Proiectul Hail Mary e un SF plin de suflet, ca scos din vremurile bune, pentru vremuri mai puțin bune. Poate într-un sens rău?
Ca produs al anilor ‘90, primul meu crush literar a fost SF-ul. Primul film care m-a fascinat și terifiat vreodată a fost Aliens, văzut pe casetă. La șapte ani, când încă silabiseam cuvintele grele, reciteam deja Jurassic Parc de Michael Crichton, pentru că era cu dinozauri. Citeam Clarke, Asimov, Greg Bear, dar și Greg Egan; am crescut cu genul ăla de SF cenaclist al anilor ’80, recuperat de prin almanahul Anticipația. SF cu măsurători, calcule și dimensiuni, cu călătorii interstelare și exploratori curajoși care rezolvă probleme inginerești din mers. Ficțiuni și narațiuni ale excepționalismului uman în situații limită.
Astăzi, genul ăla de excepționalism mă cam lasă rece. Parțial pentru că oameni ca Elon Musk au dezumflat rău mitul geniului polimat, parțial pentru că viitorul pare trist, iar știința voioasă rentează mai mult când e pusă în slujba mașinăriei de război sau a algoritmilor TikTok decât pentru a ne duce pe alte planete. În film, geniul chinuit a rămas în anii 2000, personaj stock de filme-dezastru; nu mai iese la suprafață decât prin cărți și filme de propagandă chinezească sau în SF nostalgic, de duzină.
Există, însă, o excepție – opera lui Andy Weir. Andy Weir e autorul cărții Proiectul Hail Mary dar și al binecunoscutului Marțian, ecranizat în 2015 de Ridley Scott. Weir e un scriitor foarte bine vândut, dar nu un scriitor strălucit. Am această convingere că există scriitori SF care scriu bine și scriitori SF cu idei bune, foarte rar ambele, foarte des nici-nici. Weir e din a doua categorie – are idei foarte bune, știe să le execute și să scoată cărți simpatice, care conving. Ca să parafrazez o glumă: „Nu scrie neapărat bine, dar scrie în tradiția scrisului bine”. Tradiția e cea Clarkeiană, de SF stufos, cu calcule și nave spațiale care traversează parseci și se opresc în puncte Lagrange.
Ce aduce nou Andy Weir și (părerea mea) ce i-a adus succesul e un fel de optimism milenial, nouăzecist, de manic pixie dream boy decantat într-o proză tip protagonist de joc video. Personajele sale sunt savanți de excepție, doar că, de fapt, sunt băieți normali ca tine și ca mine, care își folosesc rațiunea și cunoștințele enciclopedice ca să rezolve probleme complexe cu optimism și glume de tocilar. Practic, toți suntem savanți de excepție! Dacă adaugi la asta acțiune constantă de tip „omul versus mediul înconjurător”, dezastre spontane care trebuie evitate și un moment puternic emoțional, ca să arăți umanitatea personajului, ai rețeta unui bestseller de Andy Weir.
Marțianul (filmul) se conformează acestei rețete și este probabil singurul film bun al lui Ridley Scott din ultimele două decenii. (Putem dezbate despre Ultimul duel, dacă e musai.) Proiectul Hail Mary e structural cam aceeași Mărie ca Marțianul (are și același scenarist), doar că poartă altă pălărie și, la fel ca Ginger Rogers, face totul „backwards and in heels”. Pentru că dacă Marțianul e o poveste de supraviețuire la depărtare a unui băiat deștept, cu ajutorul întregii lumi unite, Proiectul Hail Mary e o poveste de supraviețuire a întregii specii, grație unui singur băiat deștept plecat la ani-lumină distanță. Ambele sunt Cast Away în spațiu (sau Robinson Crusoe, dacă vreți să cităm din clasici), dar cu mize net diferite.
Celălalt film cu care va fi invariabil comparat Proiectul Hail Mary, pentru că au povești extrem de similare, e Interstellar (2014). Interstellar, care nu e cel mai prost film al lui Christopher Nolan din ultimele două decenii, doar pentru că există The Dark Knight Rises. (Și, da, Tenet e peste ambele.) Un grup de eroi spațiali, printre care și protagonistul, pleacă la ani-lumină distanță cu o navă încropită ca să salveze omenirea. Weir, spre deosebire de frații Christopher și Jonathan Nolan, se mai gândește și la coerența internă a unei povești, nu doar la vibes și scene frumoase încadrate de Hoyte van Hoytema, așa că soluția lui din carte, atât pentru călătorie, cât și pentru metoda salvării, e mai credibilă decât cea din film.
Proiectul Hail Mary e povestea doctorului Ryland Grace (Ryan Gosling), un profesor de școală generală și băiat glumeț, dar extrem de deștept™️, care se trezește din comă pe o navă în spațiu. Colegii săi de echipaj sunt morți, are doar un robot care să-i țină companie și își dă seama, încetul cu încetul, nu doar că nu mai e în Kansas, dar și că a părăsit de tot sistemul solar. Din fericire pentru public, are amnezie, așa că îi aflăm trecutul pe parcurs, în același ritm cu el. Misiunea lui e să salveze lumea. Astrofagul, un fel de COVID interstelar, care face naveta între Soare și Venus, mănâncă energia astrului nostru, ba chiar și pe cea a sorilor din toată vecinătatea stelară. Luminozitatea Soarelui scade, în 30 de ani temperatura globală vă coborî cu aproximativ 15 grade, iar asta înseamnă miliarde de morți de foame și război. Singura stea asimptomatică din proximitate pare să fie Tau Ceti și toate țările lumii se unesc pentru a lansa Proiectul Hail Mary (traductibil ca „Doamne-ajută”), o misiune sinucigașă ca să afle ce fel de vaccin stelar a făcut Tau Ceti. După 11 ani de comă, Grace, protagonistul nostru, abia reușește să-și amintească toate astea când își și dă seama că nu e singur în sistem – o altă navă, vizibil extraterestră, îl trage pe dreapta!
Nu vreau să dau mai multe spoilere, pentru că dacă pot să zic un singur lucru, atât despre cartea lui Weir, cât și despre filmul lui Lord și Miller, e că sunt fun și merită descoperite scenă cu scenă. Nu sunt singurul care le iau la pachet: la premiera de gală a filmului în România, scriitorul Marian Coman a anunțat în fața unei săli pline reeditarea cărții la Nemira și a numit-o „cea mai bună carte hard SF pe care am citit-o în ultimii zece ani”. Posibil, de gustibus. Ce e clar e că o mare parte din aura de hard SF a cărții se pierde în ecranizare, pentru că filmul e un mediu vizual și e foarte greu să redai calcule și monolog interior de băiat glumeț, dar extrem de deștept™️ într-un mediu vizual.
Regizorii Phil Lord și Christopher Miller încearcă. Mi-am mai exprimat eu admirația pentru abilitățile duo-ului de a adapta materiale disparate în produse vizuale coerente și amuzante, doar că cred că la Project Hail Mary, primul film dus la capăt de cei doi în ultimul deceniu, au cam ajuns la limita posibilităților. Chiar dacă, la prima vedere, structura cărții, cu ale sale flashback-uri explicative dese, pare să ajute la etapizarea informației, grămezile de elemente hard se pierd și dau filmului un fel de îngrămădire și incoerență tonală. Pendulăm între glumele astrale ale carismaticului Gosling încercând să-și amintească cine e și flashback-uri cu el încercând să rezolve problema astrofagului pe pământ, vegheat de pastry chef-ul din The Bear (Lionel Boyce) și Sandra Hüller în rol de birocrată pragmatică. (Cea de-a doua pesemne că și-a zis că merită și ea o golăneală big budget, după Anatomie d’une chute și Zone of Interest.) Apoi apare prietenul extraterestru și filmul devine, pe lângă The Martian și Interstellar și un pic E.T., și un pic Arrival. Asta e o problemă. Sunt prea multe elemente de jonglat: misterul științific, călătoria eroică Campbelliană, buddy movie marca Lord & Miller și drama singurătății în spațiu. Din cauza asta, elementele mai „plictisitoare”, ca explicațiile științifice sau scenele de dramă individuală, sunt înghesuite în video-jurnale sau secvențe de montaj.
Vestea bună e că Ryan Gosling trage tare. Dacă Marțianul avea o distribuție absolut excepțională care să-l susțină pe Matt Damon, în Proiectul Hail Mary Gosling duce greul (aproape) singur. Partenerul său din cele mai multe scene nu are față, așa că Gosling trebuie să emane prin toți porii carisma de băiat glumeț, dar extrem de deștept™️, să transmită nesiguranța omului care nu vrea să fie acolo, dar și convingerea celui care crede că poate. E greu, mai ales când știi că o să fii comparat nu doar cu Matt Damon în practic același rol, dar și contrastat cu intensitatea tăcută a lui Keir Dullea în 2001-ul lui Kubrick. Gosling reușește să fie și fraier și erou și dramatic și împăcat, în unul dintre cele mai bune roluri dintr-o carieră plină de vârfuri. Nu zic degeaba că trage, cară, duce – e o muncă de Sisif să refaci Marțianul, dar backwards and in space.
Vestea proastă e că Proiectul Hail Mary are și un pic din aerul unei tocane reîncălzite prea mult, un perpetual stew în care s-au turnat elemente de succes ale comediilor și dramelor spațiale din ultimele decenii. Doar că ultimele decenii nu sunt ziua de azi și mi-e foarte greu să iau în serios cooperarea internațională spațială la un nivel colosal, în epoca masacrelor fiat și a militarizării și privatizării rapide a spațiului. Proiectul Hail Mary pare un film uitat pe raft din epoca pre-Trump – m-aș hazarda să zic că chiar din epoca pre-Bush II, când părea că istoria s-a sfârșit și vom fi cu toții prieteni, explorând cosmosul întru frățietate. Genul ăsta de naivitate confortabilă, dar puțin credibilă, o mai întâlnești doar la chinezi, în filme și cărți de un plictis palpabil, la limita propagandei, ca The Wandering Earth sau seria The Remembrance of Earth’s Past de Liu Cixin.
Dar toate astea nu contează, pentru că, după cum am zis de la început, Proiectul Hail Mary e un film fun. Vizual arată bine, efectele practice de păpușărit (no spoilers) sunt absolut excelente și îl are pe Ryan Gosling într-un rol de zile mari. Ce contează dacă e derivativ, dacă dă niște rateuri tonale și dacă excepționalismul individului glumeț, dar extrem de deștept™️pe care îl propune pare perimat în epoca lui Trump și Musk? Câteodată mai avem nevoie de un pic de fast-food sufletesc și vizual, în viața asta în tonuri de gri.
Proiectul Hail Mary a intrat în cinematografe și la IMAX de sâmbătă, 14 martie.
