Film / Cannes

Moarte și glam la Cannes

de Luiza Vasiliu

Publicat pe 3 iunie 2016

Nu mai fusesem la Cannes din liceu, când străbătusem Europa dormind pe podeaua unui microbuz de doișpe locuri. Aveam o trupă de teatru, cu care mergeam o dată pe an la un festival în Franța. Stăteam acolo o săptămână, le luam premiul cel mare și dădeam o fugă în vecini, la Nice și Cannes. Am o poză (din fericire, nu știu unde e) în care stau întinsă pe nisipul de lângă Palais des Festivals, cu un costum de baie dintr-un second din Iași și multe meduze mici înșirate pe brațe și pe picioare. Cred că eram în clasa a zecea. La două săptămâni după și vreo două sute de metri depărtare de nisipul ăla, Polanski a luat Palme d’Or pentru Pianistul.

M-am întors la Cannes șaișpe ani mai târziu, chiar la festival. Am stat două zile, suficient cât să pot trimite mesaje acasă cu „Aici e freakshow glam” și „Ți-am luat autograf de la Jarmusch!!!”. Orașul ăsta micuț cu ieșire la mare se umple în timpul festivalului de iahturi și sclipici. Iahturi cu pavilion de paradisuri fiscale (British Virgin Islands, Seychelles etc. - pentru că-i mult mai ieftin să ții un iaht acolo), sclipici pe rochii și-n inimi. Străzile-s pline de oameni scoși din cutii de designer, femei cu rochii de seară și tocuri, bărbați cu smoking-uri și fețe pline de importanță. Unii țin câte-un carton pe care scrie „Caut invitație, vă rog frumos”, alții se felicită în gând că au deja invitații și nu trebuie să se umilească pentru ele. La premierele de gală n-ai voie să intri dacă nu ești îmbrăcat frumos. Așa că toată lumea umblă îmbrăcată frumos. Important nu mai e filmul, ci contaminarea cu glamour. În părculețele din jurul Palatului, vezi fotografi care vânează oameni îmbrăcați frumos, îi pozează și apoi le cer bani. Ca să arate acasă că au fost la Cannes. 

Dacă ești femeie, pe covorul roșu n-ai voie decât cu tocuri. Susan Sarandon și Julia Roberts au făcut niște statement-uri pe tema asta: una a venit în balerini, alta desculță. Dar e absolut ridicol să mai fie nevoie de statement-uri în 2016 ca să nu obligi femeile să-și nenorocească picioarele. Seara târziu, după miezul nopții, prin Cannes umbau femei în rochii lungi, cu pantofii în mână și picioarele goale. Dac-ar fi după mine, aș băga un shoe code obligatoriu, ca-ntr-un vers din Marin Mălaicu-Hondrari (pe care-l citez aproximativ): „orice femeie trebuie să umble desculță / la o sută de metri deasupra vacarmului”.

Bella&Dardenne-ii

Toată treaba asta cu pantofii poate să pară un detaliu nesemnificativ în economia celui mai mare festival de film din Europa, dar ține, de fapt, de același aer retrograd pe care-l respiri la Cannes. Parcă ești într-o fantezie nostalgică a bogaților, undeva, în anii de aur ai Hollywood-ului. Sau doar ai intrat tu în filmul greșit, ăla în care cinemaul e egal cu învelișul lui de sclipici, iar cea mai du-te-dom’le-de-aici rochie (Bella Hadid, dressed într-o bucată roșie de Alexandre Vauthier) e purtată la cel mai alt-film-de-artă-cu-un-personaj-trist (La fille inconnue, al fraților Dardenne). Frații Dardenne n-au luat niciun premiu la Cannes, Bella a luat totul. Și-oricum, dacă ai avea de ales între a fi o zi Bella Hadid sau frații Dardenne, ce-ai alege? (Cine zice că Dardenne să-mi dea un mail pe luiza[arond]scena9[punct]ro)

Vorbeam cu o prietenă despre ce bine ar fi dacă festivalul ăsta, care adună într-adevăr unele dintre cele mai interesante propuneri cinematografice ale anului, s-ar deschide mai mult către public. Că sigur publicul ar vrea. Doar că, trecând într-o seară pe malul mării, acolo unde erau proiecțiile gratuite pe plajă (ecran imens cu marea în spate, scaune confortabile), am rămas trăsnite: filmul rula singur, cu vreo 5-10 spectatori împrăștiați pe plajă. Filmul era Il Sorpasso / The Easy Life, al lui Dino Risi, un clasic mai puțin cunoscut al cinemaului italian. Unde-i gratis nu-i glamour, unde nu-i glamour, totu-i degeaba.

Să mori de la o căpșună

Stăteam într-o după-masă la terasă și mâncam niște scoici, ne uitam la lumea care trece și povesteam prostii, când una dintre fete a început să ne spună cum era să moară într-o zi de la o căpșună. A făcut șoc anafilactic și-a ajuns la spital, unde a fost foarte aproape de moarte, atât de aproape, încât și-a auzit bătăile inimii încetinind, în-ce-ti-nind și revenind apoi la ritmul normal, înainte să fie prea târziu. Am rămas cu scoica-n aer, m-am mai uitat o dată la lumea de sclipici și iahturi și mi-am dat seama că toate astea, glamour-ul, luxul, banii, rochiile mulate pe corpuri perfecte, fotografii care prind în insectar cea mai bună imagine a ta, botoxul din buze, punțile perfect lustruite ale vaselor de pamplezir, covorul roșu care te ține prizonier pentru tot restul eternității*, nu-s decât o negare violentă a morții. Atâta vreme cât ești aici, în vitrina asta bine lustruită, n-ai cum să mori.** Cineva scapă niște paiete în mecanismul trecerii timpului și aparatura sofisticată a Universului se blochează. Timpul stă, și tu ești veșnic tânăr, și zâmbești, și totul e perfect și nimic nu te poate atinge, pentru că ai ajuns nemuritor.

Senzația asta mi-a fost confirmată la premiera Gimme danger, documentarul lui Jim Jarmusch despre The Stooges (cea mai bună trupă din istoria rock-ului, potrivit lui Jim). La miezul nopții, după ce covorul s-a curățat de oameni & selfie-uri și toată lumea a intrat în sală, ecranul mare din Palais des Festivals ne-a arătat tuturor siluetele a doi bărbați: unul înalt și țeapăn, cu o frizură de nobil marțian, altul scund, târâindu-și piciorul ca un soldățel stricat. Doi bărbați trecuți de prima tinerețe, singuri pe covorul roșu, oprindu-se la fiecare flanc de fotografi, înaintând sobru și imperturbabil, urcând scările și venind spre noi, sute de oameni așteptându-i în sală și primindu-i cu minute întregi de aplauze și strigăte.

Jim Jarmusch și Iggy Pop au scuturat poleiala de pe Cannes și ne-au băgat pe toți într-un trip punk fără fițe și fără speranță. Documentarul Gimme Danger, pe care l-am văzut cu scăfârliile lui Jim și Iggy intrând în cadru (stăteam la câteva rânduri în spatele lor), reface istoria agitată a unei dintre cele mai demente trupe de punk din lumea asta. Rateuri, despărțiri, căzături, alunecări, multă tristețe și puțină glorie, muzică făcută de niște băieți care credeau că sunetele vin din stomac și de-acolo țâșnesc ca săgețile otrăvite până-n stomacul celor care ascultă. La final, după ce-i vezi pe punkărașii din ‘73 reuniți în 2003, la Coachella, și te bucuri și te înduioșezi, te izbește un ecran negru pe care apar, unul după altul, cei patru membri ai trupei cărora le e dedicat documentarul. Patru membri morți. Mă întreb la ce s-a gândit Iggy Pop cât a stat pe întuneric în sala de la Palais des Festivals și și-a văzut viața desfășurându-se în fața ochilor și și-a reamintit că el trăiește, iar alții au murit.

Când s-au aprins luminile și spectatorii au sărit în picioare, aplaudând din nou și strigând ca apucații, Iggy Pop a desfăcut brațele și a făcut o piruetă de balerină grațioasă, lumea a-nceput să aplaude și mai și, iar ochii punker-ului s-au umplut de lacrimi. Da, timpul trece și moartea e mereu cu noi (ca într-un cadru din film, în care Iggy cel bătrân povestește despre Iggy cel tânăr, în timp ce două cranii simpatice privesc înțelept spre cameră - și spre noi). Ready to Die, așa se cheamă ultimul album Stooges. Cine nu-i gata îl iau cu lopata.

La ceremonia de închidere a festivalului, Jean-Pierre Léaud (puștiul fugit de-acasă din Les 400 coups al lui Truffaut ș.a.m.d.), acum un bătrânel de 70 și ceva de ani, l-a citat în discursul de mulțumire pentru Premiul pentru întreaga carieră pe Jean Cocteau, care zicea că „Cinemaul filmează lucrările morții” . Când te uiți în oglindă, vezi moartea cum lucrează pe tine, spunea Cocteau. Când te uiți la un film, vezi moartea cum lucrează pe noi toți. 

Festivalul de la Cannes a ajuns prima dată la mine prin corespondențele de la fața locului ale lui Alex. Leo Șerban. Leo a fost cel mai tare critic de film de la noi și unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei. Leo a murit în 2011, la 52 de ani. Aș fi vrut să-i povestesc de teoria mea cu moartea și glam-ul, dar nu pot decât să dau play la piesa asta de Blur, care-ncepe ca-ntr-un film din Nouvelle Vague și nu știu exact cum se termină.

*Jessica Chastain avea o explicație mișto legată de faptul că nu apare la premiere cu iubitul ei: „Tot văzând interviurile astea cu actori care vorbesc despre viețile lor personale și se despart un an mai târziu, te gândești Păi și dacă se întâmplă ceva și iubitul meu se dovedește a fi un nenorocit? Și dup-aia rămâi pentru totdeauna cu fotografiile în care voi doi sunteți împreună pe covorul roșu.”
** Anul trecut, Vanity Fair a publicat un articol bazat pe mărturiile mai multor surse despre crimele care s-ar fi întâmplat în largul coastei Cannes-ului, când magnatul X sau miliardarul Y ar fi aruncat peste bord o prostituată și nimeni n-a aflat niciodată. Crima perfectă. Am căutat textul pe net și nu l-am mai găsit. Poate l-au scos, poate l-a îngropat Internetul.

Cele mai bune filme de la Cannes le puteți vedea în toamnă, la festivalul Les Films de Cannes Bucarest. Doar filme, fără glam. 

Foto main: Afișul Cannes 2016
Foto iahturi: Luiza 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK