Recomandări / Timp Liber

Ai puțin timp? (#19)

de Scena 9

Publicat pe 4 august 2017

Cu toții stăm prost cu timpul, dar cum-necum mai găsim câte puțin pentru citit, ascultat și privit. Pentru astfel de momente, adunăm aici ce am mai descoperit prin redacție în ultima vreme.

Ce am descoperit? S-Town, un podcast cât un roman


Cât te ține? 7 episoade X 40-60 de minute fiecare. Cam cât o noapte de vară în care nu poți dormi

De ce? Shit-Town e numele cu care John, un ceasornicar din Alabama, își „alintă” orașul cel plin de hillbillies tatuați și împânzit de imoralitate. Îi tot trimite mailuri lui Brian Reed, producător al show-ului radio This American Life, și-i cere să vină să investigheze o posibilă crimă trecută cu vederea. Intuiția și răbdarea lui Reed transformă o poveste șubredă într-o meditație despre însemnătatea unei vieți omenești, un adevărat roman de păstrat în telefon. În primele patru zile de după lansarea din aprilie 2017, podcastul a fost descărcat de 10 milioane de ori. (Vlad Odobescu)

Ce am descoperit? Storytelling: Bewitching the Modern Mind, de Christian Salmon (Verso Books, 2017)

Cât te ține? 192 de pagini

De ce? Fiindcă într-o lume în care am devenit cu toții un fel de Șeherezadă colectivă, contribuind cu statusuri, crâmpeie de viață, știri de ultimă oră și păreri la papirusul digital, e important să înțelegem cum și de ce a spune povești a ajuns o unealtă așa de importantă. Cartea lui Salmon pornește de la obiceiul ăsta vechi de când lumea de a spune povești și ajunge-n zilele noastre, când publicitatea, politica, presa, economia & co folosesc poveștile în scopuri foarte diferite. Ca să ne ajute să înțelegem mai bine o realitate din ce în ce mai complicată, dar și ca să ne convingă să cumpărăm ceva sau să votăm pe cineva. Tocmai de-asta e necesar să ne rămână în minte ceva din critica pe care o face Salmon (cercetător la Centrul de Cercetare în Arte și Limbaj din Paris și fondator al Parlamentului Scriitorilor), atunci când arată că a spune povești ajunge să-nsemne un mecanism de control. (Andra Matzal)

„De la locuitorii peșterilor, la savanți, oamenii au fost dintotdeauna atrași de vatra focului, de dozatoarele de apă din birouri, de teatre sau cimitire, unde să-și împărtășească poveștile. (...) Istorici, avocați, medici, economiști și psihologi au redescoperit cu toții puterea poveștilor de a încadra realitatea, iar a spune povești (storytelling) a ajuns să rivalizeze cu logica, în ceea ce privește modurile de a înțelege cazurile juridice, geografia, boala sau războiul. Poveștile au ajuns atotprezente în așa de multe domenii, încât unii critici se tem că au devenit un înlocuitor pentru fapte și pentru argumente raționale. Poveștile convingătoare pot fi derivate din amintiri false sau pot fi transformate în propagandă. Oamenii se înșeală singur cu propriile povești. O poveste care oferă o explicație reconfortantă a evenimentelor poate fi, de asemenea, induce în eroare, lăsând la o parte contradicții și implicații complexe”.

Ce am descoperit? Survive Style 5+, un film japonez suprarealist din 2004

Cât te ține? 2 ore

De ce? Pentru că te face să strâmbi din nas, să râzi și să te emoționezi în același timp. Filmul e împărțit în cinci povești: un bărbat își omoară soția în fiecare zi și o îngroapă în pădure, ea învie de fiecare dată și-l sparge-n bătaie; o publicitară concepe mereu reclame edgy ce-o amuză doar pe ea, se simte neînțeleasă în industrie și angajează un asasin plătit să omoare un hipnotist care face mișto de ea; un bărbat obține niște bilete mult dorite la show-ul aceluiași hipnotist, care-l transformă într-o pasăre înainte să fie ucis de asasinul plătit; trei tineri rebeli o ard liber prin oraș, iar doi dintre ei descoperă că sunt gay și că se plac după ce unul dintre ei e la un pas de moarte în mâinile aceluiași asasin; un asasin britanic (Vinnie Jones) îi întreabă pe oameni „Care e funcția ta în viață?” și decide dacă să-i omoare sau nu în funcție de răspuns. Nu e nimic profund la mijloc, dar decorurile suprarealiste, muzica ironică și acțiunea absurdă te țin turat până la capăt, deși te întrebi mereu „De ce mă uit la filmul ăsta?”. (Ionuț Dulămiță)

Ce am descoperit? The Newsroom, cel mai nou serial (vechi de mai bine de 5 ani) scris de Aaron Sorkin

Cât te ține? Trei sezoane, adică 25 de episoade x 55 de minute

De ce? Pentru că, așa cum discutam cu cineva aseară, Sorkin creează lumi în care vrei să trăiești. Lumea din the Newsroom e una în care știrile se fac așa cum ar trebui: cu verificări minuțioase ale surselor, cu prezentatori echilibrați și elocvenți, cu producători atenți, mereu în priză. Probabil partea mea preferată din serial e felul în care-ți prezintă meseria – deși sunt perfect conștientă că e o versiune old school a meseriei. De altfel, de asta am și vrut să urăsc serialul ăsta. Știam despre Sorkin că: prea își face toate personajele principale excesiv de inteligente; prea le dă mult dialog witty de mitraliat în rafale la o viteză la care eu una abia pot să gândesc, pre-cofeină; prea îi plac tragediile, structurile clasice, eroii cu țeluri nobile și idealuri curate. Și, mai enervant decât orice, poate, prea e anti-tehnologie. Dap, omul care a scris și Jobs și The Social Network, e, de fapt, un mare ludit – iar în înțepăturile și poveștile secundare din The Newsroom, în care Twitterul nu face decât să răspândească dezinformare, formatele jurnalistice noi precum podcasturile sunt o glumă, iar jurnalismul cetățenesc e Satan, preferința lui Sorkin pentru „the way we were” e cât se poate de transparentă.

Și atunci de ce serialul ăsta, totuși?  Pentru că e o lume imposibilă, ideală, coerentă cu ea însăși, în care binili învinge. Mda, sunt un consumator atât de simplu. Marea alegorie quijotescă a serialului, întinsă pe trei sezoane, m-a adus la final cu ochii în lacrimi și cu o gaură în programul de consum cultural de forma The Newsroom. În epocă, la finalul sezonului trei, Bryan Moylan de la The Guardian a jubilat vitriolant și a spus că va continua să scuipe cu bucurie pe mormântul acestui serial, complet rupt de realitatea presei din anii 2010. Nu zic că nu-i înțeleg problema – dar zic că niciun alt serial pe care l-am văzut în ultimii ani nu m-a mai lăsat cu chef și nevoie de supereroi. Fără capă și mască, dar cu cameră și reportofon, echidistanți și hiperactivi, pe telefoane și pe teren. 

Uite prima secvență a primului episod. În care (super)eroul nostru iese în decor și, practic, se pișă pe propria lui țară. (Ioana Pelehatăi)

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK