Laborator - Balonul e profund

Echipa care a reanimat Chitila

de Andrei Mihail, Gabriela Preda

În multe țări europene fotbalul de cartier a creat în jurul său o rețea importantă de practici care sudează legăturile sociale la nivel micro. Echipe care în toată istoria lor nu au ajuns mai sus de a 3-a sau a 4-a ligă a campionatelor din Italia, Marea Britanie sau Germania sunt urmărite meci de meci de sute sau mii de oameni care locuiesc în jurul micilor stadioane. Unele sunt considerate de suporteri oaze de rezistență în fața unui fotbal contemporan transformat într-un produs comercial destinat clienților globali, rupt tot mai mult de comunitățile din jurul său. La nivelul de jos popularitatea echipelor nu se măsoară în audiențe TV, bugete comparabile cu PIB-ul unor țări sau logo-uri de corporații înghesuite pe tricoul de joc. Aici contează mult mai mult berile de dinainte și de după meci, cântatul împreună la meci sau chiar organizarea democratică a clubului. În România, puține echipe mici au conturat genul ăsta de comunități. Speranța Triaj a fost una dintre ele. 

„Mamă, se umplea aici, era totul plin și de copii și de lume, cu tigăi, cu ce găsiseră, nu te mai înțelegeai om cu persoană”

Domnul Anastasiu a locuit aproape toată viața în Chitila. De la distanța celor aproximativ 60 de ani de viață își amintește nostalgic atmosfera de la unul dintre meciurile contra Larometului pe care echipa lui, Speranța, le-a jucat acasă pe terenul dintre șinele Hălții Pajura. Se întâmpla înainte de Revoluție, în Campionatul Municipal Bucureștean (un fel de Liga a 6-a din zilele noastre). Micuța tribună metalică și coclaurile din jur erau mereu pline de oamenii care veneau de la casele de peste calea ferată. Echipa devenise foarte populară printre locuitorii străduțelor dintre haltă și Șoseaua Chitilei. Genul ăsta de comunitate care gravitează în jurul unei mici echipe de fotbal era rar întâlnită în Bucureștiul anilor '80 când, oricum, fotbalul aduna pe stadioane mai mulți oameni decât în zilele noastre. Azi, mai mult ca oricând, echipele ligilor mici sunt rupte complet de cartierele orașului, iar stadioanele lor adună la meciuri cel mult câțiva prieteni sau curioși. Speranța Triaj aducea oamenii împreună, crea genul ăla de relații sociale pe care multe asociații sau grupuri de inițiativă încearcă azi să le construiască. 

Terenul de fotbal a fost construit pe un teren viran -  numit de localnici „cocoașa veche” - înconjurat de calea ferată și de câteva blocuri ale ceferiștilor. Înainte de amenajare, pe „cocoașă” își pierdeau vremea puștii din zonă atrași de trenuri, de stația de amplificare a triajului și alte „jucării” feroviare. Pe la începutul anilor '70, politicile statului comunist i-au încurajat pe angajații haltei să construiască aici o bază sportivă pe care să o folosească la comun. Pe lângă micul stadion de fotbal a fost ridicată o sală de popice și câteva terenuri de tenis pe care angajații din triaj să le folosească după program. Toate au fost construite din munca și salariile angajaților care trebuiau să doneze un procent din venituri sindicatului. Mai departe sindicatul era obligat să direcționeze o parte din bani pentru dezvoltarea infrastructurii sportive a instituției. Din păcate, triajul nu avea foarte mulți angajați, iar fondurile erau limitate. Pentru a acoperi neajunsurile, halta a fost sursa principală de materie primă pentru construcția stadionului.

Pentru cele câteva rânduri de tribune au fost folosite șine de tren, fiind acoperite de tabla găsită pe la vagoanele garate în jur. Mai multe traverse de beton puse în picioare de-a lungul terenului împiedicau mingile să ajungă în curțile caselor vecine. În spatele unei porți, un vagon albastru fusese împărțit în trei: vestiarele echipelor și, la mijloc, cabina arbitrilor. Scorul era afișat pe tabela de marcaj prin înlocuirea unor plăcuțe cu cifre agățate în niște cârlige. Inițial terenul de fotbal a fost folosit de Vagonul, echipa stației Triaj care, începând cu 1975 și-a jucat aici meciurile de acasă. A supraviețuit până la începutul anilor '80. Fondurile tot mai mici dedicate sportului muncitoresc au dus la desființarea echipei.

Totuși, stadionul nu a fost abandonat. Trei vecini pasionați de fotbal - domnii Anastasiu, Ion și Țoca - au strâns prieteni și copii din zonă și au format Speranța Triaj, o echipă a „mahalalei” care a folosit mai departe terenul. 

„Ne-am așezat pe scaun și le-am zis că vrem să înființăm o echipă”

Întocmirea actelor pentru înființarea echipei n-a fost prea complicată, mai ales că echipa era autofinanțată. Anastasiu își amintește cum cei de la federație i-au zis că le trebuie 15.000 de lei: „Avem domne bani”, am zis eu. „Ăla: Aveți? Eu: Da. Ăla: Vă trebuie teren. Eu: Avem, domne, teren. Ăla: Vă trebuie cutare!: Eu: Avem… Ăla: Bun, înființați-vă.”

Ca să joace au trebuit să își legalizeze statutul și să își desemneze un reprezentant, rol pe care tot Anastasiu și l-a asumat. La primul meci șeful de la Triaj a venit să îi ia la rost că folosesc terenul fără nici un acord. Până la urmă s-au înțeles și au plătit o taxă modică angajatului CFR. Ăla lua banii. Proprietarul terenului a mers doi ani la mare pe banii noștri. Ne dădea doar plasele, în rest nu făcea nimic pentru teren. Pentru restul cheltuielilor toți cei care țineau clubul plăteau o anumită sumă, după cât îl ținea buzunarul și dărnicia. Jucătorii erau scutiți de cotizații, deoarece ei achitau doar taxa pe carnet necesară pentru legitimarea formală. În momentele incipiente, oricine voia să joace era legitimat. Selecția era democratică. Domnul Ion își amintește de un tip din Chitila căruia îi era frică de minge: „Alerga paralel cu atacantul, dar nu-l ataca. La început, țipau toți din echipa adversă la atacant să aibă grijă... după ce l-au văzut ziceau: lasă-l, că ăla nu știe.”

„Le era milă de noi, ne-a lăsat și pe noi să dăm un gol”

De multe ori, la meciuri era complicat până se adunau toți jucătorii. Fiecare lucra la altă întreprindere și nu le era la îndemână să își ia liber în același timp. Cei trei își amintesc de meciuri care au început fără ca toți jucătorii să fie prezenți. Cu toate acestea, în 1991 au promovat „pe Municipiu”, și asta și din cauză că multe echipe începuseră să se desființeze iar campionatul se strica de la un an la altul. Pe teren, au avut însă un parcurs sinuos; la primul meci au pierdut cu 21-1, pentru ca mai apoi să câștige cu Sănătatea (5-3), 10-0 cu ICSIM și 7-0 cu Felix. Mai multe victorii în fața Aeronautica Băneasa au fost obținute după ce antrenorul i-a băgat niște juniori din cartier în echipa mare. În anii '90, meciurile cu Metalica erau printre cele mai grele. La cea mai umilitoare înfrângere au primit 11 goluri. La un alt joc, cu Dacia, nici în 16 metri nu puteau ajunge ca să dea gol. 

Un băiat din cartier a propus „Viitorul” ca nume, dar fiind deja luat, i-au zis „Speranța” și așa a rămas. Amintirea asta vine la pachet cu cea a primelor tricouri de culoare galbenă cumpărate din comerțul socialist. Le-au personalizat manual, cu un șablon pe care scria Speranța și un logo asemănător cu cel al lui UTA. După tricourile astea au primit alt rând de echipamente Puma, furate de la Rapid de un vecin. Nu s-au bucurat mult de ele. După o săptămână, omul le-a cerut înapoi, pentru că la Rapid venise poliția să investigheze furtul. 

„Aici era groapa cu lei, toți plecau speriați, nu ne mai bătea nimeni”

În scurt timp, fostul teren al Vagonului București a devenit oficial casa noii echipe a cartierului. Pentru a legaliza asocierea, Anastasiu a semnat o hârtie cu reprezentanții haltei CFR. Era doar o minută, mi-a fost și frică că pe vremea lui Ceaușescu nu puteam să mă duc eu să zic că sunt proprietar, își amintește el. Formalizarea asocierii era necesară pentru înscrierea echipei în campionat, chiar dacă legalitatea actului era destul de vagă. Poate din frică, poate din neatenție, Anastasiu a pierdut hârtia prin care, crede el, ar fi putut să revendice folosirea terenului și după Revoluție. După aia mi-a părut rău că am fost prost, că azi eram proprietar, oftează el. Cert este că, în urma asocierii, Speranța nu a mai trebuit să plătească chiria care asigura concediile reprezentantului haltei. 

În toți acești ani arena a fost întreținută cu bani de acasă sau cu ajutorul echipelor care mai jucau pe aici. Anastasiu nu cerea chirie nimănui. În schimb, el le cerea tuturor să participe la întreținerea terenului. În general, jucătorii aduceau materiale pe care le găseau pe la locurile lor de muncă. „Vopsea primeam, de exemplu, de la Antrepriza Construcții Montaj. Domne, suntem și noi din Sectorul 6, puteți să ne primiți? Aveam 3-4 echipe aici, unora le ziceam să nu plătească nimic. Băi frate, ești A.C.M. Îmi repari și mie pe aici. Și ne-a adus și nouă, când ne trebuia, un sac de var să tușăm.” Atunci când partenerii nu găseau materialele necesare la ei în fabrici, ecosistemul feroviar putea fi, din nou, sursă bună. Curentul electric cu care funcționa mașina de tuns iarba, de exemplu, era tras de la casa în care funcționau birourile poliției T.F. Îngrijirea terenului depindea vital de ceea ce găseau prin zonă. Domnul Anastasiu își amintește că înainte de un meci și-au dat seama că nu au var ca să tușeze terenul. Au găsit alternativa în zonă. „Am zis hai să punem niște sare pe care am găsit-o lângă linia de tren. Am trasat așa și nu a mai trebuit să trasăm după aia. S-a mâncat tot și se cunoștea fără marcaj.”

Treptat, terenul a devenit un loc important în viața cotidiană a vecinilor. Oamenii s-au legat tot mai mult de echipa în care jucau vecinii și copiii lor. Anastasiu își amintește cum la început veneau să ne huiduie, să facă mișto... mamă ce bătăi luați și să râdă de noi după care aici era groapa cu lei, nu ne bătea nimeni. Gheorghe își amintește și el de vecini care luau în râs eforturile lor de dezvoltare a fotbalului păjurean:

„Erau șmecheri în cartier care făceau mișto de noi, că suntem proști. Mai jucam în curtea școlii. Noi de la Spranța eram 6-7 și ceilalți șmecheri din cartier. Ăla din poartă făcea mișto de noi. S-a apropiat Nelu la 3-4 metri și când i-a dat un șut în burtă... el a vrut să de-a la poartă, nu să dea în el... dar a căzut ăla în genunchi de am zis că moare.”  

Destul de repede însă oamenii au adoptat echipa și stadionul. „Veneau mulți din cartier, de după barieră, să susțină echipa”, își amintește Țoca. Cele mai importante partide erau chiar promovate prin afișe lipite în barul din cartier unde vecinii și jucătorii se adunau la berile dinaintea și de după meciuri. Reluările câtorva partide, înregistrate de un vecin care își cumpărase o cameră de filmat, au fost urmărite împreună tot aici pe un televizor urcat pe geamul care dădea în curte. Mario, băiatul lui Anastasiu, era copil când meciurile Speranței au fost înregistrate: „Când s-a filmat meciul, îmi aduc aminte că eram mic, ați pus băncuțe și vă uitați la filmare.” „Da”, spune tatăl său. „Noi râdeam de noi, ziceam ia uite bă ce a trecut de tine, prost ești bă. Stăteam la un suc și comentam, uite bă, ce prost ai fost, d-astea…” Din păcate, casetele s-au pierdut. În urma unui divorț, operatorul a trebuit să renunțe la unele lucruri din casă.

Micuțul stadion a devenit un punct central al cartierului. Nu doar Speranța juca aici, ci și copiii din cartier care băgau miuțe de-a latul terenului când îl găseau liber. Nu era întotdeauna ușor. Anastasiu își amintește că în weekendurile însorite se stătea mult la coadă ca să joci: Pe la 6 seara erau și 200 de oameni, nu aveai loc să treci cu mașina. Azi, doar porțile supraviețuiesc paraginii fostei baze sportive. Sala de popice sau terenurile de tenis au dispărut complet. A rămas bătătorită, în mijloc, o mică porțiune din gazon la extremitățile căreia cineva a înfipt în pământ niște crengi (folosite pe post de poartă de puținii copii care mai joacă fotbal pe Speranța). Din păcate, dispariția echipei și abandonul bazei au rupt terenul de comunitatea cartierului.

„Frate, dar cum nu s-or fi făcut blocuri și aici?” 

La fel ca în multe alte zone ale orașului, stadionul Speranța este amenințat de dezvoltarea imobiliară necontrolată. Nostalgia lui Țoca devine rapid frustrare atunci când se uită peste fostul stadion și încearcă să-l reconstituie din amintiri. La rândul lui, Andrei Ion își amintește: „Aici, în spate stăteau ăștia de la CFR care munceau, bă, dar stai mă un pic, aici nu era stradă... Nu era stradă, era gardul ăla. Ăștia erau ăia care lucrau la CFR. Nu era stradă, și-au făcut ei stradă pentru casă.” Capitalismul bucureștean a dus la situația în care unele baze sportive să fie acoperite de clădiri de birouri, mall-uri sau ansambluri rezidențiale. La Speranța, riscul imediat vine din cauza caselor mici care se construiesc tot mai aproape de marginea fostului stadion. Din păcate, după 1992 cei trei bărbați nu au mai putut să țină echipa, iar stadionul a dispărut din viața cartierului.

Fotbalul amator nu și-a mai găsit locul în noile politici de profesionalizare a sportului pe care Federația Română de Fotbal le gândea. Speranța a fost distrusă de noile baremuri pe care echipele gazdă trebuiau să le plătească arbitrilor pentru partidele de acasă. Taxa a trecut brusc, de la 20 de lei la 1.500.000 de lei pentru fiecare meci. Suma era greu de acoperit din fonduri proprii. Pentru ultimul campionat în care au funcționat, cei trei coordonatori au încercat să găsească sponsori privați. Un patron din cartier le-a promis că îi finanțează, dar „s-a dat dispărut” la primul meci. Atunci s-a oprit istoria Speranței. Terenul nu a mai fost nici el folosit, fiind invadat de bălării înalte. Prin 2006, a fost cineva interesat de teren dar a renunțat la idee din cauza statutului juridic incert și a costurilor mari de întreținere. Fotbalul „modern” gândit de FRF scoate din schemă aceste echipe mici de cartier care pot fi importante în conturarea comunităților urbane. 

de

  • Andrei MihailAndrei Mihail

    Antropolog la plata cu ora. Pasionat de fotbal și ritmuri muzicale obsesive.

  • Gabriela PredaGabriela Preda

    Studiază sociologie. Visează lucid pe Tame Impala și vrea, în viitor, să facă film documentar.

28 March 2019 ora 16:00


Tag-uri


X Revista Scena9