Educație / Comunism

Ce înțeleg liceenii din documentarele comuniste

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 24 noiembrie 2016

M-am trezit dată peste cap în dimineața zilei de 9 noiembrie. Se-ntorsese lumea cu fundu-n sus, câștigase Trump alegerile în SUA. În spiritul contraintuitiv al vremurilor, m-am dus la liceu să mă uit la filme. Și să-mi explice niște puști de 16-17 ani istoria comunistă a țării.

Nu-i așa dubios pe cât ar putea să pară. În perioada 3-11 noiembrie, Asociația One World Romania a proiectat patru scurtmetraje produse de studioul de film documentar Alexandru Sahia la Târgu Neamț, unde a fost realizat unul dintre ele, precum și la Colegiile Naționale „Sf. Sava”, „Ion Creangă”, „Spiru Haret” și „Matei Basarab” din București. Eu am ajuns la proiecția de la „Spiru Haret”, unde-am văzut Adolescența (1970, r. Florica și Paul Holban) și Pe malul Ozanei (1984, r. Copel Moscu), alături de câteva zeci de tineri. Discuția despre reprezentarea copilului ca „resursă națională” în filmele Sahia a fost ghidată de Jo Brăilescu de la One World și de cercetătoarea Adina Brădeanu.

Anul trecut, odată cu lansarea primului DVD Sahia Vintage cu o selecție de documentare realizată de Adina Brădeanu pentru One World Romania, Andrei Gorzo întreba:

„Care să fie modul cel mai „corect“ de a recepta aceste filme? Cu ochii pe eventualele urme („şopârle“, cum li se zicea pre-’89) ale unor eventuale intenţii subversive? Cu ochii pe aspectele conformiste – omisiuni, operaţii de cosmetizare ş.a.m.d.? Cu ochii pe meritele lor estetice? Sau pe „feliile de viaţă“ din care, după orişicâtă cosmetizare, tot rămânea mai mult decât se putea vedea în epocă în majoritatea filmelor de ficţiune? În orice caz, interesul acestor filme e imens.” (Dilema veche, nr. 583)

Chiar și-n rândul tinerilor născuți în „anul 2000/când nu vom mai fi copii”? Probabil că nu. Asta face demersul celor de la One World cu-atât mai important. Sloganul pre-1989, „tineret, mândria țării” n-a murit - s-a transformat din „mândrie” în „mânie”. Avem așteptări de la tineri. Să cunoască, să înțeleagă, să nu repete greșeli, să voteze democratic și să se facă mari. Adulți responsabili, integrați, funcționali.

Și ei? Ei ce știu despre trecut? Cum îl valorizează?

Studioul Sahia pe înțelesul copiilor

„Nu vrem să vorbim dacă regimul comunist a fost unul bun sau unul rău, ci să ne uităm cu un ochi critic la filmele astea. Să vedem cum se trăia atunci și cum se prezenta realitatea”, spune Jo Brăilescu în fața unei săli pline cu elevi de la Spiru. „Mi se pare mult mai important să aflăm care e miza care contează pentru voi, care sunt subiectele care vă ating, decât să vă spunem că un film e mai bun ca altul.”

Adina Brădeanu față-n față cu elevii de la Spiru. A se remarca veșnica strategie cu așezatul în spatele clasei. Fotografie de Jo Brăilescu.

Bune sau rele, filmele de la Sahia au fost produse de „singurul studio de film documentar din perioada comunistă. Acolo se fabrica realitatea pe care o vedeau părinții și bunicii voștri la cinematograf”, le spune Jo tinerilor. Adina Brădeanu explică mai multe despre cum funcționa studioul: cu totul altfel decât sistemul actual de producție cinematografică. „În momentul de față, e importantă piața. Filmele trebuie să facă bani.” Astăzi, producătorii independenți strâng fonduri ca să facă documentare despre subiecte relevante. Pe vremea studioului Sahia (1950-1989), sistemul de producție era circular: statul finanța filmele, încasa banii din bilete, apoi făcea alte filme.

Cu finanțarea garantată de stat, nu prea conta dacă documentarele aveau succes la public. Important era să fie produse. Cât mai multe. (Studioul Sahia realiza circa 250-300 de filme pe an în anii ’70-’80.) În economia socialistă nu-și aveau loc reclamele, așa că înaintea filmelor de ficțiune rula un soi de reclamă pentru regim. Scurtele buletine informative sau documentare mențineau populația României „în acest discurs de stat și de partid”, adaugă Brădeanu. Deși existau și „nișe de exprimare, nișe de distribuție” relativ ferite de imixtiuni partinice, documentarul era văzut drept cel mai ideologizat gen.

E drept, unele erau explicite, unele subversive, iar altele par azi de-a dreptul idilice. Din ultima categorie au răsărit niște clipuri virale pe YouTube, cu titluri clickbait gen, N-o să-ți vină să crezi cum arăta Mamaia în anii ’60! Un exemplu bun e filmul turistic produs în 1964 de British Pathé, „suspectez eu, pe banii Ministerului Turismului din România”, zice Adina Brădeanu. El există pentru că era comunistă a cunoscut, într-adevăr, și „perioade mai luminoase”, de relativ dezgheț ideologic. Atunci, în anii ’60, au apărut filme care n-arată deloc rău, pentru că „propun o anumită realitate a României, decupată din întregul perioadei”, explică cercetătoarea. Azi sunt „circulate pe o filieră nostalgică, de generația mai în vârstă decât dvs.” – o generație dezamăgită de nesiguranța prezentului și sentimentală față de propria tinerețe.

România în 1964, văzută de britanici

Nici cele două documentare pe care le-am văzut la liceul din centrul Bucureștiului nu-s tocmai „filmele ideologice convenționale ale perioadei”, a explicat Adina Brădeanu. Le lipsesc defilările de 23 August, Șoimii Patriei și vizitele lui Ceaușescu pe la marile realizări ale regimului. „E important să ținem minte că sunt excepții, pentru că altminteri tindem să romantizăm un pic perioada. Nu trebuie s-o vedem nici complet dark, nici să spunem: «De fapt, era foarte simpatic.»”

Adolescența (1970, r. Florica și Paul Holban)

Primul film e despre „adolescență ca problemă” și își propune să educe – dar nu copiii, ci pe părinții lor. Regimul înțelege că românii au probleme cu adolescenții și vine cu soluții. Spre deosebire de majoritatea documentarelor din epocă, Adolescența intră foarte mult în spațiul privat al subiecților.

Asistăm la discuții despre tineri între profesori și părinți. Vedem un copil care ajunge acasă, unde-l întâmpină doar niște bilețele de la ai lui, plus jucării și alte obiecte mult râvnite. Apoi ne pregătim de-un ceai dansant: într-o secvență scurtă, o mamă intră fără ezitări la duș peste fiul ei adolescent. În sală, adolescenții din 2016 râd, iar voice-over-ul filmului pare să le țină partea: critică gesturile inadecvate ale părinților.

Începe petrecerea în film, iar tinerii crispați din anii ’70 stârnesc iar râsul în 2016. O fată în hanorac alb, cu glugă cu urechiușe (Eliza), se întoarce către un coleg și zice, în șoaptă de scenă: „Asta-i Cumetria lor, Andrei!” Însă li se topește râsul în chicoteli mai degrabă jenate, când în film se discută despre dragoste. Și, într-un registru mai terestru, se miră să observe că epilarea nu devenise o cutumă printre tinerele de vârsta lor.

Cheia la gât vs. Facebook

După vizionare, Adina Brădeanu îi întreabă pe elevi dacă au găsit ceva relevant în film sau dacă li s-a părut complet desuet. „Nimic nu se schimbă!”, sare Eliza. „Și pe vremea aceea adulții ziceau că: «Vai, tineretul nu e în stare de nimic, ascultă doar muzică, petrec...» Modul în care a fost filmată secvența aceea cu dansul e foarte ciudat, foarte nenatural. Așa ne percep și părinții noștri pe noi când ne zic că «A, mergeți în club – nu e natural!» Sunt aceleași principii, doar vremuri diferite.”

David, un tip cu pleată și bască de Che Guevara, amintește de adulții de la-nceputul filmului, care susțineau că tinerii trebuie să muncească, nu să cânte și să danseze. Filmul critică genul ăsta de atitudine, zice el. Explicația lui: „Oricum, dacă vrei să fii eficient într-un sistem, trebuie să ai o distanță față de acel sistem. Orice bun muncitor avea doza lui de țigări Carpați, petrecere și dansuri și stat cu băieții la bere”. Adina Brădeanu aduce discuția în prezent și aseamănă discursul tezist, ironizat subtil în film, cu o declarație publică recentă a unui „personaj important din educație”, care-a spus și despre „generația Facebook” că nu vrea să muncească și nu e bună de nimic.

Sexul pică la montaj

Practic, e vorba despre același veșnic conflict între generații, spune cercetătoarea. Eliza îi dă dreptate. Și părinții din film au fost tineri cu care nu s-a vorbit despre dragoste, așa că nici ei, la rândul lor, nu știu să discute cu propriii copii despre asta. O problemă care a rămas, adaugă tânăra, dar „salvarea noastră este că noi avem internetul. Nu, nu mă refer la PornHub”, zice ea.

Adina Brădeanu profită de ocazie ca să le atragă atenția că în film sexualitatea e doar discret sugerată, niciodată explicitată. „Fetele vor să audă despre dragoste, despre lucruri de felul ăsta...”, zice cu subînțeles voice-over-ul scurtmetrajului. Brădeanu îi face atenți la o tăietură de montaj din secvența cu petrecerea tinerilor, care-ți scapă la prima vizionare. O tânără de la ceai zice: „Voi, de când vă legați cravata la gât sunteți niște obsedați...” Monteurul taie aici și camera își se schimbă unghiul, pentru că din discursul elevei a trebuit să dispară cuvântul „sexual”.

David zice că apreciat accentul pus asupra protejării intimității tinerilor (vezi secvența cu mama la duș). E drept, adaugă Brădeanu: relația părinți-copii e adusă în discuție prin ironizarea prezenței excesive a părinților în spațiul personal al copiilor. Dar nici absenteismului acelorași părinți nu scapă de critici.

Imagine din timpul proiecției la Colegiul Național Sf. Sava din București. Fotografie de Bogdan Grigoriu.

Modernizare + naționalism = ?

„A auzit cineva dintre voi sintagma «generația cu cheia la gât»?”, îi întreabă Jo pe elevi. Se face rumoare, dar Eliza se încumetă: „Da, eu am auzit!... Adică... aveau cheia legată de gât!” Colegii râd, dar Jo îi ajută să deslușească expresia. Le spune că în anii ’60-’70 a crescut brusc numărul familiilor în care ambii părinți lucrau. De voie, de nevoie, copiii lor au fost educați într-un spirit de independență pentru care cheia pe sfoară a ajuns simbol.

Secvența în care apare copilul „cu cheia la gât”, lăsat singur de părinți, dar înconjurat de jucării, aparat foto, radio, TV și alte posesiuni râvnite sugerează că unii părinți din epocă își compensau absența prin materialism. „E ceva ce puteți recunoaște?”, întreabă Jo. Din sală se aude o serie de „da”-uri resemnate.

Dacă situația asta le e familiară, le e mult mai greu să decodeze tradițiile de nuntă care apar în film. O fată întreabă de ce nuntașii defilează cu perne și plăpumi prin sat. Nunta are loc în sudul României, unde zestrea marca statutul social al miresei în ochii întregii comunități. Mireasa nu intrase la facultate, explică Adina Brădeanu, așa că fusese obligată de părinți să se mărite. Așadar, secvența cu procesiunea darurilor, în timpul căreia fata plânge și spune „Ce, dacă mi-au luat atâtea perne înseamnă că mă iubesc?”, marchează ruptura dintre modernizarea vieții la oraș și persistența tradiționalismului în mediul rural.

Căsătoriile nu mai sunt azi aranjate, deci poate am depășit etapa acelei rupturi, speră Adina Brădeanu. O elevă de la Spiru remarcă și că bătrânele din film umblă cu capul acoperit cu batic, pe când tinerele poartă rochii ultra-scurte, de ani ’60. Un dublu standard, zice fata. Și un alt clivaj, explică Brădeanu, între „tinerii care gândesc altfel, vin cu ale valori, încep să fie conectați la ce se întâmplă în altă parte, ascultă muzică străină – și părinții care țin de alt tip de imaginar”.

Totuși, măcar filmul nu marșează prea mult pe discursul naționalist specific perioadei Ceaușescu, zice David, tânărul cu șapcă de Che Guevara. Bine, poate un pic la final, admite tot el, când o a doua voce din off laudă spiritul tinerilor români, „mai important decât cel al tinerilor străini”. Cum i se pare? Paradoxal în raport cu ideologia perioadei, care, teoretic, viza muncitorii „din toate colțurile lumii”, zice David. Un alt paradox, observă Adina Brădeanu, e că citatul respectiv îi aparține lui Henri Coandă. Inginerul trăise toată viața înafara țării dar se repatriase cu un an înainte de realizarea filmului. Doi ani mai târziu a murit. Cât mai avea cu ce să laude, regimul l-a scos repede-n față, într-o mișcare care-i viza pe cei care trăgeau cu ochiul spre vest în perioada de dezgheț ideologic.

Pe malul Ozanei (1984, r. Copel Moscu)

Pe malul Ozanei, filmat la Târgu Neamț, e-un prilej bun pentru a compara un oraș-metropolă cu unul care abia se dezvoltă, le sugerează Jo Brăilescu elevilor de la Spiru. Târgu-Neamț e unul dintre multele orașe apărute în perioada comunistă prin comasarea mai multor sate, pentru că în zonă era nevoie de un centru urban cu liceu și alte apanaje exclusiv urbane. Le propune elevilor să vizioneze filmul cu gândul la relația dintre centru și periferie.

Pe ei îi fascinează primul cadru, în care apare mașinăria ca de basm realist-socialist, pe jumătate Dacie, pe jumătate căruță trasă de cal. E taxiul din localitate, li se explică ulterior. Percutează rapid la tema genului, propusă de voice-over. Fetele de la liceul agricol din Târgu-Neamț sunt mai multe decât băieții, iar cei existenți nu-i mulțumesc. Fetele din 2016 râd când aud că băieții din sat „sunt mototoli, trebuie să mai crească, să facă activitate fizică, nu doar să muncească”. Râd din nou la replica „sunt femei cosmonaut, femei inginer... De ce n-ar fi și femei tractorist?” Refrenul cântecului de la final („Fă, ești frumoasă, fă!”), la care râd un pic perplexe, punctează explicit distanța dintre ele și lumea adolescenților din film.

Adina Brădeanu îl recomandă pe Copel Moscu drept unul dintre cei mai buni regizori ai studioului Sahia, dar se întreabă cât o fi ajuns la tinerii de azi din toată informația pe care acesta a înghesuit-o în doar 10 minute de film. „Voi ce-ați văzut? Că de la mine știu ce e vede”, îi întreabă. Au văzut inegalitatea.

Elevii de la liceul agricol sunt setați pe concurența cu cei de la liceul „bun” din oraș. Îi supără comparația implicită, în care ei par niște „tractoriști” mai proști, observă o fată. Alta remarcă accentul pus pe munca în agricultură: „un lucru bun, pentru că-n vremurile noastre toată lumea trebuie să aibă o facultate, trebuie să aibă diplomă. Ajungem să fim toți la fel.” O a treia fată spune că i s-a părut „contradictoriu” să audă voice-over-ul vorbind despre cum o femeie poate fi cosmonaut, inginer, sau tractorist – dar în imagini se văd doar tinere care „se dau cu ojă și se dichisesc”. După aia, în film apare un bărbat care zice că „femeia trebuie să stea acasă, să facă mâncare. Vine bărbatul, trebuie să găsească casa curată”, amintește ea contrariată.

Femeia la tractor, femeia la cratiță

E momentul ca Adina Brădeanu să le explice un alt paradox al perioadei. În Europa de Est a anilor ’60-’70, regimurile comuniste pretindeau că femeile sunt din start egale cu bărbații, pentru că au acces la fel ca ei pe piața forței de muncă. În aceeași perioadă, feministele occidentale încă luptau pentru genul ăsta de egalitate. Explicația îi e întreruptă de adolescenta contrariată de mai devreme: „Au folosit femeile ca un pretext! Ei aveau nevoie de tractoriști. Nu le păsa cât de puternice sunt femeile. Voiau să crească economia.”

Fetele din sală prind glas. „Era ideea că și femeia și bărbatul sunt puși să muncească, dar numai femeia trebuie să aibă grijă de casă. (...) Nu e ok să-i consideri egali, când unul trebuie să le facă pe toate, iar celălalt poate să facă doar minimul necesar și e considerat ok!” Peste presupusa egalitate intervenea, deci, tradiționalismul, cu eternul lui discurs despre responsabilitatea femeii față de casă și familie. Se cheamă double burden, le spune Adina Brădeanu.

Fetele și băieții de la Târgu Neamț (foto: Jo Brăilescu)
C.N. Sf. Sava - București (foto: Bogdan Grigoriu)
și C.N. Matei Basarab (foto: Radu Moldoveanu)

Piața liberă vs. lupta de clasă

Bine, nici azi nu poți să devii ce vrei, intervine David. La fel cum atunci nu toți puteau să devină doctori, pentru că economia socialistă avea nevoie de tractoriști, nici azi nu poți, de exemplu, să te faci actor. Trebuie să fii inginer sau să dai la ASE ca să câștigi bine. „Piața liberă e aceeași dictatură, numai că este conjuncturală”, pe când înainte „statul forța situația. (...) Cert e că nici acum nu ajung toți să facă ce vor”, adaugă tânărul. Poate într-un fel era mai bine să te califici într-un domeniu și să ai siguranța că-ți vei păstra profesia aia până la adânci bătrâneți. Sigur, dacă ajungeai să faci ceva ce nu-ți place, era nasol – dar problema asta a decurs din natura totalitară a regimului. Adina Brădeanu îl încurajează să exploreze ideea, dar îl avertizează și că nu poți decide după un film de 10 minute dacă înainte era mai bine sau mai rău.

Liber sau gratis?

În fond, poate că sistemul actual creează mai multe oportunități profesionale, zice cercetătoarea. Le explică sistemul de admitere la liceu din perioada comunistă, în care elevii nu optau pentru mai multe licee. Cei care picau admiterea nu erau redistribuiți după medii. Ajungeau la coada listei și intrau unde mai rămăseseră locuri. Nedreptatea pe care o resimt elevii din film pe lângă cei de la liceul teoretic vine din faptul că, pentru cei dintâi, deciziile păreau deja luate. După liceu, nu-și puteau continua studiile decât o facultate „de profil”.

Urmează un ping-pong pe tema accesului la oportunități în educație și cultură. O fată spune că pe vremea aia puteai doar să mergi la teatru sau la cinema, unde vedeai mereu aceleași filme. Jo atrage atenția că în 1989 existau peste 400 de cinematografe în România, din care azi mai funcționează doar 20. Alte voci spun că azi ai acces liber la mult mai multe medii: net, cluburi, chestii. David spune că la sat nu-i deloc așa. Acolo lucrurile stau cam ca-nainte de ’89, „doar că diferența e că nu mai fac căi ferate. Dau cu sapa și nu știu să citească alfabetul! Spre deosebire de tractoristele respective care, de bine de rău, măcar știau oleacă de carte.”

De bine, de rău

Adina Brădeanu conchide că miza e să ne adaptăm la funcționarea în condițiile actuale: „să vedem ce e bine, ce e rău și cum luptăm împotriva a ceea ce e rău”. Și îi întreabă pe elevi cum cred că vedea Copel Moscu lumea de pe vremea filmului. David n-ar ști să spună cum se poziționează regizorul. A prins niște referințe vizuale la Tarkovski, dar finalul l-a lăsat cu întrebări: „E bine că fetele alea rămân tractoriste? E rău?”

Moderatoarea discuției se vede nevoită să admită că în deceniile care-au trecut de la realizarea filmului și până azi s-a pierdut receptarea dublului limbaj folosit de mulți regizori. Copel Moscu, de altfel, era un maestru în domeniu. Filmele lui treceau drept corecte ideologic pentru cenzură, dar publicul le putea citi într-o grilă subversivă. Pe malul Ozanei nu face excepție.

Vocea din off e a lui Iosif Sava, întruchiparea muzicii clasice în epocă. În anii ’80, muzica clasică rămăsese una dintre puținele arte pe care regimul le considera apolitice. Când nu difuzau cuvântări și defilări, radioul și televiziunea își bucurau publicul cu un respiro muzical. Pe fondul acestei imunități la cenzură, Moscu inserează în film o referință cu dublu sens: Iosif Sava spune că eroul beethovenian rămâne puternic în ciuda vicisitudinilor vremii. Pentru cenzură, asta-nsemna că regimul îi ajută pe copiii din Târgu-Neamț să-și depășească condiția precară. Pentru public, însă, replica planta speranța că poate elevii din film vor reuși să răzbată în ciuda sistemului.

N-o fi singura lectură posibilă a filmului, dar o susține una dintre primele secvențe. Un profesor explică de la catedră că „tractorul e un sistem cu un singur grad de libertate în jurul propriului ax”. O secvență aparent benignă în 2016, zice Brădeanu. Dar în anii ’80 „oamenii veneau la cinema ca să audă cuvântul «libertate»”. Era un gest profund politic pentru majoritatea populației, privată de mobilitate internațională. Secvența a rămas în memoria breslei, povestește cercetătoarea. Când s-a apucat de documentarea istoriei studioului Sahia era deseori întrebată: „Știi filmul ăla cu tractorul? Pfai, dacă nu-l știi, n-ai văzut nimic!”

Cum se vede trecutul din prezent?

Filmul lui Copel Moscu se termină cu o linie de tren care nu duce nicăieri. Adina Brădeanu vede în asta o reluare a temei libertății; unii dintre elevi au văzut un comentariu la adresa statului, care se lăuda cu realizări nefuncționale. E clar că-i loc pentru mai multe perspective. După filme, i-am întrebat pe David și pe Eliza cum văd România dinainte de 1989 față de cea de azi.

Ecranul de la C.N. Matei Basarab. Fotografie de Radu Moldoveanu.

Eliza (16) a zis c-a sesizat aceleași diferențe între urban și rural pe care le vede și azi. La sat e loc și azi de propagandă, deși e mai puțină ca atunci. „E și mai bine și mai rău” decât atunci. Mai rău, pentru că oamenii sunt mai adânciți în datorii decât în perioada comunismului. Mai bine pentru că adolescenții au de unde alege, pot prelua modele din mai multe culturi. Dezvoltarea lor nu mai e condiționată de o mentalitate unică, a regimului.

David (18) spune că România dinainte de ’89 își accepta „iminența ideologică”. „În prezent «mâncăm» ideea că trăim în post-ideologie, că ideologiile trecutului au trecut și că în prezent analizăm real politik, apolitic. Că nu trebuie să ne mai declarăm partizani cu o cauză sau o idee.” Recunoaște problemele regimului comunist român, mai cu seamă dimensiunea sa naționalistă. Admite că e o distanță între ideologia de stânga și implementarea ei în România. Se revendică, însă, de la Žižek și alți filosofi neo-marxiști și condamnă demonizarea fără nuanțe a comunismului.

David mai zice că pentru el nu-i nicio diferență între filmele de propagandă pe care tocmai le-a văzut și o reclamă Coca-Cola înainte de un film Avengers. „În perioada respectivă știai că nu ești liber. Toată lumea era conștientă de lipsa libertății. În prezent, ai forma libertății. Fundamentul libertății nu era nici atunci, nu este nici acum”, într-o lume din ce în ce mai polarizată, care pare să accepte doar dihotomii de tipul Clinton-Trump.


 

M-am întors în lumea adulților, guvernată de dihotomii, dar bântuită de nuanțe. Am băgat în PC DVD-ul Sahia Vintage I, care e despre muncă. Mi-am aruncat privirea peste broșura DVD-ului. Într-un fel, eseul Adinei Brădeanu de acolo răspunde întrebărilor lui Andrei Gorzo – e drept, cu alte întrebări:

„Ce viitor pot avea, în prezent, produsele pre- sau prea-iubite de un regim politic defunct, a cărui fantomă încă bântuie România? Am putea, oare, să le folosim pentru a nuanța înțelegerea curentă a vieții cotidiene în comunism și a învăța astfel mai mult despre propriul nostru atașament față de un trecut ce nu se lasă povestit în alb-negru?”

Toate fotografiile au fost obținute prin amabilitatea One World Romania. Fotografia principală a fost făcută de Radu Moldoveanu, elev la C.N. „Matei Basarab”, București.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK