Carte / Jurnal

Consimțământ și abuz în lumea elitelor intelectuale

de Iulia Hau

Publicat pe 21 mai 2021

În anul 2020, la 33 de ani după ce și-a dat consimțământul, Vanessa Springora, directoarea unei edituri franceze publică prima ei carte, povestind relația pe care a avut-o, între vârsta de 13 și 15 ani, cu un bărbat cu 36 de ani mai în vârstă ca ea și trauma care a însoțit-o apoi, toată viața. Bărbatul era un scriitor foarte apreciat de intelectualitatea franceză și un pedofil declarat, cunoscut pentru relațiile pe care le avea doar cu adolescente mai tinere de 15 ani. Cartea a zguduit din temelii lumea literară franceză, a pus sub semnul întrebării etica intelectualității și s-a soldat cu căderea în dizgrație și cu aducerea în fața tribunalului a scriitorului Gabriel Matzneff. 

Am analizat faptele descrise în carte și am disecat noțiunea de „consimțământ”, așa cum ar trebui să o înțelegem atunci când consimțământul este oferit într-o situație de dezechilibru de putere.

Mișcarea de liberare sexuală din Franța anilor '70: ce scandau pedofilii

La sfârșitul anilor ‘70, zeci de intelectuali francezi - filosofi, scriitori, psihiatri, jurnaliști -, printre care Michael Foucault, Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, semnează o serie de petiții prin care denunță, printre altele, discriminarea împotriva homosexualilor pentru care vârsta majoratului sexual rămăsese la 18 ani, în vreme ce, pentru heterosexuali scăzuse la 15 și solicită transferarea cazurilor de abuz sexual împotriva minorilor din Curtea Penală în Curtea Civilă. În anii 2000, petițiile ies din nou la lumină, de data aceasta într-o cu totul altă perspectivă din partea publicului.

În anii ‘60-’70, societatea franceză se află în plină revoluție culturală, iar țara  respiră încă aerul mișcării 68-iste, din care răsună ecourile motto-ului: „Este interzis să interzici”. Drepturile homosexualilor abia sunt aduse în discuție, iar vocile marilor gânditori ai vremii, mulți homosexuali ei înșiși (Michael Foucault, de pildă), luptă cu toate armele puse la dispoziție de condiția lor pentru a reduce inegalitățile. Una dintre petiții se ridică împotriva discriminării exersate prin legea care stabilea vârsta consimțământului sexual la 15 ani pentru heterosexuali și la 18 pentru homosexuali.

În 1977, însă, o altă petiție  cu autor necunoscut circulă în rândul intelectualilor, este semnată de peste 70 de personalități ale vremii și ajunge în presă,  de data aceasta, cu numele de „trei ani sunt suficienți”. Petiția cu pricina  cere suspendarea proceselor a trei bărbați acuzați de relații sexuale cu adolescenți de 13 și 14 ani și care rămăseseră în detenție preventivă vreme de trei ani. Printre argumentele respectivei cereri se numără acela că, dacă legea putea condamna și judeca un individ începând cu împlinirea vârstei de 13 ani, atunci legea recunoștea capacitatea acestuia de discernământ de la respectiva vârstă. Mai amintește că fetele pot folosi pilula anticoncepțională începând cu vârsta de 13 ani (ignorând, însă, că aceasta putea fi autorizată doar de centrele de planificare familială și vândute doar sub prescripție medicală). Trebuie menționat că nu toți semnatarii petiției privitoare la vârsta majoratului sexual diferit pentru homosexuali și heterosexuali au semnat-o și pe aceasta.

Autorul acestei din urmă petiții rămâne necunoscut vreme de 36 de ani - până în 2013, când presa franceză asociază documentul cu un personaj marcant al vremii: un autor deosebit de apreciat, care și-a dedicat cea mai mare parte a lucrărilor sale beletristice și filosofice pledând pentru necesitatea inițierii sexuale a adolescenților de către adulți „cu experiență”. Scrierile sale au fost premiate de două ori de-a lungul vieții de către Academia Franceză, iar în 2013 a câștigat premiul Prix Renaudot, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din Franța. A publicat aproape 40 de romane, eseuri și jurnale, în multe dintre acestea descriind acte de pedofilie (ca în jurnalul Un Galop d’Enfer, în care menționa că, în Filipine, întreținea în mod regulat relații sexuale cu băieți minori). 

În 1976, Matzneff participă la o emisiune TV literară, în vederea dezbaterii nenumăratelor sale povești de dragoste cu adolescente de liceu (povești transpuse în lucrările sale), în timpul căreia, prezentatorul concluzionează entuziasmat și fără nicio urmă de reprobare din partea publicului care chicotește complice: „Dar dvs. sunteți un colecționar de fetițe!” O singură femeie se ridică în picioare consternată - o scriitoare canadiană care pare să călătorească din viitor -, acuzând prezența pe un canal TV a unui personaj atât de odios, a unui pedofil cunoscut pentru aventurile sale cu fetițe de 14 ani. Matzneff se apără cu eleganță și, cunoscând Codul Penal, susține că nu a întreținut niciodată relații cu fete mai tinere de 16-17 ani și că niciuna nu s-a plâns vreodată de relația avută cu el. Canadianca este redusă la tăcere, nimeni din public nu îi ia partea și nimeni nu mai contestă moralitatea lui Matzneff. În zilele următoare este batjocorită de presă, iar un scriitor și critic francez o numește „târfă” pe un canal de televiziune.

Cum s-au petrecut lucrurile

Am citit cartea Vanessei Springora dintr-o suflare. „Consimțământul”, tradusă în peste 20 de limbi, dar nu încă în română (oare de ce?),  este povestea autoarei care, pe vremea când era doar o copilă de 13 ani, a fost sedusă de un bărbat care avea de trei ori vârsta ei. Vanessa l-a cunoscut pe Gabriel Matzneff (prezentat în carte cu inițiala G.) la o petrecere la care o însoțea pe mama ei. Spre sfârșitul seratei, aflându-se într-un colț, pierdută printre paginile unei cărți, simte privirea unui bărbat ațintită insistent asupra ei. Când am îndrăznit, în sfârșit, să privesc către el, mi-a aruncat un zâmbet pe care eu l-am confundat cu unul patern, pentru că era zâmbetul unui bărbat, iar eu nu mai aveam tată. Când împlinește 14 ani, Vanessa își pierde virginitatea în așternuturile și ideile acestui bărbat de 50. Individul este un reputat scriitor al vremii, iar fetița își dă, potrivit legii, consimțământul.

Vanessa a avut un tată care, dacă nu era absent, era violent și abuziv cu mama ei și care le-a părăsit pe cele două când ea avea doar șase ani. Nu-i de mirare că, atunci când îl cunoaște pe autor, adolescenta se simte dorită ca niciodată și se transformă imediat într-o victimă sigură. Nu-și amintește ca vreunul dintre părinții ei să o fi așteptat vreodată la poarta școlii. Ea nu i-a așteptat niciodată pe vreunul dintre ei, nerăbdătoare să le vadă chipul drag, dar G. vine aproape în fiecare zi și o caută cu privirea în mulțimea de adolescente, iar pentru ea, asta este suficient încât să încerce cu toate forțele să bage sub preș privirile suspicioase și înțesate de dezaprobare care o urmăresc la fiecare pas pe care îl face la brațul lui.

Dar corpul ei reacționează somatic, așa cum fac corpurile când vor să ne avertizeze. Internată temporar cu dureri articulare, Vanessa este vizitată de un psihanalist căruia îi mărturisește că lipsește de la liceu pentru că îi este frică de oameni. Izolată în castelul de nisip ridicat de autorul pedofil, dar urmărită de privirea societății ca un semn permanent de avertizare, fata dezvoltă fobie față de toți oamenii care ar putea să o judece și să nu îi aprobe relația. Psihanalistul împinge discuția mai departe și îi explică că, deși a fost diagnosticată cu reumatism articular, este prea tânără pentru o asemenea boală. Totuși, o afecțiune a articulațiilor poate vorbi despre altceva: despre o problemă cu „articularea” realității care o înconjoară.

Matzneff se folosește de scrisorile de dragoste ale Vanessei pentru a-și susține petiția din ‘77, publică apoi scrisorile în volumele sale fără a cere permisiunea autoarei (nici prin cap nu-i trecea copilei că ar fi avut drepturi asupra propriilor scrieri). În acea vreame, Matzneff îi interzicea să se machieze, să iasă în oraș cu prieteni de vârsta ei și să îi citească jurnalul negru, în care autorul își descria regulat și cu fidelitate experiențele sexuale, înainte de a le cosmetiza pentru a fi publicate. Vanessa nesocotește însă prohibiția lecturii jurnalului și află despre celelalte aventuri simultane pe care Matzneff le întreținea cu fete de vârsta ei și despre călătoriile lui în Filipine, o țară mai puțin strictă privind prostituția copiilor, care îi ofereau acces la orgii cu copii de 8-11 ani. 

Povestea Vanessei, departe de a fi o excepție pentru Matzneff, este unul dintre infinitele și banalele episoade din viața lui, rezultatul indiscutabil al unei adicții necontrolate. Springora relatează în cartea ei că bărbatul nu avea altă plăcere în afară de alternanța compulsivă dintre sex și scris. Totuși, nu este un pedofil ca oricare altul - întreține relații sexuale doar cu fetițe virgine sau băieței abia intrați la pubertate pentru a le putea descrie apoi în cărțile sale.  Cele 11 romane ale sale descriu viața personajului Nil și a aventurilor sale amoroase cu adolescente, cel mai celebru dintre acestea (publicat cu patru ani înaintea să o cunoască pe Vanessa) fiind „Ivre du vin perdu”, în care personajul are peste 40 de ani. Departe de a primi critici din partea publicului, Matzneff avea admiratori înfocați, se bucura de protecția oamenilor puternici din jurnalism, publicitate, afaceri și politică (printre care președintele Franței de la momentul respectiv, Mitterrand) și era admirat de mentorul său, Emil Cioran.

Eseul lui Matzneff, Les Moins de Seize Ans (Cei mai tineri de 16 ani), este de fapt un manifest în favoarea accesului pedofililor la copii sub pretextul „eliberării sexuale” a tinerilor - o pledoarie prin care susține că societatea ar trebui să încurajeze inițierea sexuală a tinerilor de către o persoană mai în vârstă, sub motivul că această primă experiență ar garanta libertatea alegerii viitorilor adulți. 

„Să dormi cu un copil este o experiență sfântă, un eveniment transformator, o aventură sacră.” „După ce ai ținut în brațe, ai sărutat, și alintat și ai posedat un băiat de 13 ani, o fată de 15, orice altceva îți pare plictisitor, greoi, insipid”, se poate citi în paginile eseului.

Și copilul?

Vanessa a fost un copil îndrăgostit de literatură și cărțile îi era cel mai fidel refugiu, iar irezistibilitatea lui Matzneff pentru ea s-a datorat, în mare parte, și faptului că acesta era scriitor. Relația și mai ales romanele pe care el le-a scris despre ei doi (romane care i-au violat și expus intimitatea lumii întregi și nu au lăsat-o niciodată să își uite trauma) au determinat-o, însă, să urască literatura și scriitorii. 

Scriitorii sunt persoane cărora nu le convine întotdeauna să fie cunoscute. Ar fi o greșeală să credem că sunt ca toți ceilalți. Sunt mult mai răi. Sunt vampiri. Pentru mine, s-a terminat cu toată înclinația pentru literatură. Nu mai scriu în jurnal. Mă îndepărtez de cărți. Nu vreau să mai scriu niciodată.

Asta a simțit Vanessa la sfârșitul relației. În perioada următoare, a fost forțată să se retragă de la liceu ca să nu fie exmatriculată și a suferit un episod psihotic de depersonificare. La 16 ani.

Mai durează încă mulți până când să îndrăznească să se întoarcă în lumea cărților și lucrează acum pentru editura care a publicat odinioară eseul Les Moins de Seize Ans. S-a temut ani de zile să scrie și mai ales să publice cartea din cauza consecințelor pe care le-ar fi putut avea în cercul ei de apropiați și a posibilelor atacuri din partea admiratorilor lui Matzneff. Mărturisește că cel care a convins-o să o facă a fost partenerul ei actual, sub argumentul că doar așa ar redeveni personaj principal al propriei ei povești, poveste care i-a fost confiscată demult.

Ce este, de fapt, consimțământul?

Mă întreb câte dintre femeile care au citit cartea au simțit printre paginile ei un gust familiar. Pe câte le-a vizitat amintirea primelor experiențe sexuale prea timpurii, prea impregnate de nevoi emoționale și câte au confundat atunci iubirea cu sexul. Ce spun statisticile naționale, te întrebi? Ajunge să cauți mai acătări prin ziare și descoperi cazuri berechet de fetițe (cu vârste care încep de la 10 ani) abuzate sexual de bărbați adulți și lipsite de apărare în fața judecătorilor care consideră că dacă fetele minore violate nu au spus părinților, tăcerea e dovada că și-au dat consimțământul pentru sex. Mai dai o pagină și afli cum o altă copilă de 11 este abuzată vreme de trei de către trei bărbați și doar unul dintre ei este condamnat. La doar șase ani de închisoare. Tatăl ei, mai precis. Încetează, atunci, să te mai surprindă că una din zece mame românce are sub 15 ani și că România are aproape un sfert din mamele minore din întreaga Uniune Europeană.

Cartea Vanessei Springora demonstrează că, de multe ori, consimțământul nu este suficient, pentru că doar cine n-a fost niciodată un copil care trage după el goluri emoționale, nu știe cât de ușor este pentru o figură autoritară să seducă un astfel de copil. Să-l facă să simtă că valorează. Și numai cine n-a cunoscut rușinea și vinovăția de a fi consimțit, îndrăznește să se considere o victimă.

Povestea falsului consimțământ este povestea multora. Este povestea repetată până la saturație a enoriașilor seduși de lideri spirituali și convinși că ce li se oferă este un privilegiu, nicidecum un abuz (proiecte jurnalistice de investigație despre astfel de cazuri în România găsești, cât cuprinde, în publicația online Să fie lumină). Este povestea tuturor elevilor care ascund repulsia sub stratul dens de măgulire, sub credința că sunt privilegiați atunci când profesorul le face avansuri. Este povestea Ioanei Burtea și a tuturor copiilor supuși la abuzuri sexuale din partea familiei.

Ce înseamnă, în ochii societății, consimțământul oferit de o adolescentă unui intelectual de mare anvergură? Ce consimte, de fapt, copilul părăsit de tată când o ființă „superioară” o ridică la rangul de muză? Ce este consimțământul fără putere și la ce conduce dacă nu la inegalitate crudă pentru că, atunci când te afli într-o poziție de inferioritate, consimțământul pe care-l oferi „superiorului” nu poate fi considerat real. Și ce însemna povestea Vanessei pentru ceilalți mari gânditori ai vremii, filosofii, pentru autoritățile supreme către care se îndreaptă bieții muritori când, în ignoranța lor, nu reușesc să răspundă suferințelor abisale ale existenței umane?

Răspunsul lui Emil Cioran

După despărțirea de Matzneff, aflată  în pragul unei căderi nervoase, Vanessa (care are acum 15 ani) bate la ușa unui mare înțelept al vremii, mentor al lui Matzneff, căutând o autoritate superioară bărbatului care a sedus-o și i-a furat copilăria. Personajul cu pricina este nimeni altul decât Emil Cioran (Siorán, cum era cunoscut în cercul intelectual parizian). La momentul acela, Emil Cioran locuia în Paris de 48 de ani și publicase deja peste 20 volume scrise sau traduse în franceză

-V. , G. este un artist, un scriitor enorm, într-o zi, lumea își va da seama. Sau poate nu, cine știe? Tu îl iubești și trebuie să îi accepți personalitatea. G. nu se va schimba niciodată. Este o onoare imensă faptul că te-a ales. Rolul tău este să îl însoțești în drumul creației, dar și să te supui capriciilor lui. Știi că el te adoră. Dar adesea femeile nu înțeleg de ce are nevoie un artist. Știai că soția lui Tolstoi își petrecea întreaga zi mecanografiind ceea ce scria soțul ei de mână și corectând neobosită cea mai mică greșeală cu o abnegație absolută? Dragostea pe care femeia unui artist o datorează iubitului ei trebuie să fie sacrificiul și oblația.

- Dar, Emil, mă minte tot timpul.

- Minciuna este literatură, dragă prietenă. Nu știai?

Am început discuția vorbind de mișcarea de emancipare care avea loc în Franța în perioada anilor ‘70, când homosexualii își revendicau drepturile, feministele cereau egalitate, revoluția sexuală călătorea de peste ocean, iar pedofilii… ei bine, pedofilii profitau de circumstanțe și încercau să convingă lumea că pedofilia este o orientare sexuală, la fel ca homosexualitatea. Cum ne putem explica faptul că Emil Cioran aprobă și încurajează comportamentul imoral al lui Matzneff?

Cioran nu aderă la niciuna din cauzele vremii, fapt pentru care nici nu semnează vreuna din petiții. Perspectiva lui nu este nici măcar cea ipocrit eliberatoare a lui Matzneff. Dimpotrivă, el susține menținerea status quo-ului, adică păstrarea puterii în mâinile celui care deja o are: intelectual, alb, bărbat. Pedofil? Detalii. Victimele sale? Instrumente în slujba înfăptuirii „marelui destin al Scriitorului”. Femeia? Piesă de ajutor și supusă absolută a artistului, cu neajunsul că nu înțelege întotdeauna ceea ce are nevoie acesta. În ochii lui, fetița nu are niciun drept să reclame statutul de victimă, ci poate doar să mulțumească pentru onoarea de a servi unui om infinit mai măreț, renunțând la sine în favoarea Artistului și a fireștilor sale capricii.

Degetele mici și groase ale soției lui Cioran în toarta ceainicului mă absorb complet și  frânează valul de insulte care-mi ard buzele. Foarte aranjată, cu părul albastru asortându-i-se la bluză, aprobă în tăcere fiecare cuvânt al soțului. În vremea ei a fost o actriță cunoscută. Apoi, a abandonat cinematografia. Nu-i nevoie să te întrebi în ce moment.

În relațiile de putere înscrise inatacabil în societățile patriarhale, locul de nedisputat al femeii, încă de la o vârstă fragedă, este acela de servitor pentru idealurile bărbaților - ca fiică, amantă, soție, mamă, mai puțin ca partener egal. Sacrificiu prin design.

Semințele violenței de gen încolțesc în lipsa de înțelegere a modului de funcționare a ierarhiei de putere și a relației ei cu consimtământul. În ochii celui superior ierarhic, consimțământul este, deci, dat a priori, nu-i nevoie să-l ceară pentru că se află deja înscris în ierarhie. Bărbatul e deja îndreptățit în propriii ochi să aibă acces nemijlocit la obiectul dorinței sale și mai degrabă surprins de necesitatea consimțământului sau de refuz. 

Suntem abia la început de drum. Un drum început oficial, la nivel internațional, de mișcarea #Metoo și din care se răsfrâng ecouri tot mai sonore. Problema consimțământului, în acord cu inculparea victimei, sunt subiecte despre care nu se vorbește suficient. În continuare, există în mentalul colectiv credința că victima este, fie părtașă, fie nu este victimă („și-a căutat-o”, că altfel „de ce s-ar fi îmbrăcat așa?”). Totuși, cu cât vorbim mai des despre asta, cu cât împărtășim mai multe povești și nu mai trecem nepăsători pe lângă victime, cu atât drumul devine tot mai scurt.

foto cover: pexels.com

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK