Film / Festival

Dokufest, Kosovo: Filme pentru o țară care nu oferă nimic

de Valentina Nicolae

Publicat pe 22 septembrie 2016

„Nu mai sunt bilete”, mă anunță un prieten. Ridic din umeri spre băiatul din spatele tejghelei, asta e. Dăm să plecăm, dar puștiul ne oprește. „Am eu două, dacă vreți”. Se uită stânga-dreapta și ni le întinde pe sub o masă invizibilă, de parcă ne-ar vinde o pungă cu droguri. 

Sunt în Prizren, Kosovo la Dokufest, unul dintre cele mai mari festivaluri de filme documentare din Balcani. Tema ediției de anul acesta este corupția, iar echipa festivalului a selectat peste 200 de filme și a organizat workshop-uri și panel-uri care să îi ajute pe oameni să înțeleagă mai bine fenomenul. 

Nita Deda, directoarea festivalului, spune că tema de anul acesta vine în continuarea celei de anul trecut, migrația. De la sfârșitul lui 2014, mai mult de 10% din populație a emigrat în vestul Europei. „Oamenii au părăsit o corabie care se scufundă din cauza corupției, nu au plecat doar pentru că s-au deschis granițele”, spune Nita. Kosovo are cea mai tânără populație din Europa, dar și una dintre cele mai ridicate rate de șomaj

Tema festivalului e în ton cu multe lucruri care se întâmplă în Kosovo, iar de la începutul lunii august a căpătat și mai mare importanță. Un site de investigații a făcut publice convorbiri telefonice între diverși politicieni, printre care și președintele țării, și funcționari, în care primii dădeau ordine clare despre rude și prieteni care să fie angajați în care instituție.  

„Știam toți că e rău, dar nu credeam că e chiar atât de rău”, continuă Nita înflăcărată, încât cei din cafenea întorc brusc capul spre noi. „Ăștia controlează totul. Când asculți convorbirile alea, te simți ca într-un film prost cu mafioți. Felul cum vorbesc, duritatea, parada de testosteron - e dezgustător și te face să te simți lipsit de speranță”.  
    
După ce interceptările telefonice au fost făcute publice, lumea a ieșit în stradă în Priștina, capitala Kosovo. Protestele nu au fost ca cele din ianuarie, organizate în majoritate de partidul din opoziție, Vetevendosje!, adică nu s-a bătut nimeni cu polițiștii, nu s-a dat cu gaz. De fapt, la cele două manifestații din august pe care le-am prins eu, poliția nici măcar nu s-a obosit să fie prezentă. 

Maxim 120 de oameni se strâng, în zilele bune, vizavi de Parlament, pe treptele clădirii Teatrului național și dau play la interceptări în loop, în niște boxe mari, ca să audă toți cei care trec pe stradă. E un fel de a-i face de rușine pe politicieni în piața publică și de a atrage atenția asupra gravității situației, spune Sara Sylejmani, unul dintre organizatorii protestului. Dar mesajul din boxe se îmbină cu răpăitul fântânilor arteziene, cu hămăitul cățelușilor de jucărie de pe tarabe și se pierde în zgomotul bulevardului Mama Tereza, fără să-i facă pe trecători să întoarcă privirea. Într-una din seri, s-a organizat și un marș, tot pe Mama Tereza, o zonă pietonală, lungă cam de la TNB până la Universitate. E o variantă de occupy la scară mică: oameni cu bannere creative și jocuri de cuvinte luate din convorbiri, părinți cu copii în cărucioare, hipsteri care plimbă biciclete pe marginea mulțimii, fluiere, aplauze. 

Nita Deda crede că într-o țară atât de coruptă, pericolul cel mai mare pentru tineri este să devină detașați și cinici, să nu le mai pese ce se întâmplă în țara lor. „Ar trebui să ne asumăm responsabilitatea, pentru că politicienii sunt unde sunt și din cauza noastră. Iar noi, ca festival, încercăm să reparăm cumva situația prin mijloacele noastre, adică filme, discuții și workshopuri, care aduc oamenii împreună și îi fac să conștientizeze diferite aspecte ale corupției”. 

Festivalul are un program stufos, cu mai multe categorii de competiții, platforme de discuții și evenimente corelate. Am văzut cel puțin câte un film din fiecare competiție, dar cel mai mult m-a interesat categoria Balkan Dox. Majoritatea filmelor selectate povesteau despre viața din timpului războiului iugoslav și cum s-a transformat ea după ce Iugoslavia s-a destrămat. 

Primul film pe care l-am văzut la Dokufest a fost Depth Two, care spune povestea masacrului din 1999 din Suva Reko, Kosovo, prin vocea unei supraviețuitoare, a unui polițist și a altor persoane implicate în crime. Camionul în care au fost încărcate cadavrele sătenilor a căzut în Dunăre, în apropiere de granița cu România și, la doi ani de la descoperirea lui, au început primele discuții oficiale cu privire la crimele poliției sârbe împotriva populației civile albaneze din Kosovo.

Regizorul filmului, Ognjen Glavonić, un sârb de 31 de ani, a povestit după film cum i-a venit ideea pentru documentar. A căutat pe Google gropi comune din Iugoslavia și a găsit știri despre camionul scufundat și mormintele comune din jurul Belgradului. Până atunci, acum șase ani, Glavonić nu auzise în toți anii de școală despre masacre și crime de război făcute de sârbi în timpul războiului. Nimeni din familie nu vorbise despre asta și cu atât mai puțin nu era subiect de discuție între prieteni.

Așadar, recurența temelor în filmele din categoria Balkan Dox e firească. Chiar dacă nimeni nu prea mai are chef să vorbească despre război în barurile cochete din capitală, când arunci o privire în politică și cultură îți dai seama că subiectul nu e nici pe departe de a fi epuizat. Războiul s-a terminat în 1999 și nu toate crimele de război au fost recunoscute și judecate. 

Omorurile făcute de poliția sârbă și armata iugoslavă au ajuns, în majoritate, la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. Dar, după îndepărtarea președintelui Slobodan Miloșevic, responsabil pentru politica de curățare etnică, sârbii au făcut eforturi să facă pace cu trecutul și au fondat în Belgrad un tribunal special care să se ocupe de crimele de război. 

În Kosovo, judecarea acestor crime e mai complicată. Kosovo Liberation Army (KLA), armata formată din grupări de gherilă la începutul anilor ‘90, a devenit simbolul martiriului naționalist după masacrul din Prekaz. În zorii zilei de 5 martie 1998, poliția iugoslavă a împânzit dealurile satului cu tancuri și a înconjurat casa în care locuia Adem Jashari, unul dintre liderii mișcării, împreună cu familia extinsă. Jashari a refuzat să se predea și i-a îndemnat pe toți din familie să lupte până la moarte. Bombardamentele, în timpul cărora Jashari cânta cântece populare, s-au oprit după trei zile. Pe 7 martie, 51 de membri ai familiei Jashari, de la copii de șase ani până la bătrâni de 88, au fost scoși dintre dărâmături și aruncați într-o groapă comună de lângă Prekaz. 

Această operațiune, justificată de iugoslavi ca o răzbunare pentru uciderea unor polițiști sârbi la sfârșitul lui februarie 1998, a creat un val de popularitate pentru KLA, de care se bucură și astăzi foștii membri. Mulți dintre ei au ajuns politicieni și mulg în continuare simpatia oamenilor. Nu reușesc să înlocuiască mitul creat în jurul lui Adem Jashari cu o strategie politică coerentă și, probabil, nici nu vor asta. Glorificarea lui Jashari deturnează atenția de la faptele de corupție de care se fac ei înșiși vinovați.

 

Foto: Christian Gesellmann

Chiar dacă unii tineri condamnă KLA-ul așa, cu jumătate de gură, între prieteni, sunt totuși convinși că înfierarea cu voce tare a lui Jashari ar însemna pentru oricare dintre ei sfârșitul carierei și al vieții sociale, spune Dren, un tânăr care a studiat probleme de mediu și face parte dintr-un grup de anarho-sindicalism comunist din Priștina. „Suntem anti-autoritarianism și anti-capitalism”, spune Dren. Baton Domi, un tip înalt, cu un zâmbet permanent în colțul ochilor, este proprietarul unuia dintre cele mai hip baruri din Priștina. Un perete al barului e transformat bibliotecă, unde găsești cam orice, de la Anne DeLilio până la Raymond Carver. El crede că nu i-ar face nimeni rău fizic dacă ar vorbi de rău de Jashari, „dar ar fi foarte prost pentru afacere”.

Oamenii care au vorbit de-a lungul timpului au fost uciși, intimidați sau forțați să-și schimbe mărturiile. Este cazul martorilor din procesele unor foști comandanți KLA influenți, precum Fatmir Limaj, unul dintre fondatorii celui mai puternic partid din Kosovo și fost ministru al transporturilor sau Ramush Haradinaj, fost prim-ministru.

Din această cauză, s-a instituit un nou tribunal la Haga, care să judece crimele de război ale foștilor membri KLA. Tribunalul va fi format din judecători străini, dar va funcționa după legea din Kosovo. Mai mult, va exista un sediu al tribunalului și în Kosovo, iar instituțiile statului ar trebui să colaboreze cu cei de la Haga pentru a avea succes. 

***

La festival, e plin de mașini care gonesc. Mersul pe jos e ca o vânătoare, în care pietonul e animalul hăituit. Alergi în zig-zag de pe trotuarul-loc de parcare pe strada îngustă, întorci capul disperat, poate-poate mașinile ți-au pierdut urma. Dar ele vin necontenit spre tine, uneori atât de aproape, încât încremenești și îți ții respirația pentru câteva secunde, orbit de faruri, sperând că te-ai lipit suficient de tare de perete, încât să poți fi ocolit.

Localnicii spun că mașinile puternice sunt ale shacilor, kosovarii care au plecat la muncă în străinătate. Se întorc vara, vrând-nevrând, să-și petreacă vacanța cu familiile. Ennis, de exemplu, tipul pe care l-am întâlnit în autobuz spre festival, studiază agricultura în Gottingen și își face curaj de câțiva ani să le spună părinților că n-are chef să vină în concediu. La anul, vrea să meargă undeva la mare doar cu iubita lui bosniacă, pe care bunicii nu o plac pentru că nu e albaneză.

Alți shaci se întorc ca să se căsătorească. E suficient să mergi pe stradă și doi-trei bărbați o să intre în vorbă cu tine, ca să afle cum te cheamă și dacă ești căsătorită. În funcție de răspuns, o să te invite în oraș sau o să caute rapid un motiv să încheie conversația. Nu e de mirare că tratează pețitul atât de pragmatic, sunt îmboldiți din toate părțile spre măritiș. Tineri ieșiți pe jumătate pe geamul mașinilor ornate cu steaguri albaneze, pampoane și panglici claxonează și chiuie cât e ziua de lungă, în drum spre o nouă nuntă. Magazinele cu rochii de mireasă, cu rochii împopoțonate de nașă, cu decorațiuni și costume tradiționale (conform obiceiului, miresele proaspete se îmbracă în costum tradițional la nunțile prietenelor), buticurile cu bijuterii se înghesuie unele într-altele pe străzile principale, încât ai impresia că ai nimerit la un mare târg de nuntă. 

Sunt destui care dau ochii peste cap când aud de shaci: că au niște joburi amărâte în construcții, dar vin în Kosovo cu mașini scumpe care nici măcar nu sunt ale lor doar ca să se dea mari și gonesc ca demenții pe străzi. Că se îmbracă în alb ca să-și arate bronzul sau în haine cu sclipici. Că nu-ți dau voie să-ți plătești consumația dacă ieși cu ei în oraș. Că vorbesc între ei în germană. 

Pe de altă parte, o mare parte din populație trăiește pe spinarea lor, din remitențe și banii pe care-i cheltuiesc fără număr în vacanțe.  

De exemplu, Hafiz, proprietar de magazin de haine în centrul Prizren-ului spune că în perioada verii afacerea merge bine oricum, nu datorită festivalului, ci pentru că shaci se întorc în țară. De fapt, el nici nu prea vrea să audă de festival. Îi învață pe tineri la depravare, crede Hafiz. Are un nepot voluntar la Dokufest și știe tot ce mișcă. „Să treci seara pe strada de lângă râu, să vezi ce-i acolo. E ca în fostul Imperiu Roman: tineri dezbrăcați care beau, vomită și beau din nou.”

Zejgjan, tipa de vreo 40 de ani la care am stat în gazdă, nu are o viziune atât de apocaliptică, dar nici ei nu-i convine ce se întâmplă noaptea la Dokufest. Nu înțelege de ce, dacă e festival de film, trebuie să fie și petreceri cu muzică. În plus, e scump, spune și face socoteala: „Doi euro filmul, plus că, dacă ai ieșit din casă, trebuie să mănânci și să bei ceva. Și te aduce la cel puțin 10 euro o ieșire ca asta. Lumea nu-și permite aici.” În perioada festivalului, ea își închiriază cele două camere, deși nu se simte ok să știe că are străini în casă. Doarme pe la rude ca să economisească bani. 

Chiar și așa, tinerii merg la Dokufest pentru că e cel mai cool festival care se întâmplă în Kosovo. Rreze, o tipă care lucrează într-o agenție de publicitate, spune că merită să vii măcar pentru networking. 

Nita Deda crede că localnicii din Prizren sunt atașați de festival și mândri că așa ceva se întâmplă la ei în oraș. Nu știe să spună exact care e impactul festivalului asupra lor, dar de un lucru e sigură: „Noi le oferim oamenilor ceva - filme, discuții, expoziții - într-o țară care nu le oferă absolut nimic. Doar le umple viețile cu scandaluri politice la televizor și le fură viitorul”.

***

Festivalul aduce în jur de 3 milioane de euro la PIB anual, iar pe viitor estimările arată că suma se va mări. Cu toate astea, organizatorii festivalului nu au o relație tocmai bună cu autoritățile locale. „Ne sabotează în diferite feluri”, spune Nita, care face parte din echipa festivalului de cinci ani. Anul acesta nu au avut apă în birouri, anul trecut voiau să demoleze unul dintre locurile unde se proiectează filme și, în general, sunt nevoiți să plimbe multe hârtii pe multe drumuri ca să ducă la bun sfârșit ce și-au propus. „Și când te gândești că noi îi îmbogățim p-ăștia!”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK