Cum se explică degradarea recepției filmelor lui Cristi Puiu la noi în țară – de la adevărate evenimente naționale ale cinefiliei la simple lansări într-un aer de cvasi-anonimat? Privind MMXX, cel mai recent titlu al său, devine tot mai limpede că răspunsul e de găsit, întâi de toate, chiar în filmele respective.

MMXX este un film „de actualitate” à la Puiu – adică paradoxal. Cu cât tema sa – pandemia – se vrea mai îngroșată pe hârtie, cu atât ea se arată mai aluziv în filmul rezultat. Covidul ține, aici, de câteva mențiuni fugace, câteva artefacte abia discernabile (măști, combinezoane), o plăcere a briz-brizului care transformă virusul în cochetărie scenografică aproape gratuită. Prin contrast, un film precum Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude, 2021), unde abia dacă apărea vreo mențiune a contextului, devenea prin frontalitatea și prin dispoziția lui de a se grefa pe materialul prezentului un fel de documentar sălbatic despre traiul în pandemie. La fel ca Jude, Puiu a devenit un autor tot mai radical, mai „politizat”, dar într-o direcție perfect opusă. Interesat de filosofare (dincolo de filosofie) și de abstracțiune (dincolo de experiment), acesta și-a transformat cinemaul într-un laborator în care discursul uman – vorbele care ne ies, de bine-de rău, pe gură – constituie unicul obiect de studiu posibil.

Necazul e că acest laborator a început să se epuizeze. Închis între patru pereți, savantul a pierdut treptat legătura cu exteriorul, și nu de ieri, de azi. Captivați de aura lui de guru, n-am știut să vedem în Aurora (2010) semnele unei megalomanii tot mai absorbite de sine, preferând să le punem pe seama unui meșteșug artizanal superior, accesibil numai minților luminate. Ani mai târziu, MMXX se afirmă ca proces de reciclare a ipotezelor artistice marca Puiu, de la opacitatea realității (Aurora) la aparatul de filmat-martor (Sieranevada, 2016) sau la interiorul sufocant de apartament în care lucrurile o iau razna (tot Sieranevada, cu siguranță filmul lui Puiu cel mai impozant în găunoșenia lui). Intuiții interesante până la un punct, sprijinite de o abilitate regizorală respectabilă, dar care nu pot susține pe cont propriu o întreagă filmografie.

Chiar anticipând impasul – Puiu care de ani buni cultivă în public persona unui cugetător măcinat de aceleași două-trei probleme existențiale –, MMXX tot se dovedește șocant de neinteresant, chiar plicticos. Compus din patru viniete distincte, filmul nu reușește să evite impresia contradictorie – la cele 160 de minute de logoree minuțios orchestrată ale sale – de proiect grăbit, de crochiu încropit alături de câțiva prieteni, cu scopul, ai zice, de a lua ochii vreunui producător. Caracterul de „hai s-o punem de-un film” e, desigur, tributar modului de realizare, în strânsă colaborare cu participanții unui atelier de actorie co-organizat de Puiu și interpreții Dragoș Bucur și Dorian Boguță, care și apar în ultimul segment. Dar el merge dincolo de o așa-zisă suplețe a osaturii, până în punctul mai grav în care însăși existența concretă a filmului – necesitatea, resortul lui interior – e pusă în chestiune.

 E vorba că, atât pentru Puiu, cât și pentru actorii și tehnicienii filmului, MMXX pare exclusiv un antrenament. Aportul său e cât se poate de redundant: verificarea aparaturii (camere, lumini etc.), testarea memoriei actorilor, pariul unei coregrafii complicate etc. Orice film apare ca un răspuns la ceva (o nevoie intimă, o cauză socială, o comandă...); însă filmul de față apare, tautologic, ca o ilustrare a gesturilor de bază în meseria de a face film. Un exercițiu de stil cu atât mai lăudabil pe plan formal – cadre-secvență de zeci de minute, zbenguială în interioare înghesuite – cu cât ignoră mai nonșalant conținutul. Nu e prea mult de extras de aici – și cu atât mai puțin vreo morală care să ne ghideze prin actualitate. La o adică, putem contempla priceperea rece a unui regizor care duce mizanscena până la definiția ei minimală: corpuri și camere de filmat rulând în gol, într-o interacțiune cvasi-sportivă. Rezultă o probă de anduranță și pentru spectator, dar care pare mai curând rodul unei posturi regizorale blocate în propriile idiosincrazii decât al unei căutări de largă respirație.

Două segmente – primul și ultimul – arată o anumită înzestrare familiară pentru zonele gri de non-spus și sugestie (celelalte două sunt de o vacuitate aiuritoare). Dar chiar și aici, imposibil de ocolit senzația unei ciudățenii a formei care e simultan prea apăsată (ce rost are planul-secvență, altfel decât ca pedanterie în plus?) și prea subtilă (toate joculețele lingvistice îndrăgite de Puiu – „succesiune” recepționat de către interlocutor ca „cesiune” etc. –, menite să trădeze o dereglare infinitezimală a interacțiunilor umane). Onestitatea lui Puiu de a-și dezvolta capriciile fără să dea socoteală nimănui e oricând de preferat calculelor pragmatice care predomină în industria de film de azi. Aceasta e, de altfel, logica cu care am așteptat fiecare film nou al său, amânând verdictul pe mai departe. Dar, după Malmkrog – cel mai straniu efort al lui Puiu, și unul nu lipsit de calități –, acest MMXX are aerul unui mesaj obscur trimis de un condei pompos, doar pentru a ne comunica solemn o serie de platitudini. Odată parcurs acest film dezechilibrat – ultima vinietă, despre o rețea de proxenetism, e ca un OZN într-o sufragerie de bloc – nu ne rămâne, pe post de cârlig explicativ, decât perplexitatea.

MMXX rulează în cinematografe din 3 noiembrie.