Muzică / Alternativ

Colin Meloy (The Decemberists): De la indie la Trump via Portland

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 16 noiembrie 2016

„Cred că știm cu toții că n-o să câștige Trump”, zice Colin Meloy, solistul și compozitorul formației indie The Decemberists. Tocmai l-am întrebat cum se raportează la campania pentru prezidențialele din Statele Unite, 2016. E 14 octombrie, suntem la restaurantul hotelului de lângă World Trade Center-ul bucureștean, iar diseară începe conferința The Power of Storytelling, ediția a șasea.

Mai e o lună până când o să câștige Trump.

*

Peste o lună o să ascult din nou interviul cu Colin și o să îngheț la afirmația despre Trump, emisă ca o sentință, fără dubii. O să mă întreb unde am greșit cu înțelegerea lumii, și eu și poeții în care am încredere. Până atunci, însă, o să am doar încredere – și muzica The Decemberists, cu epopei și acordeoane, mandoline, bouzouki, muzicuțe, folclor japonez, mitologie galeză și referințe la Furtuna lui Shakespeare.

La Power of Storytelling, Cristian Lupșa, editor Decât o Revistă, o să-i facă lui Colin un intro ca un laudatio. O să spună că i-a fost rușine să i-o recunoască, dar e fan The Decemberists de 12 ani. „Dacă ești povestitor, atunci Colin e muzicianul pe care-l cauți. Piesele pe care le compune, dintre care unele se desfășoară în lumi aproape fantastice, iar altele-s foarte apropiate de viețile noastre, ale tuturor, sunt despre oameni complicați care trec prin momente complicate și răzbat victorioși. Sau nu răzbat deloc.” Doar în Game of Thrones, o să glumească Lupșa, mor personajele în feluri mai bizare decât în versurile The Decemberists.

Și poate nicio altă formație contemporană, adaugă el, nu-i mai nimerită pentru cei care vor să-și îmbogățească vocabularul în engleză. Lupșa a studiat în Statele Unite; eu i-am descoperit în timp ce eram studentă la limbi străine. Cât aștept să vină Colin dau scroll pe facebook și, printre nostalgiile celor care se bucură c-o să asculte The Decemberists live diseară, alunec în alt timp. E circa 2008-2009, abia nu mai suntem studenți. Am auzit de recesiune, dar e departe; sesiunea și internetul sunt mai aproape. N-am încă facebook, dar am last.fm. Lucrez la un studio de film și citesc Butler și Chomsky. Am 23-24-25 de ani și totul se expandează și se potrivește—mai ales muzica asta pentru geekși bibliofili, în care încap exprimări gen „lithesome maidens” sau „a willow wand, a will-o-wisp, our ghosts will wander all of the water”.

Și azi o să stau de vorbă cu omul care-a îmblânzit cuvintele alea. Aștept. E ora 11. Invitații americani duși aseară la ospăț la cramă încep să coboare la cafea. Vor avea alegeri peste o lună. Eu mă uit la plafonul de sticlă din holului hotelului, apoi la ceasurile de deasupra recepției, care arată ora la New York, Londra, Tokyo și aiurea. Decorul elegant, neutru și aseptic îi zice călătorului aterizat la București: „ai putea fi oriunde”.

Nu sunt oriunde. Sunt într-o bulă de confort, liberală, cosmopolită, educată, teleportată pe termen foarte scurt la București. Într-un colț râde o câștigătoare de premiu Pulitzer, care mâine ne va vorbi despre ce pot face femeile - în jurnalism, în politică, oriunde. Acum trec două autoare, feministe LGBT din San Francisco. Uite-o și pe autoarea aia de best-seller, pe care-o joacă Reese Whitherspoon în ecranizare. Uite-l și pe Colin. Mă ridic și dăm mâna. „Sunt super mare fan, mulțumesc!”, îi torn dintr-o suflare.

„Come the war,/ Come the avarice./ Come the war,/ Come hell.// Come attrition,/ Come the reek of bones./ Come attrition,/ Come hell.”
(This is Why We Fight)

The Decemberists provin dintr-un fief liberal-hipsteresc de pe coasta de vest a Statelor Unite: Portland, Oregon. (Dacă ai văzut măcar un episod din Portlandia o să-nțelegi. E un serial făcut de hipsteri, care ironizează hipsterii.) Iar omul ăsta un pic stângaci și adormit din fața mea, îmbrăcat în geacă de ani ’80 și cu căciulă pe cap, e, la rândul lui, liderul unei formații de hipsteri. Are 42 de ani, împliniți acum câteva zile și vine din miezul unui curent cultural contestat și reacționar, ironizat și auto-ironic. Istoria The Decemberists e povestea indie-ului.

Indie?”, zice Colin. „Mereu mi s-a părut un pic dubioasă eticheta asta.” Când s-a apucat el de muzică, termenul desemna formații fără contract cu vreo casă de discuri: „Built to Spill, Sebadoh, Guided by Voices, Fugazi”. Dar acceptă că definiția s-a schimbat odată cu extinderea publicului acelui gen. „Brusc, au apărut tot felul de formații care scoteau albume la case mari de discuri. Ăla mai e indie?”, se-ntreabă.

Îmi zice că nici The Decemberists nu mai sunt indie de vreo 10 ani – „chiar dacă, ok, avem niște tendințe în direcția aia”. La-nceput era altceva. „La-nceput eram foarte indie, foarte DIY. Făceam atât de multe chestii pe cont propriu. (...) Dar cred că le făceam mai degrabă de nevoie – și, într-o oarecare măsură, pentru că ne plăcea lumea aia. Nu voiam nimic prefabricat.” Înainte de The Decemberists, Meloy mai avusese două formații, din alea cu-adevărat indie. În ’98 își luase diploma în scriere creativă – de la o facultate proastă, zice el. („Un workshop de scriere creativă e pe-atât bun pe cât sunt și cursanții. La ăsta venea lumea doar ca să ia ușor notă mare.” Profesoara era dezinteresată, iar el n-avea încredere în feedback-ul colegilor.)

Apoi s-a prins că nu e unde trebuie. Meloy e din Montana, al patrulea cel mai mare stat din SUA după suprafață, al șaptelea cel mai sărac populat, „fără orașe mari și destul de izolat geografic. Ideea de a avea o formație în Montana, din păcate, nu-i foarte fezabilă, pentru că faci 10 ore cu mașina până la cel mai mare oraș apropiat. Și, de multe ori, formațiile sar peste Montana, pentru că n-ai cum să-ți faci un itinerariu de turneu.”

Așa că se mută la Portland. Suntem în anul 2000. Era W. Bush stă să-nceapă, 9/11 e după colț. Meloy împarte o viață modestă într-un depozit cu partenera lui, ilustratoarea Carson Ellis. Lucrează în pizzerii și cântă la seri de amatori în baruri. Uneori barmanul, singurul alt om din sală, iese la țigară și-l lasă-n plata domnului. Meloy îi dă înainte cu chitara, cu vocea ușor chinuită, cu falsetto-uri și vocale nazale lungite la nesfârșit și cu versuri de băiat cuminte care citește prea mult. (Dacă-l întrebi, îți zice că nu citea prea mult în copilărie. Îi plăceau mult Ray Bradbury, Lloyd Alexander, Tolkien și C.S. Lewis –  dar cel mai mult îi plăcea să scrie. Pe la 13-14 ani s-a apucat de chitară și a început să primească mix tapes de la un unchi care era la facultate. „The Smiths, Hüsker Dü și R.E.M., chestii de-astea. Asta mi-a schimbat complet viața.”)

Carson și Colin la Power of Storytelling. Fotografie de Cătălin Georgescu.

În 2000, împreună cu doi tipi, Meloy compune o coloană sonoră pentru un film mut. Așa se naște The Decemberists. Pe site-ul formației, mitul fondator zice că s-au cunoscut într-o baie turcească. Tot acolo zic că băutura oficială The Decemberists e Orangina și că modul lor preferat de transport e balonul cu aer cald. Le plac basmele, vedeți dvs. Printre influențele, colaborările și obsesiile formației se numără: Morissey, Modest Mouse, Death Cab for Cutie, Camera Obscura, The Postal Service, Siouxsie and the Banshees, jocul BioShock, mișcarea de revival a folk-ului britanic din anii ’60, folclorul anglo-saxon cu miturile lui despre marinari, circari, prostituate și bătălii, plus ceea ce se numește americana – un curent cultural care-n muzică aduce laolaltă blues, country, banjo, muzicuță, chitară, viața de oraș mic, despărțirile și lupta pentru supraviețuire.

În cei 16 ani, o criză economică, o explozie social media și două mandate Obama care-au trecut din 2000 până azi, The Decemberists au lansat șapte albume de studio. În 2006 s-au mutat de la legendarul label indie Kill Rock Stars la mai „corporatistul” Capitol Records. Meloy zice că n-au fost nevoiți să sacrifice nimic din estetica formației, ba chiar că mutarea i-a provocat să devină mai dubioși. „Într-o oarecare măsură, voiam să le demonstrez oamenilor că se-nșală cu așteptările astea, cum c-o să devenim mai ușor de înghițit.” Așa că la Capitol au scos două albume „mai sumbre, mai urâte”, conceptuale și narative: Crane Wife (2006) și Hazards of Love (2009). „Oricum, cred că muzica «indie», deși nu știu dacă i se mai spune așa, e încă foarte vie. E tot ce arde mocnit dincolo de suprafață. Poate nu primește la fel de multă atenție ca Taylor Swift, dar pe mine tot muzica aia mă atrage. Artiștii care experimentează, care riscă sau fac chestii cu care să rupă normele.”

În 2008, The Decemberists au riscat cu implicarea politică și s-au trezit cu o etichetă nouă. Au cântat în rusă la un miting de susținere a președintelui Obama în Portland. Pentru asta, și pentru că numele trupei e o referință la revolta anti-țaristă de la Sankt Petersburg din decembrie 1825, presa a scris despre ei că sunt o obscură „formație comunistă”. Meloy nu neagă fascinația estetică pentru comunism și est. Îmi spune că a călătorit un pic cu Carson prin Rusia și că, atunci când Wendy MacNaughton i-a zis de Power of Storytelling de la București, n-avea cum să rateze ocazia.

Îl miră, ce-i drept, că știe lumea de el și de muzica lui în colțul ăsta de lume, „dar, na, de când cu internetul, muzica-și croiește cumva drum”. Și, ca multe formații indie douămiiste, The Decemberists știu ce-nseamnă să te catapulteze netul din obscuritate direct în mainstream. În 2011, The Decemberists au intrat în topul Billboard 200 direct pe locul 1 cu albumul The King Is Dead, lansat la scurt timp după ce Amazon introdusese vânzarea de albume digitale online la prețuri foarte mici. Apoi Meloy a anunțat că formația ia o pauză. Pe termen nedeterminat.

„I want you, thin fingers,/ I wanted you, thin fingernails,/ And when you bend backwards/ I wanted you, I needed you,/ Oh-oh, to make me better.”

(Make You Better)

O vreme, despre formația care fusese The Decemberists nu s-a auzit nimic. Apoi am aflat că Jenny Conlee, care cântă la clape și acordeon, a fost diagnosticată cu cancer. Că Meloy și Ellis s-au mutat la țară, la o fermă din secolul XIX de lângă Portland, unde cresc animale. Au ales să se mute și pentru că au doi copii. Unul dintre ei e autist, iar sistemul public de educație s-a dovedit problematic pentru el. Colin vede autismul ca pe un alt punct de pe gama amplă a neurodiversității. Anul trecut, în ianuarie, declara pentru The Guardian că nu înțelege de ce unii oameni se plâng că autismul le-a furat copilul. „Păi, cine-i copilul tău? Pe cine-ți doreai? În mod evident, copilul tău e doar o manifestare a ceea ce vrea copilul să fie.”

Copilul lui cel mare, Hank, l-a ajutat să scrie Wildwood, o trilogie de cărți fantastice, ilustrate de Carson. Colin îi citea din ele, pentru că simțea că melodicitatea cuvintelor îl ajută să editeze. La al treilea volum, Hank a început să vină cu sugestii de poveste, care-au și ajuns în carte. Evoluaseră lucrurile față de primul volum, când nici Colin, nici Carson nu știau cum să transforme în realitate visul ăsta comun, de a crea o poveste imersivă, cu rădăcini în basme. Au reușit pentru că împărtășesc afinități estetice și pentru că lucrează bine în doi. „Cred că funcționează mai bine pentru unele cupluri decât pentru altele. Există un potențial de conflict. Și, clar, ne certăm pe chestii creative, dar întotdeauna le separăm complet de orice alte divergențe am mai avea. Și, în primul rând, cred că fiecare dintre noi e în stare să recunoască dacă celălalt are un punct de vedere parțial valid.”

Cât n-au făcut muzică, The Decemberists au continuat să facă ce fac hipsterii. Au apărut în The Simpsons pe post de noii profi hip de muzică din Springfield. Au lansat o colecție de vinuri artizanale și-un board game, finanțat prin KickStarter. Nu, nu urmează să mai scoată vreun alt produs, gen băutura energizantă The Decemberists, râde Colin. Dar le-a prins bine să se distreze împreună, la alegerea soiurilor pentru cupajul de vin.

Nu așa funcționează muzica The Decemberists - aia e doar treaba lui Colin. „Îmi plac colaborările, dar sunt și destul de protector și teritorial, când vine vorba de anumite aspecte ale compusului. (...) Cred că, în formația care-a ajuns să fie The Decemberists, fiecare se simte bine cu rolul lui. Cred că dacă lucrezi pe un model prea colaborativ, ca-ntr-o comisie, și ajungi să faci compromisuri în toate aspectele procesului creativ, poți să pierzi niște chestii. Să-ți iasă ceva ce nu mulțumește pe nimeni.”

„And I am a writer, writer of fictions,/ I am the heart that you call home./ And I've written pages upon pages/ Trying to rid you from my bones.”

(The Engine Driver)

Am ajuns în 2015, când The Decemberists au lansat What a Terrible World, What a Beautiful World. Albumul nu seamănă cu celelalte și nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva Meloy e nemulțumit. Sau obosit. Sau dacă pur și simplu, după 40 de ani, i s-a luat. Dar știu că până acum mi-a răspuns ezitant și nuanțat, așa că nu-l întreb asta. Întreb despre muzică.

Spre deosebire de precedentele albume, What a Terrible World, What a Beautiful World nu pare să fi fost conceput cu un concept. Cum așa? Meloy zice că nu l-au interesat niciodată albumele fără concept. După el, ca și antologiile de nuvele, LP-urile ar trebui să aibă „măcar un fir comun, care unește” poveștile, chiar dacă nu par să se lege direct. Deci caută coeziunea, dar recunoaște că, pe lângă Hazards of Love, The Crane Wife și The King Is Dead, cel mai nou album e cel mai dezarticulat. Are un alt fel de concept, zice muzicianul: și-a propus să vadă cum e să scrii un album în trei ani și cum se leagă piesele, la final.

Pe album apar și vreo două piese care par personale. A renunțat la narațiuni? Nu întru totul, dar, în anii ăștia, Meloy a scris și seria Wildwood. Poate că-ntr-un fel, îmi zice, ficțiunea s-a dus în cărți. Pentru muzică au rămas experiențele personale. Și „poate că, într-o oarecare măsură, cu cât îmbătrânesc, cu-atât mi se par mai puțin ghidușe niște ghidușii pe care le foloseam la compus mai demult.”

Numai că alea două piese „personale” par niște reproșuri (blânde) la adresa publicului The Decemberists. În The Singer Addresses His Audience, publicul refuză să lase cântărețul să depășească perioada melodiilor de succes scrise până acum. Meloy, la rândul lui, s-a mai plâns prin interviuri că publicul îl tot obligă să cânte șlagărul formației, The Mariner’s Revenge Song. Iar Anti-Summersong conține o referință directă la o piesă mai veche din repertoriul Decemberists: „But I’m not going on just to sing another Summersong/ So long, farewell/ I’m not going on just to sing another singalong suicide song.

Îmi spune că, pentru el, astea două piese sunt tot despre niște personaje, dar cărora le-a împrumutat experiențe care-l fascinează, sau pe care le-a trăit. Apoi recunoaște că le-a scris într-o perioadă în care era cinic cu privire la meseria lui. În cele din urmă, zice că piesele astea sunt „într-un fel, cântecele mele de ieșit la pensie. În care ameninț că ies la pensie. Nu cred că-nseamnă că sunt obosit, [ci mai degrabă] frustrat. Sunt sincer. Și e și ăsta unul dintre multele aspecte ale meseriei. Și, deși există alte piese pe album care omagiază postura în care mă aflu, e un domeniu frustrant și epuizant. Cred c-aș fi nesincer dacă aș ascunde asta. Cred că asta-i faza dubioasă când scrii un cântec, știi? Oamenii se-așteaptă să le ascunzi că-ți urăști meseria. Într-un fel, am o relație foarte love-hate cu ideea de a fi într-o formație.”

Deci să ne mai așteptăm la niște pauze? „A, nu știu”, zice Meloy. „I-am zis pauză într-o criză pasională, pentru că voiam să zic că vreau să mă opresc un pic, dar nu știam cât o să dureze”. Acum că se uită-n urmă, parcă nici n-ar mai anunța-o. „Mi se pare complet acceptabil să te oprești dintr-un proiect ca să lucrezi la altul, mai ales dacă de zece ani scoți câte-un album pe an.” În punctul ăsta al carierei, când simte c-a făcut aceleași chestii de un milion de ori, își propune să caute mereu să descopere chestii noi în concerte. În fond, poate unii cer hiturile pentru că îi văd live pentru prima oară. Și-apoi, acum că sunt vechi și profi, The Decemberists dau concerte cu set list-uri de 120 de minute – pe vremuri abia legau 70. În fond, asta fac artiștii de mii de ani: se străduiesc să respecte legătura cu publicul, să o mențină sinceră, oricât le-ar fi de greu.

„We are two mariners,/ Our ship's sole survivors,/ In this belly of a whale./ Its ribs are ceiling beams,/ Its guts are carpeting -/ I guess we have some time to kill.”

(Mariner's Revenge Song)

De fapt, Meloy nu prea are de ce să se plângă, îmi spune pe final de conversație. Locuiește la țară, lângă un oraș liberal. Nu se confruntă cu problema gentrificării Portland-ului, a lipsei de locuințe, sau a infrastructurii care abia face față migrației masive a liberalilor către oraș. Are prieteni care locuiesc acolo și se vaită tot timpul, dar, în fond, zice el, orașul a devenit mai puțin jegos. Au apărut restaurante drăguțe și săli noi de concerte și „cât timp nu se decid niște unii de prin Silicon Valley să vină să ne cumpere, cred că suntem în siguranță”.

Îmi spune că Portlandul este un bastion liberal și așa va rămâne. „Faza e că din ce în ce mai mulți oameni se mută în zone omogene, își găsesc orașe sau comunități care se potrivesc cu ideologia lor. Și e mai comod așa. E mai comod să fii înconjurat de oameni care-s de acord cu tine, cu care ești și tu de acord. Dar cred că din cauza asta ne e din ce în ce mai greu să înțelegem alte puncte de vedere. Portlandul e atât de omogen din punct de vedere politic, încât apare mult frecuș între persoanele cu viziuni diferite. Cred că așa ajung și oamenii să fie mai reacționari. Lăsăm mai puțin loc pentru compromisuri, pentru a găsi jumătatea distanței dintre noi.”

Și Trump? „Sper să-nvățăm din experiența asta. Sunt curios să văd ce-o să se-ntâmple cu blocul ăla de alegători care refuză să se îndepărteze de candidatul propriului partid, chiar și după ce-au aflat ce-a făcut candidatul. M-a dezamăgit partidul republican, cu lipsa lui totală de principii – și-au sacrificat principiile doar ca să se-agațe de niște fărâme de putere. Mă dezamăgesc toate astea, mă fac foarte cinic. Dar sper că odată ce trec alegerile să trecem și noi peste.”

Și apoi a câștigat Trump.

„Had a dream:/ You and me and the war at the end times/ And I believe/ California succumbed to the fault line./ We heaved relief,/ As scores of innocents died.”

(Calamity Song)

Fotografie principală de Cătălin Georgescu, via The Power of Storytelling.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK