Ce mai avem de învățat de la căsniciile victoriene? O cronică a cărții lui Phyllis Rose, Vieți paralele, care analizează mariajele unor scriitori și scriitoare precum Charles Dickens sau George Eliot.
Din faptul că mă mai sună încă prieteni să-mi spună cu vocea gâtuită că se căsătoresc sau că mai auzi de câteva ori pe an despre nu știu cine care e prins cu o nuntă, ai zice că încă se crede, deși poate nu cu aceeași convingere, că mariajul e rezultatul firesc al afecțiunii dintre doi oameni. S-a păstrat în plus și partea cea mai eclatantă a ritualului, cu tot cu instinctul de a marca momentul prin angajarea acelei instituții moderne a gestului important: fotograful oficial. Acum, presupun că în logica acestei succesiuni de acte simbolice care încă poartă numele de nuntă intră și expunerea pe rețelele sociale. Există, e drept, și tradiția de frondă a celor care, convinși că tot spectacolul e inautentic, fac o „ceremonie mică” sau aleg să se căsătorească în inima naturii, deși nu se duc niciodată atât de departe încât să nu poată lua cu ei și fotograful și nu sunt decât rareori atât de desăvârșiți în indiferența lor față de cutume, încât să nu trimită măcar o notă informativă, în care să-și exprime în fonturi neobișnuite bucuria de a-și fi descoperit jumătatea.
Ceremoniile de căsătorie au fost dintotdeauna anunțuri, dar până de curând erau anunțuri susținute ritualic de biserică și reverberau în comunitatea mai largă, nu doar, ca azi, mai degrabă în familie și, din familie, mai ales în cea apropiată. Nunta românească urbană a început să afișeze această reținere protestantă, care bănuiesc că vine din aceea că tinerilor li se pare că e ceva prea mult în ritualul angajamentului luat în fața creatorului universului. Primarul e un potentat mai adecvat și măcar îți vorbește.
Phyllis Rose scrie o carte despre ce însemna acest tip de uniune în secolul al XIX-lea, când începuse să se vorbească despre libertatea femeilor, dar fără să se practice, și când întreg ritualul căsniciei era atât de bine bătut în cuie, că păreai radical fie și numai discutând despre cum ar putea fi modificat. Scena e Anglia, care e cu atât mai interesantă cu cât e mai retrogradă: până în anii 1850, divorțul nu putea fi obținut decât în cazuri foarte speciale și prin act parlamentar sau curte ecleziastică. Actorii sunt și mai interesanți decât scena: căsniciile celor mai mari intelectuali britanici, de la John Stuart Mill la George Eliot, studii de caz utile pentru cine vrea să vadă cum se negociază relațiile contractuale ale mariajului în secolul care începuse cu feminismul creștin din A Vindication of the Rights of Woman și se terminase cu cel politic al sufragetelor.
Vieți paralele. Cinci căsnicii victoriene
Vieți paralele e o carte foarte bună, scrisă acum vreo 40 de ani. Ce o face bună nu e atât că spune poveștile acestor mariaje cu talentul prozatorului, ci tocmai că analizează politica căsătoriei în secolul XIX, privind dincolo de discursul afecțiunii, al iubirii și al dorinței. De obicei, în invitațiile de nuntă, în fotografii și alocuțiuni, se vede doar fericirea și iubirea – limbajul public al ceremoniei ascunde natura contractuală a deciziei, poate și fiindcă simțim că e mai important să întemeiezi o viață împreună pe ceva mai puțin pedestru decât o negociere, fie ea și implicită. Căsătoriile trebuie să fie ceva mereu dincolo de contract, tot așa cum se așteaptă ca însurățeii să prezinte lumii fața lor cea mai bună, pe care nu și-o mai pun apoi decât la jubilee.
Phyllis Rose se uită sub mirajul ăsta ca să vadă mecanismele. Cartea nu spune în principiu ceva ce nu știi despre istoria subjugării feminine, dar o face în așa fel încât dă chestiunii substanță și dimensiune. Pe autoare o interesează mariajul ca „experiență politică” și nu se lasă deturnată de simulacrele sociale ale afecțiunii: „Cine poate rezista gândului că dragostea e osul ideologic aruncat femeilor pentru a le distrage atenția de la viața pe care o trăiesc în neputință?”. Înainte să exclamați „Ce cinic, încă un autor care ideologizează sanctuarele vieții sociale!”, Phyllis Rose nu spune că nu există iubire sau că afecțiunea nu funcționează ca motivație, ci că într-o lume în care balanța relațiilor de putere înclină atât de mult în defavoarea femeilor, ca în secolul al XIX-lea britanic, discursul afecțiunii maritale maschează de fapt un dezechilibru.
Deși în secolul XIX căsătoria onorabilă era pentru femeile societății înalte în cele mai multe cazuri o colivie de aur, lucrurile puteau să frustreze și invers: bărbați fără avere, cum era Carlyle, erau paralizați în jocul social al căsătoriei, fiindcă cheile coliviei erau foarte scumpe. Or, în relația sa cu Jane Welsh, Carlyle nu are multă vreme decât dorință și dragoste, iar pentru femeile din lumea bună, acestea erau, oricât de pure, echivalentul bunelor intenții – el nu primea în schimb decât o similară bunăvoință, care, pentru că venea sub forma refuzului, aducea a condescendență.
Carlyle și Ruskin, mai ales, sunt cazuri interesante, pentru că dovedesc schimbările bruște de strategie din trecerea de la curtare la mariaj: imediat după ce obține mâna lui Jane Welsh, Carlyle încetează să-i mai vorbească despre filozofia și literatura germană, cum o făcuse până atunci, și-i descrie într-o scrisoare viața lor viitoare: „după ce îți vei fi terminat cu conștiinciozitate treburile casnice, iar eu îmi voi fi scris norma de pagini, ne vom întâlni la masa noastră frugală, cu inimile mai fericite și mai mândre decât mii de oameni”. M-a amuzat detaliul ăsta, pentru că arată momentul în care logica persuasiunii cavalerești din dansul de seducție se schimbă dintr-odată în confirmarea rolurilor sociale ale soției și soțului. Carlyle îi spune de fapt: tu cu cratița, eu cu intelectul. Mai ironic e că Jane Welsh achiesează, cel puțin inițial, recunoscând într-o scrisoare că vrea „o inimă caldă, adevărată, să mă iubească, un intelect puternic, să-mi comande”.
Ruskin e și mai explicit în confesiuni când își dă seama că mariajul său cu Effie Gray eșuează:
„M-am însurat cu ea crezând că, dacă e așa tânără și de iubitoare, pot s-o influențez cum vreau eu, să fac din ea o soție pe gustul meu. Se pare că ea s-a măritat cu mine, crezând că poate să mă transforme într-un soț pe gustul ei. Am fost îndurerat si dezamăgit când mi-am dat seama că nu pot s-o schimb, iar ea a fost umilită și iritată când și-a dat seama că nu poate să mă schimbe.”
Cartea e plină de detalii de felul ăsta și de multe anecdote, așa că merge citită și dacă nu vă interesează demantelările ei ideologice. Ia conceptul antic al lui Plutarh, al portretelor morale în oglindă și, în loc să compare notabilii între ei, îi pune în oglindă cu partenerii lor de viață. Dar unitatea cărții nu vine din anecdotic, ci din inteligența lucidă cu care vede dincolo de faptul biografic pentru a-l arăta cum se structurează discursiv. Recunosc însă că te ține ancorat în lectură când citești despre naivitatea sexuală a acestor actori ca, de pildă, a lui Ruskin; el pare să fi primit informațiile asupra corpului feminin din experiența lui cu operele de artă, cu femei ușor androgine și fără păr pubian, și nu se aștepta la spectacolul corpului feminin real, care – aparent – îl dezgusta. Nu se întâmplă des să fii martorul unei asemenea pudibonde ignoranțe ca cea pe care familiile bune ale Europei le-au inculcat-o în secolul XIX fiilor și fiicelor lor, mai ales celor din urmă, pentru ca apoi să le arunce în ringul vieții adulte complet nepregătite pentru politica și eșecurile corpului.
Cartea e interesantă și pentru că variază portretele: sunt căsnicii caste, ca la Ruskin sau Carlyle, unele în care bărbatul decide și femeia se supune, altele în care femeia are ascendentul (Harriet Taylor asupra lui Mill, de pildă), unele din conveniență, altele din respect, toate dificile prin modul în care vor sau nu să se plieze pe dezideratele societății. Rose speră să aproximeze prin aceste diverse analize ce înseamnă cu adevărat un mariaj egal și cum se obține, dacă vreți, un soi de echilibru democratic în parlamentul în doi al cuplului, unde multă vreme tribul și biserica primeau locuri de cinste pe margine, dacă nu cumva și-n camera nupțială. E limpede că acest fel de a gândi era greu de depășit în secolul XIX. Când, după moartea lui George Eliot, se propune o înmormântare oficială demnă de talentul și influența ei, lumea se opune, fiindcă trăise, ca femeie, prea liber. Huxley (naturalistul, nu prozatorul) scrie atunci: „cei care aleg să fie liberi în gândire și în fapte nu trebuie să râvnească la recompensele, dacă e să le numim așa, oferite de lume celor care-i acceptă cătușele”.
Imagine principală preluată de pe Pexels.
