„Vlad Țepeș, România, istorie, poveste... Amo questa cosa...” – Vlad „Jaguarul” Ivănescu, concurent la Insula Iubirii, dezvelindu-și tatuajul de pe piept

Jumătate midnight movie executat la mișto, jumătate bestie autoteoretică, noul film de Radu Jude, Dracula, constituie o hilară sinteză a preocupărilor recente ale cineastului (indiciu: sunt multe) și un unicat în cultura locală. Dornică de câțiva ani să se descotorosească de aerul respectabil („film de artă”, „cinema de autor”), opera sa atinge aici o culme a desacralizării.

După ce a tot elucidat teme „de interes național” – de la rasismul sistemic al bravului popor la implicarea concretă a acestuia în Holocaust –, Radu Jude a decis să rămână în zonă, dar să atace problema din sens opus. Ținta lui, de data asta, e oficiul de turism românesc. Cu mitul lucrativ al vampirului transilvănean neîncetând să pună țărișoara pe hartă – numai anul acesta au văzut lumina zilei alte două blockbustere după Bram Stoker, regizate de Robert Eggers și Luc Besson –, Dracula al lui Jude e o operațiune de marketing with a twist. În loc de peisaje maiestuoase, grosolănia unor cadre trase cu telefonul; în loc de povești cărnoase, un catalog de motive (sânge, țepe, strigoi) deturnate în bășcălie; în loc de jump scares, gaguri care își trădează inepția. Jude face din imaginarul gotic o bază pentru etalarea plină de haz a unui entertainment nerod și foarte satisfăcător în același timp. Vulgaritatea cineastului – de câțiva ani motorul principal al creației sale – n-a fost nicicând mai riscantă, mai aproape de limită.

Filmul se deschide cu o suită de modele debile de AI – care mai flăcăuaș, care ditamai hăndrălăul, care vorbind cu accent nemțesc, sau cu voce de femeie etc. – ce se adresează pe rând, identic, spectatorului: „Sunt Vlad Țepeș Dracula și vă dau muie la toți.” Într-un fel, filmul propriu-zis e expandarea fiecărei versiuni în câte o poveste proprie, cu univers specific. Rezultatul e o punere cap la cap instabilă de variațiuni pe temă, care în total ține vreo trei ore. Dar, să fim convinși, în spatele lui Dracula e chiar Jude care vorbește. Filmul are o asemenea poftă de măscărire, profanare și tembelism, încă trebuie că s-a simțit, pentru regizor, simultan ca o descătușare și ca un proces pe drept cuvânt vampirizant. Căci Dracula e interesant tocmai pentru că merge asumat împotriva a priori-urilor și cutumelor încetățenite ale „culturii”, în căutarea unei barbarii pierdute care echivalează și cu o formă de franchețe. Regresiv pe toată linia – de la mizanscena curățată de orice brizbriz la umorul transformat în glumă interminabilă de autobază –, Dracula e un mare opus negativ, o formidabilă arhitectură de transgresiuni și „așa nu”-uri, o binevenită manifestare de cinema deranjant și degrabă cauzator de dezgust.

Cu un fler inegalabil pentru absurdul mioritic, Jude a făurit aici un anti-blockbuster care, tocmai pentru că se interesează de un ethos național exportabil, o imagine sintetică pe care românii – strategic sau de bunăvoie – o livrează străinilor, arborează o certă miză internațională. E o formă de spovedanie care e și un raport despre țară destinat celorlalți. Ultra-modest în lucrătură, Dracula nu e mai puțin o operă ambițioasă, orgolioasă chiar, chemată să rostească propriul adevăr la o masă deja înghesuită unde, se știe, alții din exterior s-au mulțumit să vorbească pentru noi, în locul nostru. Și chiar dintre cei mai mari: de la Murnau la Herzog și Coppola (ca să nu mai vorbim de ezotericul Pere Portabella, autor al diafanului Cuadecuc, vampir [1971], și de toată pleiada de exploatatori inventiv-uleioși ai anilor șaptezeci), Dracula a reprezentat, de-a lungul istoriei filmului, o piatră de hotar pentru aceia interesați de ideea cinemaului ca spectacol, ca producător de destabilizări senzoriale și senzații tari. Jude comunică cu toți înaintașii săi, dar e simptomatic că o face la modul cel mai decomplexat cu putință. Nosferatu al lui Murnau devine aici prilej de sketch porcos pentru reclame la produse de sex shop, mărire de penis și tot tacâmul. Față de marea pirotehnie bombastică a lui Coppola din 1992, versiunea lui Jude e cam ca Spaceballs (1987) al lui Mel Brooks față de nava-mamă Star Wars: un remake parodic al cărui cretinism pe față e indisociabil de o veritabilă încărcătură critică și demistificatoare. (For the record, ambele filme includ un android auriu: la Brooks, el e dotat cu o alertă pentru conservarea virginității stăpânei sale, împiedicând pe orice bărbățoi să se apropie de ea; la Jude, robotul adjuvant – jucat de Adonis Tanța – fumează și dă bir cu fugiții când situația se împute.)

Parodia e, desigur, ca un medicament plin de vinovăție, simultan înăuntrul și în afara obiectului original luat în vizor. La fel ca așii burlescului, Jude știe că avangarda și panarama comunică prin canale secrete; că, la limită, sunt unul și același lucru, propulsate de furia lor distrugătoare și de febra lor politică. Mai ales în ziua de azi – când a devenit practic imposibil să departajezi lucrurile, cu experimentul formal prezent în cele mai frivole clipuri TikTok și cu arta înaltă care face cu ochiul, de o sută de ani și mai bine, culturii populare. Dracula e copilul acestei împerecheri de contrarii. Dar asta nu înseamnă că lucrurile sunt perfect fluide, naturalizate. Cu șarja sa anti-seriozitate, filmul nu se poate să nu violenteze: e un obiect obositor, de un exces și o uniformitate în tot ce nu se cuvine pe care nimic nu vine să le nege. Nu există vreo salvare aici – decât poate în segmentul final, acest epilog lacrimogen despre un gunoier (jucat frumos de Marius Damian) care îndură cu demnitate stigma de clasă (e boscorodit cu brio de un intelectual jucat de Alexandru Dabija și ușuit până și de fetița sa la școală). Dar tocmai pentru că e așa de nobil, ar fi putut la o adică să și lipsească. 

Dracula e deopotrivă tur ghidat prin universul gotic, inventar de formate, stilistici, posibilități narative actuale, precum și explorare minuțioasă a polisemiei cuvântului din titlu. Dracula e un domnitor, un vampir, un vânzător de dildo-uri, un nene care recită versuri naționaliste pe TikTok. Tot ce e lung și ascuțit are drept de cetate aici; filmul e pe cât de caricatural, pe atât de anxios-freudian. Jude își permite să includă de toate în acest film-tomberon: de la experimente scurte cât un reel la un film de sine-stătător, adaptare a romanului Vampirul (1938) al lui Amza și Bilciurescu. Asamblajul rezultat e inegal și fără ritm: respectiva adaptare e prea lungă (și, mi-e teamă, concluzionată cu un ecou înfundat, iar asta în ciuda unui punct culminant sublim de tâmpit, care îl arată pe Șerban Pavlu costumat în călușar și invocându-l din toți rărunchii pe Belzebul), în timp ce o altă adaptare – după povestirea „În treacăt”, a lui Nicolae Velea, despre o iubire iluzorie la un CAP cincizecist bătut de soare – e foarte frumoasă, aproape poetică. Un take ironic-politic despre un tehnofeudal vampiric (același Alexandru Dabija, căruia nimic din ce e diavolesc nu pare să-i fie străin) și versiunea lui Jude după „Povestea pulei” a lui Creangă, în care un preot (jucat de Nicodim Ungureanu) sfârșește penetrat de un vibrator desenat pe computer, ba chiar îi și place, sunt celelalte două vârfuri blasfematorii de dramaturgie ale filmului. 

De fapt, Dracula e întâi de toate o cosmogonie personală, o serie de experimente practice care denotă gama vastă – chiar și atunci când se sforțează să pară monomaniacă – de resurse formale și tehnice avută la dispoziție de Jude; cu alte cuvinte, filmul înlănțuie figuri peste figuri, aspirând parcă să dea fatala. De la teatru filmat la performance, de la o imitație de film mut la AI, de la sarabandă colectivă la privire intimistă, Dracula seamănă cu un cabinet de curiozități care consfințește triumful pe orice teren al acestui regizor prolific.

Partea cea mai tare, în toată discuția, e că Jude oferă cu filmul său un contrapunct riguros al tendințelor generale din cinemaul contemporan de artă, care a uitat de ani buni să mai râdă. Până și comediile, azi, se simt obligate să arate Nordul. Dracula nu cunoaște această morală: e un film decerebrat și bucuros să fie astfel. Un gând solemn, o povață țâșnită in extremis încă mai puteau justifica pornografia din Babardeală cu bucluc sau Porno balamuc (2021) sau punkăreala toxică din Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (2023): Dracula, în schimb, e – cum se zice – artă pentru artă; a-i impune vreo intenție onorabilă înseamnă a-i denatura caracterul, a-i ignora prostia disruptivă. Care, evident, rămâne politică (nu vă speriați) – dar doar prin ricoșeu, raportată acum mai ales la istoria cinemaului și la frica actuală care guvernează industria (frică de a greși, frică de a nu fi premiant, frică de sex). 

Trebuie spus și că, în momentul de față, Dracula se poate să fie mai apreciat – ba chiar să fie mai important – ca „gest” decât ca film în sine. E de văzut cum va fi primit de public, dar momentan pare înscris în tradiția filmelor mai palpitante de discutat decât (doar) de văzut; e un film care va secreta teorie. Pe partea lui, Jude a tot propovăduit prin interviuri reducerea mașinăriei de producție, invitând pe toată lumea să treacă la filmat cu telefonul. Cu Kontinental ‘25 și mai ales cu Dracula, cuvintele sale nu mai sună a autocomplezență din partea unui regizor de succes: ele sunt punerea în practică a unei viziuni mai mari, concretizarea sa. Iar dacă în Kontinental ‘25 lucrurile încă mai puteau să aducă a discurs performativ – telefonul rămânea la urma urmei un gimmick strategic, filmul putând fi la fel de bine realizat cu o cameră normală –, Dracula se aranjează treptat într-o anti-formă și o anti-estetică perfect congruente, care anulează orice relief și orice pretenție. Acesta nu e un film? Jude nici că putea fi mai fericit. Ajungând la mulți ani după deconstrucțiile moderniste, filmul e o parodie la parodie – deci, în absolut, o formă de reflecție postmodernă. Desigur, acest primitivism e calculat, rațional – dar asta nu îl face mai puțin valoros decât prostia „organică” a unui pionier ca Ed Wood. Tocmai pentru că Jude a pornit din norma industriei, după care s-a eliberat pas cu pas de constrângerile sale, îi conferă filmografiei un fir roșu retrospectiv, iar lui Dracula, un aer de apoteoză.

Filmul are și ambiția de a oferi un stop-cadru relevant cu acest moment de mutație tehnologică generalizată. La începutul acestui an, Jude a realizat, în cadrul unei mari expoziții despre imagine și AI de la Muzeul „Jeu de Paume” din Paris, un filmuleț intitulat Beginnings, în care refăcea – cu ajutorul artistului multimedia Vlaicu Golcea, prezent și aici – vederile „primitive” de la începutul cinemaului prin recursul la inteligența artificială. Experimentul de acolo, într-un fel cel mai radical film realizat vreodată de Jude, era o schiță comparativă butucănoasă (atunci vs. acum, peliculă vs. tehnologii generative, ingenuitatea de la 1895 vs. grotescul din 2025 etc.) de o simplitate demnă de școala gimnazială, care totuși ascunde în ea o anumită profunzime. Dar acea profunzime e de natură Zen: ea se năștea, inevitabil, și dintr-o înțelegere de suprafață a tehnologiei, capabilă să urzice orice teoretician sofisticat și nuanțat al mediilor. 

AI-ul e folosit din belșug și în Dracula, mai ales pe post de complement senzaționalist la cadrele deja tembele trase de Jude însuși. Cineastul dornic să se autosaboteze de dragul unei explorări elementare și computerul se dovedesc un tandem redutabil în a distruge orice aspirație culturală mai rămăsese pe poziții în cinema după asaltul audiovizual succesiv al televiziunii, al publicității, al TikTok-ului etc. AI-ul „gotizează” în neștire, toarnă cu lilieci și fulgere kitsch, în timp formele se nasc și fuzionează haotic, într-o matrice etern-convulsivă. Cea mai amuzantă e secțiunea deja menționată despre tehnofeudalism: ea se încheie cu o înfruntare între noii proletari gameri și niște zombies scăpați din iad, un dezastru redundant de mucilagiu, colorant carmin și zbierăte care, cu tot cu încărcătura lui politică demult făcută terci, e mai aproape de baletele sordide ale unui Bruce LaBruce (străluminatul L.A. Zombie, din 2010, deja menționat printre recomandările lui Jude) decât de logica plastică încă moderată a anti-capitalistului Dawn of the Dead (1978).

Toate aceste viniete disparate sunt legate de figura lui Adonis Tanța pe post de cineast angoasat de așteptările publicului larg, care îi tot solicită unui AI cu vocea lui Jude și numele de Dr. Judex 0.0 diverse drame sensibile din care acesta face, în genere, un festival de trashiness. Dar și de un happening penal printr-o grotă din Sighișoara, unde Oana Maria Zaharia și Gabriel Spahiu joacă doi vampiri – ea, divă periculoasă; el, boșorog cu probleme de erecție – care ajung să fie vânați de o poteră înfocată pe străzile centrului medieval, din care fac parte oameni precum Ilinca Manolache, Matei, fiul cineastului, sau criticul de film britanic Neil Young. Doldora de Easter Eggs care tot răsar până la capătul genericului de final, Dracula ridică prostul gust la rang de virtute capitală, ca o mostră cristalină dintr-un cinema de extracție anală.

Dracula a avut premiera mondială pe 10 august la Festivalul de la Locarno și va intra în cinematografele românești toamna aceasta.