În cele mai fierbinți zile ale verii în București de anul ăsta, am participat la un atelier de sound art oferit de Semi Silent, platformă de artă sonoră și field recording din București și găzduit de spațiul de artă contemporană /SAC, unde m-am conectat cu un grup de oameni creativi și am primit multe lecții aprofundate despre sunet. Stephane Marin, mentorul nostru, ne-a introdus în lumea microfoanelor și a setupurilor de înregistrare sonoră. Am mers împreună în sound walks, am ascultat toate colțurile Cișmigiului și am mâncat sunet pe pâine 5 zile.
Stephane Marin este un artist muzical cu o abordare neconvențională asupra sunetului. Recunoscut pentru explorările lui de ecouri urbane și peisaje sonore naturale, Marin îmbină tehnici clasice de înregistrare cu perspective proaspete și nefamiliare, cu o curiozitate constantă pentru interacțiunea dintre sunete naturale și cele artificiale. Sunetul devine o experiență captivantă, eliminând granițele dintre tehnic și organic.
Cu ajutorul lui, toți cei care-am luat parte la atelier am compus exclusiv din înregistrări făcute de noi câte un sound art piece. Al meu a fost o răscoală împotriva căldurii imposibile, și a luat forma unei colecții de sunete care ne „salvează” de caniculă (ascultă aici). Rezultatele vor fi expuse în cadrul festivalului de creație sonoră, podcast și radio Orizont Sonor, care va avea loc între 19 și 21 septembrie la Constanța.
Atelierul a fost organizat în cadrul celei de-a cincea ediții Sonic Future Residencies, un program de rezidențe artistice prin care Anamaria Pravicencu, art director al proiectului, încearcă să ne aducă mai aproape de sunetele care ne înconjoară.
L-am prins pe Stephane pe fugă într-o dimineață pe Victoriei, la 35 de grade la umbră înaintea ultimei zile de atelier și am povestit la cafea despre field recording, auz nediscriminatoriu, somn sonor și despre phonosynthesis (fonosinteză).
Ce te-a atras spre înregistrările de teren? Ce ți-a inspirat pasiunea pentru asta?
Este o poveste lungă. Întotdeauna am fost mai degrabă ascultător decât privitor. Am avut mereu dificultăți în a vedea la distanță. Poate asta m-a făcut să mă concentrez mai mult pe ascultare. Am ascultat multă muzică, dar nu am avut niciodată ocazia să o pun eu însumi. Am studiat filosofie, dar nu mi-am dorit să devin universitar sau istoric al filosofiei. Așa că am început să îmi caut propriul drum și am descoperit muzica electronică la sfârșitul anilor '90.
În acea perioadă, am început să lucrez la Lieux Publics Centru de Arte în Spațiu Public în Marseille, concentrându-mă pe spectacole de artă contextuală și dispozitive artistice, în special cele care implicau sunetul. Mai târziu, m-am alăturat unei companii de artă publică și am început să înregistrez sunete pentru compozițiile mele, pentru că am simțit cât e de esențial contextul creației, spațiul unde are loc performance-ul. Era ca și cum cream contexte ale contextului, un fel de redundanță sau mise-en-abîme. Am devenit interesat de captarea mediului — sunetele din jurul meu — și am realizat că mă implicam în ceea ce astăzi se numește „înregistrare de teren" (field recording).
Adevărata mea introducere în comunitatea înregistrărilor de teren a venit în 2012, când m-am mutat în Singapore. Am început să împărtășesc munca mea pe Facebook și să mă conectez cu oameni din lumea asta. A fost o revelație, ca și cum aș fi descoperit o planetă nouă, plină de oameni care împărtășeau pasiunea mea pentru înregistrarea sunetelor lumii. Ceilalți făceau asta de mai mult timp decât mine și am învățat multe de la ei, ceea ce mi-a adâncit legătura cu această practică. A fost ca și cum eram un extraterestru care descoperise o planetă unde oamenii deja făceau ceea ce făceam eu, dar ei aveau mult mai multă experiență și multe să mă învețe. Atunci am început să schimb idei și să comunic mai mult cu comunitatea.
Îmi amintesc că ai menționat, în prima zi a atelierului, că obiectivul tău general — fie că e vorba de tine personal sau de proiectele în care ești implicat — este legat de arta în spații publice. Cum face diferența tipul ăsta de artă?
Pentru mine, alegerea de a lucra în spații publice este una politică. La început, când compuneam muzică electronică, simțeam că o fac doar pentru un public foarte specific — oameni care petreceau, se distrau noaptea târziu, întâlnind persoane interesante, dar era totuși o experiență oarecum alienantă. Se simțea ca o bulă.
Când am descoperit arta în spații publice, mi-am dat seama că puteam face ceva asemănător — să compun folosind computerul, microfoane — dar pentru toată lumea, nu doar pentru acel grup de nișă. Pentru fetița care traversează strada, pentru tipul care își plimbă câinele, pentru omul în vârstă. Și asta se poate întâmpla în orice țară: Columbia, Singapore, România — nu contează, pentru că sunetul și muzica transcend cuvintele. Pot fi împărtășite universal.
Văd asta ca pe o experiență socială. E conectată cu corpurile noastre, cu ascultarea. Desigur, modul în care oamenii experimentează sunetul depinde de backgroundul lor cultural, dar cred că există ceva fundamental în a fi un ascultător într-un spațiu fizic. Iar asta simplifică lucrurile pentru mine.
Chiar dacă nu creez artă explicit politică — de obicei nu abordez frontal probleme majore, cum ar fi schimbările climatice, deși am început să interacționez indirect cu ele — alegerea mea de a lucra în spații publice este politică în sine. E despre a aduce arta tuturor, nu doar unui grup privilegiat sau exclusivist. De asta consider că este importantă.
În prima și a treia zi a atelierului am mers în Parcul Cișmigiu pentru a practica sound yoga, urmată de un sound walk. Ai putea să ne explici aceste concepte mai în detaliu?
Sigur. Să începem cu sound yoga, sau, așa cum îmi place mie să-i spun, yoga ascultării. O văd ca pe o metodă de „purificare” a urechilor. Nu pot să pretind că am inventat-o eu — pentru că oameni ca Pauline Oliveros (1932-2016) făceau deja exerciții de ascultare profundă —, dar am dezvoltat-o pe cont propriu. Nu participasem la workshopurile organizate de ea și nu-i citisem lucrările înainte să-mi creez propria practică de yoga a ascultării. Pentru mine, a fost o extensie firească a experienței mele cu yoga și meditația, în special cu vipassana. Am vrut să aplic acea stare de conștientizare asupra ascultării, pentru a ajuta oamenii să se pregătească să asculte mai concentrat.
La început, am început să fac aceste exerciții de ascultare spontan. Ieșeam în grădina mea, închideam ochii și doar ascultam. Apoi am început să improvizez instrucțiuni de genul: „Ascultă la stânga, ascultă la dreapta, ascultă deasupra.” A devenit o practică in-situ care s-a dezvoltat pe măsură ce am împărtășit-o cu oamenii, de obicei timp de aproximativ 5-15 de minute. Mi-am dat seama că este un mod excelent de a începe orice experiență artistică bazată pe sunet. Ajută la centrarea oamenilor, aducându-i în aceeași stare mentală, mai ales dacă tocmai au venit din agitația vieții de zi cu zi.
În sound yoga, ne conectăm prin ascultare — la fel cum ai începe un curs de meditație sau de yoga. Când aliniem modul în care ascultăm poate că nu auzim același lucru, dar ascultăm în feluri asemănătoare, creând o stare sau un spațiu comun.
Cât despre sound walk, am vrut să elimin spectacolul tipic al performance-urilor, unde publicul doar urmărește un show. În schimb, acest performance devine simplul act de a merge cu căștile pe urechi, fără a adăuga nimic în spațiul public. Nu există scenă, nici difuzoare, doar căști care transformă experiența. Este vorba despre manipularea timpului și a spațiului — trecerea între aici și acum, trecut, viitor, sau locuri diferite — dar revenind mereu la împrejurimile tale actuale. Devine un echilibru între realități schimbătoare, ca o călătorie care îți modifică percepția în mod natural.
Ambele experiențe s-au simțit exact așa cum le-ai descris. Dar ce îmi poți spune despre practica de „sound nap” (somn sonor), pe care îmi amintesc că ai menționat-o?
Somnul sonor este mult mai simplu. Îți pui căștile cu funcție de anulare a zgomotului, te așezi comod, închizi ochii și asculți o piesă. Este mai mult ca o sesiune privată de ascultare, unde te cufunzi complet în sunet, fără distrageri externe. Pot aduce aceste dispozitive oriunde, fără să fie nevoie de surse de alimentare externe, și le pot instala rapid pentru ca oamenii să le experimenteze. Deși nu implică direct interacțiunea cu mediul, ca în alte proiecte de-ale mele, somnul sonor le oferă oamenilor ocazia să de reflecteze asupra împrejurimilor doar prin intermediul sunetului.
Este uimitor cum sunetul îți poate schimba percepția asupra realității. Îmi amintesc că odată era o instalație cu foc într-un parc, cu flăcările care dansau peste tot. Ascultam o compoziție despre cele patru elemente. Focul nu făcea parte din piesă, dar cumva, pe măsură ce ascultam sunetele apei, flăcările păreau mai fluide, aproape ca apa. Este fascinant cum un element poate amplifica sau modifica percepția asupra altuia. Asta oferă aceste experiențe de ascultare — șansa de a vedea lumea într-un mod nou, chiar dacă nu ăsta e scopul principal al dispozitivului.
Meditația prin sunet poate deveni o experiență profund reflectivă și meditativă.
Da, poate fi meditativă, dar nu mereu în tipul de liniște la care ne așteptăm. De exemplu, dacă asculți Tres Fronteras, vei observa că nu este atât de meditativă. În compozițiile mele există mereu ceva perturbator, ceva care zgârie sau creează disconfort. Îmi place să mă joc cu poezia neliniștii, ceea ce în franceză numim inquiétude, starea de a nu fi „în pace”. Dacă îți ofer un moment de calm, sigur îl voi perturba în câteva minute. Îmi place contrastul dintre liniște și disconfort, poate pentru că așa experimentez eu lumea. E liniștită uneori, dar apoi, brusc, apar evenimente — oameni, accidente. Așa percep și eu mediul înconjurător, schimbările climatice și relația noastră cu non-umanul. Totul este interconectat.
Am fost impresionat în timpul discuției pe care am avut-o acum câteva zile, în care ai menționat phonosynthesis (fonosinteza). E mai rar să auzi un artist de field recording care îmbrățișează sunetele antropogenice și tehnofonice (tehnofonia = prezența copleșitoare a zgomotelor electromecanice). De obicei, așa cum ai spus și tu, oamenii sunt atrași de sunete pure, însă puțini găsesc un echilibru între sunetele create de om și natură. Ai spus, de asemenea, ceva profund — că nu există oameni răi și natură bună; e mereu un amestec și trăim în el. Aș vrea să aflu ce ate gânduri ai despre asta.
Da, cred că multe practici de field recording se concentrează pe diferite lumi sonore, cum ar fi biophony (=biofonie, sunete naturale precum cele ale animalelor), geophony (=geofonie, sunete non-biologice, precum vântul sau apa) și anthropophony (=antropofonie, sunete create de om). Aceste concepte nu sunt la fel de bine cunoscute, pentru că oamenii din ziua de azi sunt mai interesați de eco-acustică și bio-acustică, sunt atrași de sunetele naturale ca reacție la prezența copleșitoare a anumitor zgomote, sunt complet plictisiți de oraș (vezi: 8 ore de ploaie Relaxare sonoră / ploaie într-o pădure cu un flux blând). E o problemă de ecologie, și înțeleg asta pe deplin. Cu toate astea, din perspectiva ecologiei acustice, sau a ceea Roberto Barbanti numește o ecosofie a ascultării, abordez lucrurile diferit. Nu vreau să discriminez niciun sunet. Pentru mine, excluderea anumitor sunete doar pentru că nu sunt „naturale” sau plăcute este ca o formă de ostracism. Trebuie să fim mai incluzivi, iar asta include toate „-foniile”.
Vreau să ascult totul, inclusiv sunetele celor care sunt diferiți de mine din punct de vedere politic sau ideologic. Urechile mele sunt mereu deschise pentru perspective diferite. În teorie, mulți oameni consideră interesante tot felul de sunete, dar în realitate, când cineva vorbește despre un sunet frumos, se referă în general la ciripitul păsărilor, apa sau ceva asemănător.
Dar e prea simplist. Apa ar putea fi o cascadă, care, după o zi întreagă lângă ea, ți-ar putea afecta urechile la fel de mult ca traficul orașului. În fundal, traficul poate fi la fel de liniștitor ca o cascadă. E o chestiune de perspectivă. Locuind la țară, să fii trezit de un cocoș la 4 sau 5 dimineața nu e întotdeauna plăcut, deși oamenii consideră sunetele cocoșului „naturale”. Deci, nu e întotdeauna clar, și trebuie să ne gândim și să experimentăm cum ascultăm.
Pierre Schaeffer a dezvoltat ideea de ascultare redusă, care nu se concentrează pe sursa sunetului, ci doar pe sunet, așa cum există el în aer. De exemplu, când auzi o pasăre, nu auzi pasărea în sine, ci mai degrabă sunetul ei, care include și contextul, locul. E o experiență mai complexă.
Conceptul de phonosynthesis, pentru mine, reprezintă locul unde aceste trei lumi sonore — biophony, geophony și anthropophony — se întâlnesc și se îmbină. Nu este doar un amestec de sunete, ci ideea că ascultătorul poate extrage energie din aceste sunete, la fel cum plantele o extrag din soare. Văd această sinteză a sunetelor ca pe o formă de energie, care transformă ascultarea într-o activitate ce oferă viață, care îți amplifică experiența cu fiecare sunet.
Poluarea fonică este un subiect sensibil pentru mine. De curând a trebuit să mă mut pentru că zgomotul străzii era prea copleșitor. Acum, recomand tuturor să se mute în locuri noi și cu urechile.
Îți înțeleg problema foarte bine. În ce privește locul unde stau eu acum la Toulouse, am încercat să-l aleg ascultând, dar lucrurile nu ies întotdeauna așa cum îți dorești. Ne-am mutat într-un apartament nou în urmă cu vreo doi ani și, inițial, am crezut că e mai liniștit decât precedentul. Strada părea mai puțin aglomerată de mașini, iar în spatele clădirii există o mică grădină. Cu toate astea, mi-am dat seama că pereții sunt mai subțiri și mai poroși. Îmi puteam auzi vecinii vorbind – nu țipând, ci doar având conversații obișnuite –, iar acum avem vecini la etaj, așa că aud constant bum-bum de pași, ceea ce nu am se întâmpla în apartamentul anterior.
În plus, în ultimii trei ani, pe strada noastră s-a construit încontinuu, ceea ce a modificat mediul sonor. Strada din apropiere este acum pietonală, deci zgomotul traficului s-a deplasat și a crescut. Drept urmare, liniștea la care mă așteptam inițial din partea zonei s-a schimbat. Când alegi un loc, mai ales cu o familie, sunt mai mulți factori de luat în considerare – spațiu, grădină, buget – și dacă nu ai resurse nelimitate, nu poți să bifezi toate căsuțele. Așa că mă adaptez la aceste situații neașteptate și le gestionez pe măsură ce vin.
Și, în ce privește poluarea fonică, crezi că e posibil să ai o ureche nediscriminatorie? Mi-e greu uneori să ating acest echilibru, mai ales în zonele zgomotoase, cum ar fi această stradă de aici, Calea Victoriei. Încerc să ascult deschis, dar uneori îmi vine să-mi pun niște căști cu noise cancelling zgomotului și să blochez totul.
Da, înțeleg. Într-un context artistic sau exploratoriu, este mai ușor să îmbrățișezi o ureche nediscriminatorie. John Cage spunea că dacă un sunet te deranjează trebuie doar să-l asculți și, în cele din urmă, se va schimba. Asta funcționează în multe cazuri: dacă asculți cu atenție un sunet repetitiv, cum ar fi burghiul, ar putea deveni mai interesant. În viața de zi cu zi, în special atunci când zgomotul este constant, această filosofie devine mult mai greu de urmat. Dacă zgomotul din construcții este prezent toată ziua și toată noaptea, e aproape imposibil să-l accepți pur și simplu – în cele din urmă te va scoate din minți sigur.
