Arte / Timp Liber

Ce-am mai descoperit săptămâna asta (16)

de Scena 9

Publicat pe 10 noiembrie 2017

Cu toții stăm prost cu timpul, dar cum-necum mai găsim câte puțin pentru citit, ascultat și privit. Pentru astfel de momente, adunăm aici ce am mai descoperit prin redacție în ultima vreme.

Ce am descoperit: Putin’s Revenge, un documentar Frontline despre Putin și lumea în care trăim

Cât te ține: două ore (e la liber pe site-ul PBS)

De ce: Pentru că pune laolaltă bucățile istoriei recente și le dă sens, arătându-ți cum și de ce a ajuns Putin să-și dorească răzbunarea și să se amestece în alegerile din State. Totul începe înainte de ‘89, când Putin era un tânăr angajat KGB, trimis în Germania de Est, la Dresda, un fidel al credințelor Războiului Rece, care vede prăbușindu-se sub ochii lui Imperiul pe care-l servește credincios. URSS se face bucăți, America flutură steagul dreptății peste statele din fostul bloc comunist. De-aici încolo, documentarul reconstituie ascensiunea lui Putin, obținera puterii, consolidarea ei și începutul unui nou război (i se spune hibrid) între Rusia și America. Intervin în narațiune experți politici, foști șefi CIA, jurnaliști ruși, disidenți, foști apropiați ai lui Putin și completează portretul unui individ a cărui primă acțiune după ce ajunge președinte al Rusiei e să bage la închisoare șeful unui post teve unde rula o emisiune de satiră cu puppets. Exista și o marionetă-Putin, așa că șefului postului i s-a propus libertatea în schimbul cedării televiziunii cuiva din anturajul președintelui. Years have passed, America a doborât câțiva dictatori periculoși, intervenind în conflictele interne ale altor țări, inclusiv Ucraina. Putin a început să simtă că propria lui viață e în pericol (remember finalul lui Gaddafi?). Trebuia să facă ceva. Prilejul a venit odată cu alegerile din America. Un grup de hackeri ruși, Cozy Bear, a intrat în serverele democraților și-a stat acolo bine-mersi câteva luni de zile, până a strâns un leak uriaș, vărsat direct în capul lui Hilary și-al democraților. Restul a mers ca uns: candidatul Trump a transmis Rusiei să mai scotocească și după alte mailuri compromițătoare, încurajând astfel o altă țară să se amestece în treburile SUA. Ăsta-i doar un rezumat destul de simpluț al câtorva ani buni de istorie, documentarul e mult mai nuanțat de-atât. Dar chestia principală care-ți rămâne în minte după ce-l vezi e că cele mai mari grozăvii din lumea asta sunt opera oamenilor, a fricii, a frustrării și-a dorinței lor de răzbunare. (Luiza Vasiliu)

Ce am descoperit: Inelele lui Saturn, de W.G. Sebald, Traducere de Vasile V. Poenaru, Editura ART, 2014

Cât te ține: 300 de pagini (dar pe mine m-a făcut să caut și alte cărți ale lui)

De ce: Fiindcă e combinație cum nu prea cunoșteam, dar pe undeva mi-aș fi dorit să existe, între istorii, speculații, vise și frânturi de ficțiune; între eseu și roman. Felul în care scrie Sebald (de existența căruia habar n-aveam până la Inelele lui Saturn) seamănă mult cu textura pe care ar putea s-o aibă un vis sau un gând asupra căruia rămâi concentrat o bună bucată de vreme. În textul care curge foarte încet (uneori chiar poți s-adormi citind sau să rămâi cu ochii privind în gol, pe fereastră, minute bune), se întâlnesc la distanță de câteva pagini personaje obscure, în împrejurări aproape improbabile: Joseph Conrad care, înainte să devină scriitor, hălăduie prin zăpușeala pădurilor congoleze; un unchi al lui Franz Kafka; odioasa regină chineză Dowager; eroi azi anonimi sau cunoștințe de-ale scriitorului. Cel mai bine-am citit din Sebald din mers - în avion, în tren și-n microbuz -, fiindcă mereu se schimba peisajul pe geam, iar în cartea asta se vorbește mult despre locuri și transformările lor, despre straturile de întâmplări și povești peste care stăm azi, fără s-avem cea mai vagă idee. Și cea mai bună veste e că Sebald (scriitor german care, în 2001, când a murit, era considerat unul dintre cei mai importanți autori europeni) a scris destul de mult, ceea ce-nseamnă că abia încep să-l descopăr. (Andra Matzal)

Ce am descoperit: Castaway on the Moon, un film sud-coreean din 2009

Cât te ține: 2 ore

De ce: Pentru că vorbește de iubirea care poate să apară oricând de după colț, chiar și-atunci când vrei să mori sau când dormi în dulapul camerei tale, în folie cu bule care se sparg. Îngropat în datorii la bancă și părăsit de iubită, un bărbat se aruncă de pe pod ca să-și curme viața, dar naufragiează în orașul din care vrea să scape (how ironic is that), pe o insuliță pustie de unde poate vedea blocurile, dar nu poate contacta pe nimeni (și la un moment dat refuză să o facă). În timp ce învață tranziția la autoconsum, visând c-o să-și facă singur, într-o zi, tăiței cu fasole, o femeie cu fobie de oameni (chiar și de propriii părinți) stă încuiată în camera ei și pe rețele sociale, doarme în dulap și primește mâncare la ușă. O singură dată pe an, își pune o cască de motocicletă pe cap, deschide geamul, lasă soarele s-o inunde și urmărește cu un aparat foto viața de afară. Totul se schimbă când vede scris „HELP” pe nisipul unei insulițe pustii de la marginea orașului. (Ionuț Dulămiță)

Ce am descoperit: Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica şi religia?, de Jonathan Haidt. Humanitas, 2016, traducere de Simona Drelciuc

Cât te ține: 516 pagini, deci măcar un weekend leneș, sau o săptămână-două.

De ce: Pentru că e o incursiune fabuloasă într-un domeniu despre care știam prea puține: psihologia morală. Pentru că Haidt are condei și metodă, iar studiile lui au revoluționat domeniul. A fost primul care a reușit să demonstreze că morala nu e nici o valoare universală cu care ne naștem și nu e nici învățată întru totul, de la părinți și apropiați. De cele mai multe ori, e învățată din societate, după normele care impun dezgust și dispreț în cultura în care trăim. Și, mai presus de orice, pentru că e o carte care-ți explică de ce datele și faptele nu ne fac să ne răzgândim. Dacă e adevărat că trăim într-o cultură care venerează raționalul și știința, rămâne, totuși, la fel de adevărat că mintea umană nu e un procesor de logică, ci de povești. Emoțiile vor învinge întotdeauna rațiunea, spune Haidt. Și, exact așa cum declara într-un interviu pentru PressOne, cea mai simplă cale de a deveni „mai inteligent” (între ghilimele, pentru că suspectez că ce voia, de fapt, să spună este „mai bun”) e să cauți și să stai de vorbă cu oameni care cred fix opusul a ceea ce crezi tu. Avem multe de învățat de la ei. (Ioana Pelehatăi)

„Dacă vrei cu adevărat să schimbi părerea cuiva într-o chestiune legată de politică sau morală, va trebui să vezi lucrurile atât din perspectiva ta, cât şi a lui. Şi dacă reuşeşti cu adevărat să-i înţelegi perspectiva – în mod profund şi intuitiv – vei putea să-ţi vezi chiar propriul orizont lărgindu-se. Empatia este antidotul moralităţii, deşi este foarte greu să empatizezi în cazul unei disensiuni de natură morală.”

„Mintea umană este un procesor de poveşti, nu un procesor logic.”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK