Cazul cinemaului canadian contemporan e unul singular: partea sa anglo-canadiană, influențată de cinemaul american, e reprezentată din cineaști mai reci, cu o privire mai cerebrală - David Cronenberg, Atom Egoyan, Guy Maddin etc; partea franco-canadiană, în schimb, e complet diferită, deși nu se inspiră neapărat din cinemaul francez - Xavier Dolan (unul dintre cei mai precoce regizori, acum cu un statut de superstar), Denis Villeneuve, Jean-Marc Vallée, Denis Côté. Cei mai mulți dintre ei au migrat la Hollywood după ce au făcut film de artă cu succes de festival. Nu e și cazul lui Côté, un cineast care n-a acceptat niciodată să meargă la Hollywood, cu atât mai puțin să facă vreun film mainstream.

Filmele lui nu prea primesc buget mare și se fac în echipe restrânse. Având în spate un bagaj enciclopedic, dar și o carieră de mai bine de 15 ani în critica de film, Côté face un tip de cinema destul de rar, cu schimbări bruște de ton, cu reinterpretări ale genurilor, cu personaje alienate, văzute în spații întinse. Privirea sa regizorală nu e în niciun fel marcată de omnisciență, ci bâjbâie odată cu personajele. Primele lui filme de ficțiune, făcute într-o estetică împrumutată din cinemaul documentar, sunt niște observații asupra vieții - de pildă, Nos vies privées e cronica unei povești de dragoste între doi oameni care s-au cunoscut pe net; totul debutează idilic, ca mai apoi să se transforme într-un thriller/horror. În mod similar, în documentarele sale (Carcasses, Bestiaire, Que ta joie demeure) împrumută elemente ficționale, făcând ca granița dintre cele două să se suspende complet.

Cel mai nou film al său, cu care a venit la TIFF, Ta peau si lisse (Pielea ta atât de fină), e o docu-ficțiune observațională cu mai mulți culturiști surprinși în ipostaze cotidiene - mâncând, făcându-și rutina de dimineață, mergând la sală. Côté îi filmează de aproape, mergând cu camera de filmat pe corpurile lor supradimensionate. E o privire complet diferită a masculinității, apropiindu-se de felul în care Claire Denis reprezenta trupurile în Beau Travail, sau, mai timpuriu, de viziunea frumuseții masculine din Olympia (r. Leni Riefenstahl, 1938). În același timp, e interesant de discutat felul în care Côté se raportează la noțiunile de documentar sau ficțiune. Spre deosebire de alți regizori, vorbește deschis despre micile și marile ajustări ficționale pe care le face în documentar.

L-am cunoscut într-o zi în care totul mi-a mers pe dos - am ajuns fără baterie la telefon, am greșit iarăși drumul și am avut prima ceartă cu un taximetrist clujean. Ca-n filmele-clișeu care nu-mi plac mie, am reușit să-mi încarc telefonul la limită, cât să prind o oră de interviu. Am lăsat aici doar o bucată din discuția foarte lungă pe care am avut-o cu el despre Ta peau si lisse, conceptul de realitate, cinema românesc și mizerabilism.

Denis Côté, foto: arhiva regizorului

Simt că în Ta peau si lisse, trupul e un fel de scut. La exterior te face să arăți impozant, titanic, dar pe dedesubt ascunde o parte moale și caldă, aproape copilăroasă.

Spuneam asta și la Q&A - te întâlnești cu ei, încerci să discutați și nici măcar nu te privesc în ochi, atât sunt de timizi. Așa că am simțit că trebuie să am grijă cum îi abordez. Câteodată mă întâlneam cu cineva mai dur, dar când apucam să zgârii fațada asta, dădeam de ceva foarte soft, de fapt. Cei pe care-i vezi în film sunt foarte retrași, stau doar cu familiile sau cu prietenele lor, nu știu pe nimeni. Au un singur prieten și un singur dușman - ei înșiși. Vorbesc numai despre trupurile lor, de dimineața până seara, ce mănâncă, cât stau la sală. Trei dintre ei erau paznici la un penitenciar în viața reală. Pe mine nu m-a intimidat treaba asta. Și-au dorit foarte mult să fie în film și asta mi-a acordat mie libertatea de a face orice îmi doream. Așa că scutul despre care vorbești e prezent - dar nu în relațiile unu la unu. Le e greu să-l mențină. Pentru că trecutul lor e complicat - toți erau ori foarte slabi, ori supraponderali, erau bătuți la școală, n-aveau prieteni. Prietenul meu culturist din China mi-a spus că face asta pentru că vrea să le demonstreze celor din familie că poate.

N-ai fost interesat să filmezi confesiunile astea?

Nu chiar. Am vrut să păstrez distanța, pentru că mă simt incomod să umblu așa prin lucrurile intime ale oamenilor. N-am vrut să le pun o lavalieră în față și să-i oblig să discute despre problemele din copilărie sau să îi urmăresc 8 luni, 20 ore pe zi. Eu sunt un regizor interesat mai mult de formă. Și cred că într-un fel cu toții știm povestea din spate - au suferit o traumă și asta i-a impulsionat să meargă în zona asta. După ce vezi un om ca ăsta că stă să-și cântărească mâncarea, devine evident. Sunt alergic la lucrurile evidente, încerc să fug de ele. Am revăzut Pumping Iron (1977), care e probabil cea mai bună referință pentru bodybuilding, așa că mi-era atât de clar că nu pot să mai vin cu genul ăsta de cinema. I-am rugat doar dacă pot să îi observ, să mă plimb pe lângă ei. Și a mai fost ceva, le-am cerut să pară tot timpul triști. Era input-ul meu aici, pentru că era filmul meu și simțeam că pot să mai cosmetizez un pic realitatea. Mi se părea că ei muncesc prea mult și că la un moment dat lucrul ăsta aduce automat și durere.

Trailer „Ta peau si lisse”

S-au simțit vreodată incomod când i-ai pus să facă lucruri mai personale?

Nu, și nici nu cred c-a fost vreo secvență în care am simțit că îi exploatez. Cred că e un portret foarte empatic, de fapt. Ulrich Seidl, un regizor căruia nu-i pasă de lucrurile astea, mă obsedează foarte tare, tocmai pentru că e tot timpul la graniță - exploatează situații și subiecte. Eu, ca spectator, când simt că e prea mult, mă retrag. De exemplu, Safari (2016) nu e așa, dar Animal love (1996) este.

La fel și trilogia Paradise.

Da. E și ea la limită. Pe mine el mă influențează foarte tare, tocmai pentru că mă umple de sentimente contradictorii. Știam că Ta peau si lisse nu poate fi filmat așa cum o face el - în cadre fixe, cu personajul în centru, cum filmezi animalele. Am luat camera de pe trepied și doar mi-am rugat directorul de imagine să fie generos și tandru cu ei. Personajele mele trebuiau să fie protejate, inclusiv de puterea aparatului de filmat. Automat, când filmezi niște oameni atât de sensibili pe interior, camera devine o armă.

A fost mai ușor pentru ei să joace în fața camerei, știind că execută un rol?

Nu cred că au făcut neapărat diferența. De pildă, în secvența în care Cédric (n.a. - unul dintre personajele documentarului) e subiect pentru o clasă de desen e complet regizată de mine, îmi doream să induc ideea că Cédric face asta în mod obișnuit, că e parte din meseria lui. Și-atunci, da, cred că atunci s-a simțit ca un actor. Dar cele mai multe sunt lucruri pe care ei le fac în viața reală, în fiecare zi. Momentul cu masajul (foarte Ulrich Seidl, de altfel) - pe el nu l-a deranjat deloc, pentru că nu-l puneam să facă ceva nou. Era în continuare ceea ce știa să facă.

Dar nu se simțeau expuși?

Vor să fie expuși. Cred că ăsta e motivul pentru care fac culturism. Ei își iau iubire din faptul că sunt priviți. E ca și cum ai 17 ani și îți faci primul tatuaj și te plimbi prin oraș și-ți ridici mâneca pentru ca oamenii să te vadă. Am știut că nu îmi permit să fac prostii, așa că i-am spus monteur-ului că, dacă simte vreo clipă că râdem de ei în vreun fel, să scoatem bucata aia din film. E o scenă foarte specială, când Cédric stă în fața computerului și plânge. Nu știi de ce. Și nu știi la ce se uită. I-am spus: cum arată o zi din viața ta? Ce faci când te trezești dimineața? Mi-a răspuns: mă trezesc, îmi fac micul dejun și mă uit la clipuri motivaționale și plâng. Și-am întrebat, de ce? Îmi spunea: eu știu foarte bine unde eram acum 6 ani, eram pe străzi, dependent de droguri, aveam cel puțin un sugar daddy, dansam în baruri, n-aveam ce să mănânc. Într-o zi, două lucruri mi-au salvat viața: bodybuilding-ul și iubita mea. Așa că fac asta pentru că vreau să nu uit vreodată cine sunt. L-am rugat să facă asta în fața camerei. L-am întrebat: poți să plângi? El a dat din cap. N-a fost nevoie decât de o dublă. Tot acolo, mai face chestia aia cu mâncarea - mănâncă mai mult și îi vine să vomite. Eu nu am construit nimic ficțional acolo.

 

Pe mine partea aia m-a emoționat foarte tare.

Știu, și pe mine. Și am știut că trebuie să pun secvența asta cât de devreme în film, pentru că după 5-6 minute, oamenii încep să râdă, e ca și cum s-ar uita la niște ciudățenii. După ce văd bucata aia de film, se instalează o liniște și abia atunci cred că pot lua în serios filmul.

Da, pentru că inevitabil sunt diferiți - sunt niște obiecte de atracție, ca la muzeu.

Da, dar nu-mi permiteam să îi filmez așa. Uneori oamenii îmi mai spun, Ta peau si lisse e Bestiaire cu oameni? Dar nu, nu poți să filmezi oamenii așa cum filmezi animalele.

Totuși, sunt niște similarități între filme. Sunt cu toții în captivitate, cumva. Și când îți duci personajele din Ta peau si lisse în vacanță, la țară, cu oi, fragi, iarbă și stat la soare, simt că pur și simplu le dai drumul. Sunt liberi.

Sunt de acord. Dar se schimbă raportul - acești bodybuilderi își doresc să fie expuși, deci nu am nicio problemă morală cu asta. E un contract uman, nu îi urmăresc cu camera ascunsă, nu fac lucruri pe la spatele lor. Am proiectat filmul la Montreal, cu familiile lor. Au venit la mine și mi-au spus că s-au bucurat. Au fost momente în care am apelat la trucuri - de exemplu, știind de la ei că uneori se ceartă fiindcă nu se dedică suficient sportului, l-am mințit pe unul dintre ei că prietena lui și-a cumpărat un hamburger și cola în ziua anterioară. Și asta i-a făcut să trăiască ceva, să aibă o discuție, pentru că e foarte important pentru ei, chiar dacă lucrul în sine era fake.

Nu cred că e fake, ci doar i-ai provocat.

Am provocat asta. Am recreat-o pe baza experiențelor lor reale. Poate vrei să-i spui reenactment, docu-ficțiune, orice formulare de genul ăsta. Îmi plac dispozitivele astea - e greu să-ți dai seama ce e real și ce e regizat.

Trailer „Bestiaire”

Cel puțin în primele tale filme se vede asta - erai influențat de cinemaul canadian al anilor ’60, filmele făcute de Michel Brault, Pierre Perrault.

Wow, îi știi? Da, cinemaul din Quebec s-a aflat într-un moment de vârf în anii ’60 - iar Brault și Perrault erau părinții cine-verite-ului. Întotdeauna mă vor inspira, pentru că sunt cinefil în primul rând. Dar ce făceau ei era foarte important, pentru că dincolo de cum se jucau cu realitatea, era șansa oamenilor complet obișnuiți din Quebec să fie filmați, să se vadă pe ecran. În filmele mele de la început eram mult mai influențat, între timp s-a produs un switch - nu mă mai interesează realitatea. Cred că îmi doresc să alterez realitatea. Apropo de asta, eu nici măcar nu sunt considerat un documentarist în Quebec, pentru că alții nu ficționalizează în filmele lor deloc, pentru ei e ceva interzis. Eu nu pot să adopt stilul ăsta al muștii de pe perete (fly on the wall), prezența mea din spatele camerei se simte mereu. Herzog zicea „nu vreau să fiu o muscă pe perete, vreau să fiu cea mai mare insectă din cameră”. Sunt de acord cu asta. A lua realitatea și a îi da o formă personală. Nu mai suport realismul social, de pildă, pentru că e o simplă imitare a vieții. Devine o agendă de mizerabilism.

Cum ți se pare filmul românesc, atunci? Nu ți se pare mizerabilist uneori?

Când eram critic de film, prin 2005, cinemaul românesc era deja foarte puternic, probabil unul dintre cele mai interesante din lume. Și a rămas, cumva. Îmi place mult, deși e un caz aparte. Când am văzut Marfa și banii, m-am gândit, wow, ăsta e realism social? Ce e? M-a fascinat. Dar mă întreb dacă nu cumva tipul ăsta de filme sunt o capcană, pentru că au devenit norma. O să văd vreodată filme de gen la voi? Fantasy, horror, SF? Un film polițist care să nu fie Polițist, adjectiv? (râdem amândoi) Și nu e numai Puiu, sunt și regizori mai tineri - Călin Peter Netzer, Adrian Sitaru - și până și ei sunt în umbra genului ăstuia de cinema.

Îmi place realitatea, dar îmi place s-o răsucesc, s-o distorsionez. Vic + Flo începe ca o aventură între două femei și se transformă într-un film horror. La fel, Boris sans Béatrice e comic, după părerea mea - cum încearcă omul ăsta bogat să se reabiliteze. Mă gândeam, oare am voie să fac asta?

E o expresie în limba română, e ca și cum ți-ar lua cineva covorul de sub picioare.

Exact. Îmi place când realitatea e efectiv răpită de sub tălpile personajelor mele. Și filmul pe care-l pregătesc acum e la fel - se numește Ghost Town Anthology și ai putea crede că e un film horror, dar e de fapt despre imigrație și efectele ei.



Foto principală: din filmul Bestiaire