Cu poezia publicitară a gadgeturilor scumpe și conflictul lui tâmp, arondat în jurul unor valori băiețești tari ca piatra, F1: The Movie este blockbusterul ideal pentru amurgul umanității.

În filmul F1, boomerii se luptă cu gen Z – și câștigă. După ce a regizat Top Gun: Maverick (2022), Joseph Kosinski pare chitit să devină portretistul oficial al has been-ilor din industrie: omul dispus să accepte misiunea ingrată de a construi vitrine pentru staruri reșapate, momite să se scalde în acest amestec deja familiar de nostalgie și deriziune, demnitate stinsă și încăpățânare din care pare făcută gloria hollywoodiană la 60+. Exponentul principal al acestei tendințe – un rendez-vous periodic de auto-celebrare alături de fanii înrăiți – este, desigur, Tom Cruise, omul care și-a făcut un brand deopotrivă nobil și comic din refuzul de a pune ghetele în cui, deși toate semnele arată că ar fi momentul. Brad Pitt primește în F1 tratamentul lui Cruise: e omul venit din alte vremuri care îi va învăța pe puștii noștri o lecție despre umanitate; biografia acestei vedete de cinema – două căsnicii eșuate etc. – devine materie pentru ficțiune. Pură fantezie regresivă, de altfel, centrată în jurul acestui sex appeal ușor decrepit – riduri, păr dezordonat, doar un început de burtică –, filmul traduce sportul de înalt nivel în limbajul de sinteză, algoritmic, al divertismentului optimizat pentru box office.

Dar lucrurile sunt ceva mai complicate. Mai devreme în an, Mission: Impossible – The Final Reckoning ne-a oferit o mostră reîncălzită și destul de cringe din obsesia lui moș Cruise de a salva iar și iar lumea cu forța. În comparație, F1 livrează un spectacol mai sec și mai fără miză „politică” – totul se petrece în universul ermetic al întrecerilor motorizate –, care însă funcționează mai bine. The Final Reckoning se strofoca să transmită o povață respectabilă, umanistă; F1 aspiră la senzația metalică pură. Diferența dintre Christopher McQuarrie și Kosinski e aceea dintre Charlie Chaplin și Buster Keaton: cei doi K sunt mai mecanici și mai conceptuali, tinzând spre scânteile născute dintr-un meșteșug tehnic curățat de tertipuri sentimentale. F1 este realmente o mașinărie: știe că nu trebuie să se încurce cu emoții prea complexe. Știe, cu alte cuvinte, că monopostul lucios e mai poetic și mai emoționant, în perfecțiunea sa rece, decât orice scorneală afectivă demodată. 

Infantilizată, viziunea futuristă se întoarce astăzi with a vengeance: în această exaltare băiețească voit amorală pentru tehnologie de ultimă oră sunt de găsit atât un mare adevăr despre lume, cât și un flirt bine-cunoscut cu fascismul. F1 e incapabil să gândească altfel decât în noțiuni primare, grosiere, de tip care-pe-care, sau în opoziții butucănoase: tânăr-bătrân, alb-negru, hippie-geek. Filmul aspiră să găsească un sens prin montajul alternativ dintre doi piloți angajați la aceeași echipă, cel tânăr (Damson Idris) care își lipește tot soiul de senzori pe corp și își petrece viața în simulatorul de curse, și cel bătrân (Pitt) care vine la sediu cu cămașa descheiată, face jogging pe pista de la Spa-Francorchamps dimineața, își petrece clipele goale aruncând o minge de tenis la perete. Între romanticul care știe să aprecieze un răsărit de soare și ahtiatul după telefon și marketing, pick your side (nu că ar fi prea greu). La fel ca serialele netflixiene despre sport pe care, indirect, se bazează, creatorii lui F1 se dovedesc incapabili să înțeleagă această activitate în absența unor date matematice și a unor valori superficiale, generice, transmutabile în orice tip de poveste.

Noroc că Formula 1 e totuși un sport – față de ciclism, de exemplu, struțocămilă individual-colectivă transformată de Netflix în melodramă rudimentară – care se dovedește inteligibil în astfel de termeni simpliști. Jucând la maxim cartea accesibilizării-eficientizării, echipa filmului își face un serviciu dublu. Cu spectacolul său grandios-obscen, Formula 1 spune mai multe despre lumea noastră decât lasă să pară o competiție între jucării scumpe care se rotesc pe un circuit. În calitatea sa de privire privilegiată în sânul acestui eco-sistem (plasarea de produs profitabilă l-a cucerit chiar și pe Lewis Hamilton), F1 e simultan joc video, reclamă, documentar. Realizarea lui Kosinski are meritul transparenței: cine a dat bani apare, ca logo, în toate cadrele, fără ifose sau trieri moraliste – democrație, tată! Filmul însuși e o trecere în revistă a unor locuri emblematice ale competiției, și parcă nu e deloc întâmplător că începem cu Silverstone sau Monza pentru a sfârși la Las Vegas și Abu Dhabi, în miezul acestor adiții contemporane pline de sens. Cu aerul său neverosimil – de la mașini la locurile grețos de exclusiviste în care suntem plimbați cu inocență –, filmul e o publicitate pentru imperiile petro-dolarilor care nici nu încearcă să se ascundă; când pilotul jucat de Pitt face în sfârșit sex cu directoarea lui sportivă (după nenumărate instanțe de ocheade reciproce), genericele cadre cu acuplarea lor nocturnă sunt îmbârligate, prin supraimpresiune, cu imagini din dronă ale salbei de cazinouri din Las Vegas: secvență atât de asumată – totul e clip, totul e vandabil, totul e artificial – încât conține un fel de revelație; din două falsuri grosolane se naște un adevăr despre epocă.

F1 e blockbusterul momentului, unul care poate fi gustat și la modul serios: operațiune isteață de comunicare combinată cu un vertij real provocat de contactul cu imaginile sale febrile. E nevoie de câteva secunde – cam cât îi ia lui Brad Pitt să se dea jos din pat și să se urce într-un bolid de curse – pentru ca filmul să ne îmbarce într-un mare trip vijelios. Prima oră de film mi-am petrecut-o tensionat și alert, gustând din frumusețea aspră a acestor imagini operaționale (cadre din cockpit etc.) adesea prea rapide pentru ochi. Repetând operațiunea ad nauseam, mizanscena își pierde din vigoare – în același timp în care descrie evoluția sportivului, fie și prin inadvertență, ca un chinuitor șir de eșecuri frustrante, de amânări, de reluări de la zero: o rutină înnebunitoare. Mulându-se pe traiectoria clasică a ficțiunii aducătoare de bani – pas cu pas până la victoria finală –, filmul transformă sportul în arenă a agoniei. Kosinski e un artist al timpurilor noastre: F1 n-are nimic din grandoarea caldă cinemaului, dar, în forma sa hiper-publicitară, pică la țanc pentru a ne arăta ceva din magia post-umană a imaginilor actuale. În unele secvențe, filmul atinge chiar o formă de grație barbară. În ciuda așteptărilor, în felul în care filmează competiția, F1 e un film despre prezență, nu despre AI: Kosinski reușește să sugereze și figureze greutatea, profilul tăios, urma filantă a acelor mașini, să insufle o impresie reală de risc și de viteză. Brad Pitt tronează aici în mijlocul unei poezii experte, ajunse până la noi de la capătul cinemaului. Jumătate caricatură, jumătate vis senzorial, F1 e făcut din materia contradicțiilor fără număr care transformă acest sport într-o îmbârligătură ideologică – o desfășurare obscenă de forțe pusă în slujba unei emoții populare și a unui ideal estetic de neatins.