Muzică / Descoperiri

Femei în discotecă

de Filip Standavid

Publicat pe 20 iulie 2020

Festivalurile ca festivalurile, dar mi-e că cel mai rău o s-o pățească, din cauza nenorocitului de coronavirus, cluburile de noapte - gentrificarea (incluzând, dar sub nicio formă limitată la interzicerea fumatului în interior) pare acum un vis din altă lume.

Sigur că pe timp de vară ne mai descurcăm noi cu o terasă, un parc, o Vamă în care nimănui nu-i pasă de restricțiile sanitare (sunt singurul care vede carantina locală - vorba redactorilor de știri fără inspirație - plutind ca o suspiciune?). Mai merge și câte-o bubuială semilegală în parc, în crucea nopții. Dar prin octombrie-noiembrie, când o începe să plouă bacovian și să muște frigulețul, nu prea ne văd bine.

Clubul de noapte e o instituție - în unele cazuri, aproape de caritate. Descătușarea în mediu cât de cât controlat, cvasi-anonimitatea luminată câș, sentimentul că nimic nu contează decât clipa aceasta, toate sunt imposibil de reprodus și de înlocuit. Și puține muzici pe lume apropie mai ușor omul de om decât disco-ul, cu toate variantele-i actualizate, (post)ironice ori de-a dreptul serioase.

Întîmplător sau ba, 2020 ne servește deja vreo câteva porții de disco de-ți lasă gura apă. Până când om avea ocazia să trecem propriu-zis la treabă grație lor, câteva trufandale:

Jessie Ware, What's your pleasure?

SCOR SCENA9 : 4 din 5

Nici 100% mainstream, nici refugiată-n experimentalisme underground, Jessie Ware face ce știe ea mai bine de vreo opt ani încoace: distilează până când ajunge la esență, se-nvăluie în producție țais și așază frumos peste ele vocea-i cristalină.

În What's your pleasure?, formula funcționează înfricoșător de bine - albumul te ia pe sus din prima și, pentru câteva zeci bune de minute, nici că te mai lasă să te-așezi.

Umbra Donnei Summer la Londra, desigur, dar și Robyn, Kylie, olecuță de Sade, George Michael sau Lisa Stansfield: ai zice că atâtea influențe laolaltă - și multe altele! - garantează cacofonia, dar chiar nu e cazul - producătorii știu prea bine că lucrează cu stofe vechi, așa că le asamblează delicat și fără să coasă o singură dată cu mașina. Totul e lucrat de mână și cu muuultă băgare de seamă: high camp împachetat în high fashion.

Grija aceasta perpetuă e și ceea ce ține, însă, What's your pleasure? pe loc. Nu-i vorba de repetarea ad nauseam a unor fraze ori acorduri, căci din asta se hrănesc disco-ul și toate muzicile de club care i-au urmat. Excesul și supraîncărcarea vin la pachet, dar arareori e vorba, aici, de abandon.

Dua Lipa, Future Nostalgia

SCOR SCENA9 : 4 din 5

Problema asta nu există la Dua Lipa pentru că posibilitatea nici măcar n-a fost luată în considerare.

Una dintre cele mai promițătoare și mai interesante vedete pop ale momentului, Dua Lipa n-are timp de pierdut și multe de demonstrat.  În mai puțin de 40 de minute nu-i rost de dezbateri despre sexul îngerilor ori despre rosturile "muzicii ușoare": cârlig peste cârlig peste cârlig, bas și percuție aproape obeze, alămuri și coarde ca să nu pierzi legătura cu predecesorii, optzecismele 3D ale prezentului, un strop de funk nouăzecist, niscaiva turbo-pop de tip Lady Gaga - înainte să conștientizezi ce-ai pățit, trebuie să apeși din nou play.

Din punct de vedere tematic, nici Future Nostalgia nu iese din îndrăgosteală-dorință-trădare decât în cele mai slabe momente ale sale - din nefericire, îngrămădite spre final, ceea ce fleșcăie puțin impresia generală.

Când ține cu tot dinadinsul să-și autoevalueze cu plus performanțele sexuale (Good in bed) sau să marcheze puncte feministe (Boys will be boys), Dua Lipa pare mai degrabă să urmeze tendințele, în loc să le submineze eficient: evident că despre o tânără femeie făcând ce-i trece ei prin cap și fără să ceară permisiune era vorba, sublinierea mesajului cu trei markere de culori diferite e o tehnică prea hollywoodiană.

Róisín Murphy la ea acasă

SCOR SCENA9: 5 din 5

E imposibil (și cu totul inutil) să încerci s-o ții pe Róisín Murphy pe loc, s-o faci să danseze în ritmul impus de industrie sau să crezi că știi la ce te poți aștepta - femeia e una dintre cele mai (criminal de) subestimate artiste pop din istorie. Nimic din ceea ce face nu e nesincer, lipsit de încărcătură ori neinteresant. Ezitările ei ar fi vârfurile de carieră ale altora, iar ziua în care va fi devenit mai cunoscută decît Beyoncé va fi și ziua în care omenirea a depășit crizele capitalismului târziu - inclusiv pe cea provocată de coronavirus.

Deloc surprinzător, Róisín era interesată de disco încă de pe la finalul anilor '90, când genul părea o relicvă: e amuzant să vezi cum alții încep să se prindă după vreo 20 și ceva de ani. Deloc surprinzător, iarăși, femeia a executat vreo câteva single-uri-capodoperă spre sfârșitul lui 2019 și începutul acestui an - Incapable, Narcissus și Murphy's law. Surprinzător de-adevăratelea, însă, e ce a făcut cu piesele ăstea - și cu altele - de-acasă, din carantină.

Nu puține dintre vedetele pop ne-au cadorisit din martie încoace cu piese blegos-tristuț-lacrimogene sau cu gândurile lor despre viitorul umanității: intenții bune, desigur, dar execuția m-a făcut cel mai adesea să pufnesc excedat - of, vai și aoleu, săraca vedetă izolată într-o casă de milioane! Róisín și-a văzut de treaba ei și a mutat discoteca în living: variante remixate ale pieselor proprii ori ale hiturilor Moloko, costume trăsnite, un proiector ca-n vremurile în care ne puteam înghesui prin cluburi și coregrafia aceea fără cap și coadă, freestyle și făr 'de griji pe care cei care au văzut-o live nu au cum s-o uite vreodată.

Ce-a ieșit e greu de exprimat în cuvinte, dar abandonul după care tânjeam la Jessie Ware vine aici în supradoză. E, probabil, cea mai sănătoasă atitudine în mijlocul terorii - să refuzi să te lași terorizat.

foto cover: Róisín Murphy în „Jealousy

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK