Carte / Jurnal

Cobzarul lui Borges și duelurile lui Mișu Bolintineanu

de Mihai Iovănel

Publicat pe 11 iulie 2016

Pe 25 mai 2004, comparatistul american de origine română Matei Călinescu începe un nou jurnal (mai ținuse și înainte un diaryo selecție a apărut la Polirom). Notează în el când și când, dar îl reîncepe într-un ritm susținut în martie 2007. La începutul lui 2008 i se descoperă un cancer dublu. Verdictul e pesimist (câteva luni de trăit), dar jurnalul, deși consemnează etapele bolii și ale tratamentelor, nu se transformă decât secundar într-un raport asupra declinului și intrării în moarte. Deși are părțile ei foarte deprimante, ultima scriere a marelui critic depășește planul fizic al suferinței și, până în iunie 2009, data morții lui Matei Călinescu, se transformă într-una dintre cele mai admirabile piese ale speciei. Pot fi găsite aici note de lectură, reflecții asupra vieții academice americane, amintiri din tinerețea bucureșteană, pagini despre fiul său autist Matthew, mort la 26 de ani neîmpliniți, portrete ale prietenilor, unele în aqua forte (câteva pagini considerate problematice au fost suprimate în cursul editării).

Dintre highlight-urile anecdotice ale jurnalului – ca să rămân la partea lui cea mai ușoară, lăsând zonele mai dramatice pentru o lectură intimă, nepublică – aleg câteva secvențe:

– O întâlnire cu Borges, posesorul orb al unei memorii fabuloase (care l-a întrebat în engleză, ținându-l de mână: „ce semnificație are, în limba română, cuvântul cobzar?”, începând imediat să-i recite o poezie în franceză, Les chants du cobzar; ulterior Călinescu descoperă că era o poezie tradusă în franceză a reginei Elisabeta – nume de scriitoare Carmen Sylva).

– Necazurile locative ale lui A.E. Baconsky, anunțându-le pe cele de peste ani ale fiului său, Teodor Baconschi, ministru și șansonetist al Elenei Udrea („[A.E. Baconsky] Se mutase la București, într-un apartament dintr-un bloc relativ nou din centrul orașului, pe strada Batiștei, în dreptul bisericii, obținut, pare-se, datorită influenței soției sale, Clara, înrudită cumva cu un înalt funcționar al Partidului”).  

– Identitatea tragică a Martei, de care fuseseră îndrăgostiți în tinerețe atât Mircea Ivănescu (care îi dedica piese lungi în versuri, descoperindu-se astfel ca scriitor), cât și prietenul său Alexandru George.

– Noi detalii privind sacul fără fund de moftangisme manifestat de Marie France Ionesco, fiica abuzivă a lui Eugen Ionescu.

– Despre cum Adrian Marino îl numea pe Gabriel Liiceanu, în discuții private, „un adevărat «Căpitan cultural»”, apropo de filiația lui interbelică (asta-i remarcabil că n-a picat la montaj). Tot de Marino îl leagă amintirea unei călătorii din 1994 „de la Iași la București, în vagon-lit […]. Closetul era într-adevăr inutilizabil, o formație geologică puturoasă de dealuri și văi din materii fecale, așa că a trebuit să urinăm în chiuveta din compartimentul cu cușetele noastre. A fost un noroc că n-am avut nevoie de mai mult”.

– O întâlnire cu Adam Michnik, în care fostul disident polonez rade singur o sticlă de whisky și mai cere una, fără să se resimtă câtuși de puțin.

Jurnalul cuprinde și un episod picant de epocă, avându-i ca protagoniști pe Elena Bolintineanu, bunica paternă, și pe Mișu Bolintineanu, fratele ei, stabilit la Paris încă dinaintea Primului Război Mondial. Elena intrase într-o afacere neplăcută, pornită dint-o farsă – îndemnase o fată de 11 ani să citească în public niște texte licențioase „ale căror aluzii obscene inocenta recitatoare nu avea cum să le înțeleagă”, iar tatăl fetei îi trimisese o scrisoare injurioasă –, iar acum îi scria de la Biarritz fratelui său pentru a-l provoca la duel pe cel ce-o insultase, alăturând și o scrisoare de răspuns pe care Mișu ar fi trebuit să o retrimită pe post de provocare la duel:

„Vă pălmuiesc. Dacă socotiți că asta-i suficient ca să vă revoltați, sunt gata să vă dau satisfacție” (în franceză în original).

Alt episod o implică pe Elena Bolintineanu atunci când aceasta, amatoare de ruletă la Monte Carlo și strâmtorată din această pricină, îi cere un împrumut bancherului Aristide Blank; refuzată de acesta, îi trimite o scrisoare furioasă – tot în franceză – care implică din nou talentele de duelgiu ale fratelui său Mișu:

                      „Domnule, când soțul meu, prin scrisoarea lui, v-a introdus în viața mea, știam că evreii joacă murdar în afaceri. N-ați luat nici o măsură de precauție ca să contraziceți această părere, iar acum sunt mai convinsă ca oricând de asta… Dacă, așteptând, vă sufocați de indignare în cochilia dumneavoastră strâmtă, duceți-vă la dl Bolintineano, fratele meu… care va fi foarte fericit să vă ia sânge, ceea ce o să vă calmeze”.   

Cum s-a sfârșit tărășenia, și cum s-a descurcat d-l Bolintineanu, și cum și-a dus zilele până la capăt nepotul lui la un secol după ce din toate acestea rămăsese doar praful – răspunsurile se află în acest remarcabil jurnal în același timp deprimant și senin.

 

Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp”, ediție îngrijită de Raluca Dună, Editura Humanitas, 2016, 49 lei, 480 pag.

 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK