Muzică / Nostalgie

Ce să asculți dacă ți se pare că muzica nu mai e ce-a fost

de Filip Standavid

Publicat pe 4 octombrie 2016

„Scrie despre Elvis – de ce mă tot bați la cap cu toate trupele ălea de care n-a auzit nimeni? Regele! RE-GE-LE!!” „Ba să scrii despre Hendrix, nimic fără Hendrix!” „Ce, mă, cum să fie Mike Patton mai bun decât Eddie Vedder?” Dacă oricare dintre comesenii mei și-ar fi adus (inexistentul) copil la crâșma care ne-a suportat prelungita ciorovăială de weekend, tare mă tem că puștiul s-ar fi cărăbănit înjurându-i pe boșorogi, cu - îmi închipui - Zayn sau Rihanna în căști. Poate și cu Timberlake (invocat, la rândul lui, în discuție pe post de plăcere vinovată).

Cu nostalgia n-are rost să te bați: cunosc pe cineva care nu se mai dă jos de pe playlist-urile YouTube dedicate anilor ’90 și căruia nu i-ar mai trebui decât o șapcă roșie pe care să scrie „Make music great again!”. Îi înțeleg durerea, deși n-o împărtășesc deloc. Umbra optzecistă continuă să plutească deasupra dealurilor pop/rock ale momentului, Adele și Amy Winehouse au făcut carieră împrumutând vârtos de la divele trecutului, iar hipsterimea de la noi a câștigat o doză nu tocmai neașteaptată de simpatie reciclând, la „Discotecă”, nume precum Stela Enache, Marina Voica, Silvia Dumitrescu.

Dar nostalgia poate fi subminată, pusă la treabă, recontextualizată inteligent: megastaruri precum Elvis sau Jackson n-o să mai pupăm prea curând, dar din bufetul suedez care e muzica prezentului fiecare are de unde să aleagă. Dacă tot s-au împlinit 25 de ani de la Nevermind, unul dintre (ultimele?) momente în care nebunii puneau stăpânire pe azil, lăsați-mă și pe mine să-mi fac o dambla: vreo câteva bucăți recente grunge/punk-ish, sardonice ca Pavement ori Pixies, abrazive ca Sonic Youth, asudând precum Television și Fugazi în vreo hrubă new-yorkeză sau ca REM de surprinzătoare. À bon entendeur, salut!

Cloud Nothings, „Wasted days”

Cine?
Dylan Baldi, scăpat din garajul părinților din Ohio ca să încapă pe mâinile lui Steve Albini (producător pentru Stooges, Nirvana, Pixies, PJ Harvey).
Ce?
Inițial, pop-punk. După Albini, cel mai nemilos, urlă-din-toți-bojocii tip de grunge posibil. Patru albume – cel mai recent e o colaborare din 2015 cu frățiorii de la Wavves (No life for me).
Cum?
Țipând, după cum ziceam, „I thought/I would/Be more/Than this”.

Cloud Nothings - „Wasted Days”

DIIV, „Incarnate Devil”

Cine?
Numele se pronunță „Dive” (da, exact ca acel cântec Nirvana de pe Incesticide – „Pick me, pick me, yeah / Everyone is waiting”), oamenii sunt din Brooklyn.
Ce?
De toate: post-punk, dream pop, no wave. Veriga lipsă dintre The Cure și Alice in Chains, dacă vreți. Două albume – Oshin și Is The Is Are, de anul ăsta -, amândouă de ascultat cap-coadă în crucea nopții.
Cum?
Explorând fără rest o temă deja întoarsă pe toate părțile – dependența – și reușind s-o facă să sune proaspăt. Cu Sky Ferreira în „Blue Boredom”, precum copila de suflet a lui Kim Gordon, sau cu un crescendo ucigător de bun în „Incarnate Devil”.

DIIV - „Incarnate Devil”

Screaming Females, „Shake it off”

Cine?
Trio din New Jersey, extrem de prolific (șase albume din 2006 încoace), ireverențios, săltăreț, șlăgăros.
Ce?
CoaiePunk, tată!
Cum?
Cu cea mai bună vocalistă de care n-ai auzit vreodată (Melissa – zău că nu glumesc! – Paternoster). „It all means nothing”, de pe albumul Ugly, vine peste tine ca un tsunami de distors feminist, dar Melissa are și basculante de umor. Un cover Taylor Swift? Sigur că da, dar praful o să se aleagă de bietul cântec!

Screaming Females - „Shake It Off”

Speedy Ortiz, „Puffer”

Cine?
La crâșma despre care ziceam la început s-a citit, între altele, dintr-un poet contemporan foarte prost, al cărui nume va rămâne, pentru binele întregii omeniri, o taină. Anonimul sexist care-și înșosetează armuri (jur!) prin căpițe de fân și care tămâiază femei cu „F” mare s-ar face țăndări în preajma lui Sadie Dupuis, femeie cu „f”, vocalistă (și poetă de-adevăratelea) la Speedy Ortiz.
Ce?
Două albume – dintre care unul lansat pe cont propriu -, două EP-uri.
Cum?
Riff-uri fracturate, vers liber nouăzecist (Pavement+Dinosaur Jr.+Pixies), solo-uri ascuțite ca satârul de la MasterChef.

Speedy Ortiz - „Puffer”

Car Seat Headrest, „Vincent”

Cine?
Will Toledo, obscen de tânăr (24 de ani), ducând mai departe ceea ce nu s-a mai putut deranja să ducă musiu Casablancas (The Strokes).
Ce?
Adrenalină târziu-șaptezecistă perfect potrivită agitației și anxietăților prezentului, walls of sound, jocuri sictirite de cuvinte, titluri precum „The Ballad of Costa Concordia”(hardughia de lux scufundată în largul coastelor Italiei în 2012) sau „(Joe Gets Kicked out of School for Using) Drugs with Friends (But Says This Isn't a Problem)”.
Cum?
Amețindu-te de cap atunci când se joacă, entuziamsant de simplu, cu niște versuri precum „Drugs are better with… / Drugs are better with… / Friends are better with… / Friends are better”. Îl luăm la bani mărunți într-o recenzie viitoare: merită toată atenția pe care i-o puteți acorda.

Car Seat Headrest - „Vincent”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK