În urma burselor oferite cu un an în urmă, Centrul de Fotografie Documentară lansează în curând primele șapte albume din Colecția CdFD, prima colecție dedicată fotografiei documentare din România. Sunt în lucru 13 povești noi, 7 mini cărți foto și - încă o premieră pentru spațiul .ro -, primul proiect de grup de fotografie documentară realizat exclusiv de fotografe. Primele șapte albume din Colecția CdFD, vor fi lansate pe 6 decembrie la Rezidența BRD Scena9.

Am aruncat un ochi în bucătăria internă a acestor proiecte de fotografie, care documentează fiecare câte o fracțiune din lumea din jur. De la universul nomad al bâlciurilor, până la schimburile nevăzute din ecosistemul Deltei Dunării; de la Delta Văcărești, oaza din mijlocul betoanelor bucureștene, până cotloane uitate de lume, unde au aterizat cine mai știe când meteoriți; în creierii munților, printre oameni care vor să trăiască asemenea „strămoșilor”, ori în fața televizoarelor. Alte proiecte intră în intimitatea istoriilor de familie, urmărind poveștile, relațiile și diversitatea acestor micro-lumi: ce înseamnă să pornești în căutarea părinților biologici, când ai fost adoptat din copilărie; ce înseamnă acasă; cum arată viața de zi cu zi a unei familii dintr-un fost oraș industrial sau a unor cupluri de femei LGBT, cărora legea le interzice să întemeieze familii; cum îți modelează viața faptul că pe certificatul de naștere, în locul numelui tatălui, scrie „Natural”. 

Începând din această săptămână, îi invităm pe toți autorii care vor deschide Colecția CdFD să ne spună pe scurt cum a fost să lucreze la aceste proiecte și să ne împărtășească câteva imagini.

Cosmin Bumbuț a realizat sub titlul „Copilul lui Natural” o serie de portrete ale unor copii care, la naștere, nu au fost recunoscuți de tații lor. „La fiecare jumătate de oră, în România se naște un copil cu tată necunoscut [...] Vreau să fac portretele unor tineri pe al căror certificat de naștere scrie fiul sau fiica lui «Natural». Vreau să-i fotografiez în mediul lor, reprezentativ pentru felul în care a decurs viața lor până în prezent și, de asemenea, vreau să fotografiez o amintire pe care o au cu tatăl lor sau o poveste legată de el: poate fi un obiect, un loc, o fotografie, o casă, un bunic etc.,” scria Cosmin în statement-ul proiectului său. L-am rugat să ne răspundă la câteva întrebări despre munca lui de foto-documentare și despre poveștile de viață descoperite în statistici.

Ionuț, Centrul de Reeducare Buziaș, 2017

Întrebările administrative: cât timp ai lucrat la proiectul ăsta și prin ce locuri ai fotografiat?

Am lucrat un an la acest proiect și am fotografiat în localitățile Slătinița (Bistrița-Năsăud), Lechința (Bistrița-Năsăud), Corcova (Mehedinți), Săucești (Bacău), Brănești (Dâmbovița), Merișor (Maramureș), Ocna Mureș, Bistrița, Zalău, Baia Mare, în Centrul de Reeducare Buziaș și în Penitenciarul Gherla. 
 
Nu am putut organiza totul perfect, găseam un personaj nou sau altcineva se răzgândea, și n-am putut să fac un traseu prestabilit cu toate localitățile acestea. Am făcut multe ocoluri și mulți kilometri pentru acest proiect. 
 
Fotografia care încheie proiectul am făcut-o la cimitirul Săucești, în județul Bacău. Este o fotografie importantă pentru că la fiecare portret cu un copil/ adult nerecunosut de tată mi-am propus să fotografiez și o amintire. Tatăl lui Ionuț, un tânăr de 22 de ani pe care l-am cunoscut la Centrul de Reeducare Buziaș, s-a sinucis atunci când băiatul era mic. Ionuț a crescut la Sibiu cu mama lui și, acum doi ani, a plecat la Bacău să-și caute tatăl. Mi-a spus că ultima amintire pe care o are cu tatăl său e colțul sinucigașilor din cimitirul Săucești.

Pentru fotografia asta am condus 1.300 kilometri în două zile și jumătate. Am consumat 120 litri de motorină, am înjurat toate guvernele românești pentru starea drumurilor naționale, am stat trei ore blocat în Pasul Oituz, după care m-am întors și mi-am schimbat, respectiv dublat drumul de întoarcere, am dormit câte patru ore noaptea și cîte două ore la prânz.
 
Fotografia din proiect am făcut-o în cinci minute. Putea fi oriunde, în orice cimitir, doar că exact în locul acela Ionuț a avut ultima întâlnire cu tatăl său, atunci cînd i-a curățat mormântul, cu doi ani în urmă. 
Colțul sinucigașilor, cimitirul din Săucești, 2017
Am folosit trei fotografii mai vechi. Prima a fost un portret cu Florin din Corcova (foto main), pe care l-am cunoscut când avea 13 ani și încă mergea la școală. Când l-am fotografiat a doua oară pentru proiect, Florin avea 15 ani, un copil de șapte luni și era deja divorțat. Nu și-a recunoscut fiul, pe Mădălin, pentru că părinții lui și ai fostei sale neveste (care avea 12 ani) s-au temut să nu aibă probleme cu Protecția Copilului. Am folosit un portret mai vechi al lui Florin de pe vremea când încă mergea la școală și o fotografie recentă cu fiul său.  
 
Celelalte două imagini din arhivă sunt o fotografie din Craiova și una din Cluj-Napoca. 

Cum ai reușit să dai de urma acestor oameni nerecunoscuți de tații lor și cât de greu ți-a fost să-și împărtășească povestea cu tine?

Elena Stancu m-a ajutat la documentare, ea a trimis e-mailuri și solicitări înainte. Pe câțiva dintre ei i-am descoperit total întâmplător, documentând alte povești. O bună parte dintre cei cu care am vorbit n-au vrut să fie fotografiați, doar intervievați, pentru că le era rușine. 

M-a ajutat însă viața noastră nomadă: călătorim în tot felul de comunități, descoperim multe povești și, din păcate, am găsit destul de ușor copii care n-au fost recunoscuți de tată, pentru că în România sunt foarte mulți în această situație. 

În 2015, în România s-au născut 12.653 de copii cu tată necunoscut, iar între 2005 și 2015, s-au născut 162.662 de copii cu tată necunoscut.

Asta înseamnă că în fiecare an se nasc, în medie, 16.266 de copii cu tată necunoscut, adică 1.355 pe lună, adică 45 pe zi, adică la fiecare jumătate de oră în România se naște un copil cu tată necunoscut. Informațiile acestea pe care le-am primit de la Institutul Național de Statistică sunt cele mai recente pe care le avem.

Cum ți se pare că absența tatălui modelează viața copiilor și raportarea lor la familie, în ciuda diferențelor - sociale, culturale etc. - dintre ei?

Fiecare poveste pe care am întâlnit-o a fost diferită. Destinele copiilor și ale adulților pe care i-am cunoscut au fost marcate de absența sau de prezența tatălui. Iar poveștile lor au deschis alte povești și nu am reușit să tai doar o felie despre relația sau lipsa unei relații cu tatăl. Mereu a fost vorba și despre locul în care s-au născut acești copii, și despre lumea din jurul lor, și despre oportunitățile pe care le-au avut sau nu le-au avut. Așa că portretele s-au transformat într-o istorie a unor locuri și a unor povești de viață care au influențat în egală măsură destinele taților și cele ale copiilor.   

Unii dintre ei nu și-au cunoscut niciodată tatăl și au crescut singuri, săraci, respinși, alții au amintiri îndepărtate cu tații lor absenți, alții se agață de poveștile pe care le-au auzit de la mamele sau de la bunicii care i-au crescut. Unii au trăit împreună cu tații lor, care nu aveau acte sau care după ce au ieșit din penitenciar nu au știut cum să facă demersurile birocratice ca să-i recunoască. Alții s-au născut în comunități sărace și depind de ajutorul dat familiilor monoparentale. 

Sunt copiii fără tată și aceste familii, din care acesta lipsește, stigmatizate în comunitățile unde se află? 

Am întâlnit atât de multe cazuri de copii nerecunoscuți de tată, încât nu se puneproblema de stigmatizare. Mai ales în comunitățile vulnerabile, această situație e banală. Sunt mulți copii care sunt crescuți de tații lor biologici, dar care nu au fost recunoscuți pentru că, atunci când s-au născut, tații lor erau la închisoare sau erau plecați din oraș. Mai târziu nu li s-a părut important sau n-au știu ce acte trebuie să facă să-și recunoască copiii. 

Mamele singure primesc un ajutor minuscul pentru familie monoparentală. Evident, această mică sumă de bani – nu mai știu exat cât e – nu ajută prea mult familia. Mama trebuie să muncească și, în același timp, să aibă grijă de copii, iar în comunitățile vulnerabile situația asta e copleșitoare pentru femei. Mamele sunt de multe ori foarte tinere și nu știu cum să se descurce pe cont propriu. De multe ori, copiii lor abandonează școala, iar mai târziu acești copii fără tată și fără școală ajung în penitenciar, acolo unde-i împinge sărăcia. Din păcate, am întâlnit mulți tineri în situația asta în penitenciarele din România.
 
Stigma apare doar în comunitățile tradiționale din România, acolo unde o astfel de situație e mai rar întâlnită. Mama a fost un copil din flori, așa cum se spune în Maramureș, și a simțit această stigmă. Cu portretul mamei mele se încheie, de altfel, proiectul. 
 
Statul nu are politici sociale prin care să ajute mamele singure, dar, din păcate, asta devine un răspuns standard pe care pot să-l dau și atunci când vorbesc despre sărăcie, abandon școlar, rasism, integrarea persoanelor cu dizabilități sau prevenirea recidivei. 
Florin și fiul său, Mădălin, Corcova, 2017

Cum crezi că contribuie proiectul tău la toată discuția publică declanșată în jurul referendumului pentru redefinirea familiei?

Ideea lui mi-a venit mai demult, înainte de anunțul semnăturilor strânse pentru referendum. Călătoream mult prin țară și aproape în fiecare loc în care documentam un subiect exista cineva care se găsea în această situație. Atunci când strângeam acordurile de publicare în penitenciarele românești, am remarcat că mulți dintre cei închiși acolo completau „fiul lui Natural“ la rubrica cu numele tatălui. Proiectul meu prezintă o situație foarte des întâlnită în România și e o ironie tristă că e gata tocmai acum, înainte de un referendum ipocrit organizat în numele protejării familiei, într-o țară în care până acum statul nu s-a arătat interesat în vreun fel de bunăstarea familiei. 

Cosmin Bumbuț este unul dintre cei mai relevanți și activi fotojurnaliști din România. Printre proiectele sale, se numără „Camera intimă” și „Bumbata”, despre spațiile din închisori dedicate relațiilor intime, respectiv despre viața de zi cu zi în detenție, iar „Cuba continuă” este rezultatul mai multor ani de călătorii în Cuba. În 2013, s-a mutat împreună cu jurnalista Elena Stancu într-o autorulotă, cu care călătoresc prin România și prin lume, documentând în profunzime subiecte legate de probleme sociale critice pentru societatea românească. Materialele lor se regăsesc pe Teleleu.eu, iar povestea vieții & muncii mereu în mers, a fost publicată anul trecut în volumul „Acasă, pe drum”.


Acest material este realizat în parteneriat cu Centrul de Fotografie Documentară - proiectul unui grup de fotografi pasionați de fotografia documentară, care și-au propus să grupeze într-o arhivă digitală, alături de propriile proiecte, tot ce consideră reușit în fotografia documentară românească. Inițiatorii sunt Petruț Călinescu, Ioana Cîrlig, Marin Raica și Ioana Călinescu.

Aceste proiect este co-finanțat în 2017-2018 de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).