Napoleon e un film biografic bântuit de spectrul unei epopei istorice. Niciunul din cele două filme nu se manifestă până la capăt, iar asta este, în mare, vina regizorului Ridley Scott.

Unul dintre cei mai prolifici autori de la Hollywood, Ridley Scott se lăuda recent, mai în glumă, mai în serios, că el a făcut trei filme, de când tot bibilește Scorsese la Killers of the Flower Moon (2023). Sincer, se vede. Pentru un regizor atât de prolific și cu atâtea hituri în palmares trebuie să recunosc că mi se pare ceva excesiv de bizar la felul în care Scott își alege și execută proiectele de mai bine de un deceniu. Revizitările universului Alien, primul său hit, au fost sterile și plicticoase, genul de filme lipsite de vlagă de la care te aștepți să iasă din mâinile unui tânăr auteur, adus să umple golul lăsat de un mare regizor. (Pentru contrast: Blade Runner 2049 al lui Villeneuve e o completare mai reușită a unui univers creat de Scott.) Serialul lui, Raised by Wolves, deși are o premisă și o lume superbe nu reușește să livreze ce promite și se pierde în personaje până la derizoriu. Dramele lui biografice (House of Gucci, All the Money in the World) sunt soporifice, iar filmele lui istorice recente (un gen la care Scott trage încă de la The Duellists) sunt bizarerii dramatice, care mizează tot pe prezența scenică a câtorva personaje memorabile. Includ în această categorie „istorică” nu doar The Last Duel, un film despre dueluri și onoare relativ reușit, dar ușor de uitat (spre deosebire, de exemplu, de prostia distractivă, dar memorabilă, din superbul A Knights Tale), ci și Exodus, un film de-a dreptul rușinos.

Napoleon reușește cumva să sufere de toate aceste defecte la un loc. E un film ancorat de un personaj memorabil, jucat de un actor care se aruncă în roluri până se contopește cu ele, dar care, nu se știe cum, este pe rând și plictisitor și enervant, fără a avea acel fler dramatic prin care Hollywood-ul (și Scott, de obicei) înțelege istoria. Când Napoleon încearcă să convingă prin scară (a bătăliilor, a mizelor) pare mic. Când încearcă să-și umanizeze subiectul principal, pare atât de măreț că o dă în umoristic. Îi iese când încearcă să fie dramatic, prin perspectiva relației toxice dintre Napoleon și Josephine, dar e la ani-lumină de subtilitatea nuanțelor dintr-un The Favourite și mai aproape de un film mediocru ca The Duchess decât de Oscaruri.

În mare parte e vina lui Scott. Nu ai ce să-i reproșezi lui Joaquin Phoenix, pe umerii căruia pică aproape tot filmul. Ca scorpionul din povestea cu broasca și scorpionul, el face ce e în natura lui, anume se contopește cu rolul, umanizează le grand homme, transformându-l uneori într-un personaj comic, altădată într-un general care joacă șah 5-dimensional și uneori într-un bărbat demn, față-n față cu lipsa de demnitate a războiului. E o scenă pe la începutul filmui în care toate aceste trei elemente se împletesc în Phoenix, într-una din cele mai bizare dar reale secvențe de bătălie pe care le-am văzut vreodată transpuse într-un film. Napoleon nu este un biopic despre demnitatea eroilor, asta-i sigur.

Sau este, oare? Nu este când vorbim de Napoleon, pentru că Joaquin Phoenix se mulează pe personaj și-l face al lui dar toți ceilalți generali și militari din jur par personaje de duzină. mutate disciplinar din Hornblower. Până și țarul Alexandru, arhetipul monarhului bipolar al vremii, e prezentat aici doar ca un groupie al lui Napoleon, unul care vrea să-și depășească obiectul adorației. Wellington e un englez atât de scorțos că zici că e compus în totalitate din cizmele care-i poartă numele. Personajele principale ale revoluției franceze sunt parodii demne de Charlie Hebdo. Josephine și Letitzia Bonaparte, mama ambițioasă a lui Napoleon, par adesea mai degrabă recuzită decât personaje complexe.

Din nou, vina e a lui Scott, și nu cred că e ceva ce și-a dorit, oricât ar face pe centaurul acum cu istoricii și cu francezii care-i critică atitudinea… originală față de faptele istorice. Cred că problema de bază e acel gărgăune care i-a bântuit cariera lui Ridley Scott încă de la Blade Runner – și anume final cut-ul. Scott se lăuda că are un Director’s Cut de patru ore (!) pregătit pentru Apple TV+. Am mai menționat analiza Flaviei Dima despre durata în creștere a filmelor artistice sau de consum, însă aici se pare că Scott încerca să fie în același timp prietenos cu publicul, precum și pus pe șotii și maximalism ca Martin Scorsese. Ce e în acea oră jumătate păstrată meticulos pentru Director’s Cut? Din ce se vede pe ecran, probabil este toată carieră republicană a lui Napoleon, care e atât de schematică încât ar fi putut lipsi cu desăvârșire. Bătălia piramidelor, însă – acea bătălie care i-a enervat pe istorici, pentru că Napoleon n-a tras niciodată cu artileria în piramide, precum în film? Două minute pe ecran, de parcă Scott a filmat cadrul ăla doar ca să enerveze criticii și să aibă ceva pentru trailer.

De fapt, tocmai bătăliile sale faimoase par turnate pe repede înainte, de parcă materialul istoric îl deranja pe Scott, care dorea să se întoarcă rapid la drama și dragostea toxică dintre Napoleon și Josephine. Există două excepții – prima lui victorie la Toulon, care ne arată un Napoleon tânăr și avid de glorie, și cea din urmă înfrângere la Waterloo, unde vedem evoluția și dezamăgirea acestuia. Zic două, pentru că bătălia de la Austerlitz, poate cea mai importantă victorie a împăratului și cea care ocupă cel mai mult timp pe ecran, e editată cu o plictiseală și un fler dramatic bizare. Avem cadre peste cadre cu cai și soldați care se îneacă, dar foarte puțină bătălie pe bune. Nu contest meritele tehnice, bătăliile arată impecabil vizual – dar de ce sunt atât de lipsite de vlagă?

Problema cea mai mare, însă, nu e acuratețea bătăliilor, ci relația toxică dintre Napoleon și Josephine. Înțeleg ce a vrut Scott să facă aici: să umanizeze și să arate bubele marelui om. Mare om care chiar trimitea, ca un bombardier excitat, scrisori de genul „Am câștigat, vin în trei zile, să nu te speli!’' iubitei sale sau ne lăsa cu panseuri despre cum și mai ales ce sunt toate femeile. Deci înțeleg de unde vine incelizarea lui Napoleon, relația de dominație reciprocă dintre el și Josephine și sexul folosit ca disipare a tensiunii. Dar toate acestea servesc foarte puțin la conturarea lui Napoleon ca personaj – dimpotrivă par „puse cu mâna”, cum se zice. Poate că asta dorea de fapt Scott? Să rupă canoanele dintre public și privat, să ne arate că marele om poate fi un hornălău toxic în privat? Dacă da, regizorul n-a mers destul de departe. Cum ar zice chiar Napoleon: „În război, tacticile incerte și jumătățile de măsură te fac să pierzi totul”. Poate și aici ar avea ceva de învățat de la Yorgos Lanthimos, pe care nimeni nu-l poate acuza de jumătăți de măsură când e vorba de reprezentarea sexualității.

Per total, Napoleon e un film bizar. E un biopic unde râzi adesea de, nu cu personajul principal, e un film istoric cu zgomot și furie, unde ajungi uneori să te plictisești în mijlocul bătăliilor, și e o dramă de relație care te face să vrei să dai skip peste părțile „dramatice”. Cine știe? Poate cut-ul de patru ore e o capodoperă. Dar versiunea de cinema e un film grăbit, de bătrânețe, o pauză de țigară pe drumul spre Gladiator 2, Alien 5 – sau ce ne mai pregătește (pe repede înainte) Ridley Scott.