandu. Sub forma unui cabaret, spectacolul lui Gabi Sandu este unul dintre puținele demersuri autoreflexive cu privire la teatru, aici de revistă, la instituțiile culturale și la modul în care le reimaginăm într-un timp al schimbărilor rapide. Spectacolul este o ficțiune, chiar dacă sunt multe elemente care pornesc din realitate. Într-un imaginar teatru de revistă, invitarea unui regizor român, tânăr și stabilit în Germania, să monteze un spectacol care să revigoreze instituția, aflată în colaps financiar și fundătură artistică, provoacă un val de tensiuni, chestionări instituționale, profesionale și personale, ajustări de viziuni și mentalități, o agitație în care se ciocnesc, deloc delicat, perspectivele locale asupra configurării artistice a unei instituții, cu pleiada de naționalisme și populisme în care acestea pot aluneca, și cele ale artiștilor tineri, non-patriotarde, ba chiar ireverențioase pe alocuri, dinamice și/sau queer. Este unul dintre lucrurile cele mai interesante din spectacol, această confruntare de viziuni care conturează, simbolic vorbind, starea de inerție care încorsetează încă multe dintre instituțiile de cultură autohtone, neîndemânarea în creionarea unui direcții artistice și în definirea unui limbaj artistic contemporan, blocarea în structuri birocratice greoaie și în practici instituționale desuete. De partea cealaltă, inserarea energică a unei viziuni culturale occidentale este resimțită agresiv, ca un act de violență. Un alt punct important în spectacol vine de la recuperarea istoriei teatrului de revistă autohton în componenta sa politică — o artă care a produs rezistență în timpul fascismului, care a avut eroii și victimele sale. Reamintirea acestei etape din istoria revistei aduce în discuție cabaretul ca gen politic, edulcorat la noi, chiar sterilizat de caracterul său politic, de incisivitatea care-i permitea să numească direct realități inconfortabile, un gen artistic redus la latura sa divertisment inofensiv, practic anulându-i personalitatea. Spectacolul abundă de muzică și coregrafii, unele spectaculoase, fără a pierde componenta politică. Adică practică ceea ce predică.
Teatrul Dramatic Fani Tardini Galați, Regina nopții, regia Leta Popescu. Regina nopții este unul dintre cele mai coerente spectacole din creațiile Letei Popescu și care abordează ca temă universul rural dintr-o perspectivă lucidă, fără idealizări și glorificări sămănătoriste, dar și fără a exhiba exclusiv latura negativă. Spațiul satului este recuperat într-un mecanism ludic inventiv, cu personaje spumoase, jucate aproape ca într-o bandă desenată, cu vervă, la intersecția duioșiei nostalgice și a presimțirii dispariției acestui areal cu privirea lucidă asupra tarelor sale. Leta Popescu construiește întreg spectacolul pe glisarea între tandrețe și luciditate, adăugând un comic sănătos, bazat pe jocul inventiv al actorilor, având-o ca divă absolută pe Oana Mogoș, o actriță plină de forță, dar cu multiple nuanțe comice. Însoțit de o coloană sonoră bine înșurubată în conceptul regizoral, spectacolul abundă de energie și inventivitate, reușind să aducă în discuție o serie de teme, de la migrarea din mediul rural în cel urban până la explorarea iubirii sau a orientării sexuale. Cu siguranță unul dintre hiturile stagiunii trecute, Regina nopții rămâne un spectacol-bornă privind perspectiva teatrală asupra satului românesc în disoluție, dincolo de mitologizarea lui ca spațiu fie al copilăriei fericite, fie al degradării umane sub impactul mizeriei și al lipsei de orizont (ca în Trilogia minelor a lui Csaba Székely).
Teatrul Metropolis, Aer, regia Leta Popescu. Ideea unei societăți alcătuite din exemplare umane perfecte după norme burgheze a dus la decizii odioase, considerate acceptabile de-a lungul timpului, până când omenirea și-a revizuit standardele morale. Una dintre ele este internarea femeilor în spitale psihiatrice nu din cauza unor boli psihice, ci a unor comportamente considerate inacceptabile la vremea lor. Aer ficționalizează două personaje reale (interpretate de Corina Moise și Nicoleta Hîncu), paciente închise pentru zeci ani într-un spital psihiatric din Irlanda, St. Dympna's Hospital, în baza unei legi din 1913, The Mental Deficiency Act, care permitea familiilor să-și interneze fiicele care încălcau codul moral al societății. Fie că e vorba despre o presupusă identitate de gen anormativă, fie că, mult mai des, este vorba despre copii născuți în afara căsătoriei (chiar dacă sunt rezultatul unui viol), fetele puteau fi încarcerate pe viață dacă nu se conformau cerințelor morale, dar și intereselor financiare ale familiilor (o abatere de la codul moral ducea la pierderea posibilității de a face o căsătorie avantajoasă, mariajul fiind de cele mai multe văzut ca o tranzacție care aduce venituri, statut sau putere).
Textul pornește de aici și arată puterea imaginației, cele două personaje ficționalizate reușind să supraviețuiască datorită capacității de a evada din realitatea imediată prin jocuri fanteziste și prin prietenie. Regizoarea Leta Popescu adaugă un cadru informal-educativ, introduce în spectacol două cercetătoare, Roxana Piticari și Liliana Oprea, care intervin cu informații despre sănătatea mintală, identitatea de gen și represiunile sociale, în special asupra femeilor, din ultima sută de ani, o modalitate de reamintire că drepturile civile, demnitatea și echitatea pentru femei, persoanele cu identitate de gen anormativă și cele cu dizabilități, fizice sau psihice, au fost câștigate nu demult și, după cum o arată prezentul, ele trebuie în continuare apărate.
FOTO main: Andrei Gîndac
