În afara bulei

FOTO La terasele de cartier, de vorbă despre Heidegger, balene și virusuri

de Ioana Pelehatăi, Ionuț Sociu, fotografii de Vlad Bâscă

Publicat pe 10 iunie 2020

Pe 1 iunie terasele din toată țara s-au redeschis, într-un nou val de relaxare a măsurilor de izolare impuse de pandemia COVID-19. Cu precauții, pentru siguranță: mese distanțate, cu maximum 4 locuri, dezinfectant în incintă, măști și mănuși pentru personalul care servește, rezervări obligatorii pentru clienți și un registru de prezență a acestora, în care sunt trecuți cu nume, prenume, număr de telefon și ora la care au sosit.

În weekendul 6-7 iunie, am fost la trei terase de cartier, din trei capete mărginașe ale Bucureștiului: Bucureștii Noi, Giurgiului și Republica. Am stat la beri, am vorbit cu patronii și clienții și am vrut să aflăm cum se descurcă cele mai pitorești localuri ale orașului cu măsurile de distanțare și prevenție a bolii. Pentru că, oricât s-ar umple centrul de berării craft și cafenele specialty, Bucureștiul cu viața lui rămâne să se desfășoare la mese de plastic, printre halbe de bere ieftină și mici, unde poți să asculți și să discuți orice - de la filosofie și muncă, la politică și viață de cuplu.

VINERI, 6 iunie

Mulți dintre prietenii mei au sărit pe telefoane cu câteva zile înainte de 1 iunie, să-și rezerve mese la terase din centru. Eu nu m-am grăbit să părăsesc cartierul, dar, în drumurile zilnice pe bulevardul Bucureștii Noi, între multiplele sale supermarketuri, am vânat cu coada ochiului același locșor de pe o poartă de lemn. Timp de aproape trei luni, a stat acolo, la intrarea pe Terasa Gecris, aceeași coală A4 care spunea că localul rămâne închis până anunță guvernanții noi măsuri. Le anunțaseră. Terasa rămânea în continuare adormită. Un dreptunghi pavat pe asfaltul trotuarului, cu un spațiu acoperit, televizor mai mereu pe ZuTV sau DigiSport și vreo 20 de mese - m-am temut că Gecris nu a supraviețuit noului coronavirus. 

Terasa asta a început ca butic, iar apoi a început să se lățească pe trotuar - mai întâi cu un cort în care să-și bea o mână de bărbați din cartier berile matinale și toamna; apoi și-a tras gard viu, mese mai elegante, un ceas retro și din ce în ce mai multe crochiuri, acuarele și caricaturi pe unul dintre pereți. Multă vreme a fost singurul loc în care să-ți poți bea cafeaua în cartierul ăsta, fără mall și cinema, dar cu metrou și parc umbros. Pe 1 iunie, când s-a redeschis, am răsuflat ușurată, mi-am luat veșnicul espresso lung, negru și am aflat de la proprietara terasei că operează la o treime din capacitate acum, ca număr de mese, iar costurile pentru asigurarea măștilor, mănușilor și dezinfectanților le-au mâncat niște sute bune de lei din buget. Probabil situația se aplică mai tuturor teraselor mici, de cartier, care se chinuie acum să supraviețuiască.

Vineri, pe 6 iunie, pe la 17:30, când m-am așezat la masă cu fotograful nostru, erau ocupate doar 2-3 mese. În spatele nostru, un grup care discuta animat despre geci aduse din Germania, din a căror conversație mai prindeai câte-o maximă pe masculinitate („Nu beau, nu alea, la fotbal nu mă duc…” „Poate nici nevasta ta, nici copilul tău n-o să știe ce e în sufletul tău. Că tu te-ai ținut tare să-i susții pe ei moral.”) În față, dl. Radu, un obișnuit al locului, care bea veșnic același vin roșu și se lansează în discuții stufoase cu oricine e dispus să-l asculte. Cu noi, vineri, a vorbit despre tatuaje (nu-i plac), diferența dintre dragoste și sex, Heidegger și Eminescu, momentul în care „vor da chip-urilor suflete” (nu știm cine sunt cei care vor face asta) și a încheiat cu citatul lui preferat: Honi soit qui mal y pense (mottoul Ordinului britanic al Jartierei: „Rușine să-i fie celui care gândește de rău de asta.”)

Pe la 7, tot vineri, după ce-am traversat Bucureștiul de la nord la sud, am poposit La Hussein, pe Șoseaua Giurgiului, în spațiul liminal dintre Berceni și Ferentari. (A nu se confunda cu lanțul de shaormerii cu același nume de prin oraș - ăsta-i numele informal al locului, dat de clienți.) Hussein, patronul, nu deschisese de pe întâi - terasa, la care poți să mănânci ieftin poate cei mai buni mici pe categoria lor de preț din sudul Bucureștiului, are și pariuri și păcănele, care-s sursele mai importante de venit pentru el, decât cele câteva mese la care trag bărbații din cartier de berile la 4-5 lei. 

De terasa asta mă leagă paharele de „vin dacic”, la vrac (6 lei 450 de ml) pe care le beau după meciurile văzute pe stadionul din apropiere, unde joacă echipa de liga a treia Progresul Spartac. (Unul dintre cântecele suporterilor conține refrenul „Să sărbătorim / Cu bere și vin / Echipa ce-o iubim.” „Doar La Hussein”, aș completa eu.) De-a lungul lunilor de izolare, în grupul suporteri a răsărit des întrebarea Ce facem dacă închide Hussein? Terasa mică și verde, aflată la șosea într-o zonă săracă, de blocuri și foste spații industriale, va pierde financiar cu-atât mai mult, pentru că fotbalul nu se reia sezonul ăsta.

Ca și la Gecris, la Hussein ne întâmpină familiaritatea: barmanul cu mască ne întreabă în glumă dacă am venit „tot cu fotbalul”. La o singură masă, un bărbat cu masca pe bărbie, bea singur și butonează smartphone-ul, la care când zâmbește, când se încruntă. Pe măsură ce se lasă seara se mai animă și alte două-trei mese. Prind frânturi din discuții despre moarte și muncă, purtate de voci bărbătești aspre de la vârstă și nenumărate rânduri de beri. Ion, care stătea mai devreme singur cu telefonul, se așază cu noi și oscilează timp de o oră și mai bine, dacă să plece acasă sau să mai stea ca să-i mai ia cineva o bere. Vorbim despre de securiști și bani (mai degrabă lipsa celor din urmă). Concluzia lui: „Că, până la urmă, pandemia ce-nseamnă? Pușcărie.” (Ioana Pelehatăi)

SÂMBĂTĂ, 7 iunie

Le vezi imediat cum ieși de la stația de metrou Republica. Sunt două, pe partea dreaptă, una mai animată, cu umbrele pe care scrie Povestea merge mai departe și una cam pustie, care se cheamă La pierde trenul. Pe partea stângă e Gara Titan Sud, de unde pleacă trenurile spre Oltenița (pe vremuri se numea halta 23 August și mulți dintre cei care făceau naveta pe ruta Oltenița-București lucrau la uzinele Malaxa). Nu sunt chiar niște baruri de cartier, ci mai degrabă cârciumi de tranzit, unde se oprește omu’ la o bere și un mic înainte de a lua trenul sau după ce termină cumpărăturile la Cora. De fapt, clienții se împart în două: cei care rad doar o bere și-și văd de drum și cei care stau cu orele aici. 

Luăm și noi de la bar două Ciucaș (3.5 RON bucata), bag și un jet de spirt dintr-un suport montat în dreptul frigiderului, cu care mă frec pe mâini, și ne așezăm la o masă aflată la doi pași de gura de metrou. E sâmbătă după-amiază, arde soarele și am senzația aia reconfortantă de bar-de-gară, de parcă sunt între realități & între un drum și altul. La mesele din jur sunt aproape numai bărbați, cu excepția uneia unde stă un tip cu prietena lui. Și mai sunt cele două femei care se ocupă de bar și grătar (sunt și câteva anunțuri cu „Angajăm urgent barmani, picoli, grătaragii”). 

La masa din dreapta e un nene cu tricou albastru (50+) pe spatele căruia scrie ITALIA și unul mai tânăr cu vreo douăzeci de ani. „Bă, era fotomodel femeia! Fotomodel, bă! Nu știu cum să-ți descriu ca să înțelegi că era fotomodel! Fotomodel!”, explică bărbatul în vârstă. Celălalt ia o gură de Ciucaș și se uită în gol, nu pare foarte atent, ca și cum a mai auzit asta cu fotomodelul de 100 de ori. Printre mese se învârt unii care încearcă să ne vândă cuțite. Un altul, îmbrăcat cu tricou imprimat cu craniul lui Damien Hirst, ia o votcă și o bere și se așază singur la o masă. Doi câini zac la soare în dreptul unor navete. De undeva se aude difuz muzică populară. Oamenii care ies de la metrou își dau imediat măștile jos, au fețele roșii, asudate, zici că tocmai au ieșit de la scufundări. 

Povestea despre femeia fotomodel continuă până când la masă apare un alt tip, pe care ceilalți îl strigă „Nebunu”. Culmea e că „Nebunu” pare cel mai liniștit, e singurul care nu bea dintre ei, e slab și bronzat, și are o privire caldă, senină. „Nebunule, hai să-ți zic cum m-au ținut ăștia sub cheie în carantină, ca pe un câine!”, îi zice bărbatul în tricou albastru. „Da’ îmi dădea și mâncare de două ori pe zi. Eu m-am dus că aveam probleme cu picioru și ei m-au băgat la corona. Niște idioți!” Lumea râde la masă și „Nebunu” povestește și el că a fost internat la Sf. Ioan pentru niște chestii: „Că m-au suspectat de corona la început, dar n-aveam niciun simptom. Depinde și de angajare, că dacă ești cu toate în regulă, te tratează altfel, dacă ești boschetar ca mine, te bagă pe corona.”

La câteva mese mai încolo sunt cinci bărbați (par pensionari), toți destul de înfierbântați. Vorbesc atât de tare că se aude la toată terasa, discută despre balene și rechini, iar întrebările centrale sunt: „rechinul este pește sau mamifer?”, „care e diferența dintre balenă și rechin?”, „rechinul alăptează?” Unul din ei, roșu la față, se ridică în picioare și țipă la comeseni: „Mamifer vine de la mami, rechinul face ouă, face pui, așa că să nu-mi spui tu mie, bă! Și dacă tot vorbim de astea, să bage nepotu-tău pe gugăl și să vadă ce viteză are balena și cât poate să stea balena pe plajă la soare!” Nepotul e un puști de vreo 18 ani care stă plictisit lângă ei cu ochii în telefon. „Haide, caută!”, sar ceilalți pe el, așa că puștiul cedează și le face pe plac. Caută pe net, după care mormăie ceva despre viteza balenei. „Cele mai proaste animale suntem noi oamenii!” strigă din senin un altul.

După ce o mai lălăim pe aici o vreme, ne ridicăm, traversăm strada și ne oprim la un alt băruleț, aflat chiar în stația de autobuz. Clienții de aici stau răspândiți, câte unul la masă, și vorbesc de la distanță (imaginea perfectă a polifoniei, cum ar veni). 

Patronul, un tip prietenos îmbrăcat în trening, se plânge totuși că merge prost biznisul acum de când au deschis: „înainte de pandemia asta era altfel, na, ce pot să zic, probabil e lumea speriată, n-or fi având bani, dracu știe, da’ înainte aveam clienții de bază care veneau și dimineața, cum deschideam”. Unul dintre clienții de bază, domnu’ Romeo, e și acum aici. E înalt, cu un aer cât de cât fresh, și poartă trening cu sigla Dinamo („treningul e făcut la comandă, special mi l-am făcut”). De fapt, toate hainele de pe el (șosete, tricou, adidași) sunt în culorile Dinamo. Locuiește aici în zonă și vine zilnic la câte o bere & un șpriț. Ne povestește despre călătoriile lui prin țară cu galeria Dinamo și despre „cele 2000 de meciuri la care am fost în viața mea, din tinerețe și până azi.” 

La terasă e o și o femeie, care din când se ridică și strânge sticlele goale, după care se întoarce la berea ei: „Dau și eu o mână de ajutor pe aici când și când, îmi iese și mie un ciubuc, și mai stau și la câte o bere. Ce să fac acasă? Bărbatu-meu umblă toată ziua aiurea, eu de ce să stau în casă?”

Are patru copii, toți plecați în Anglia, unde lucrează în abatoare. E supărată pe Orban și zice că „ăștia își bat joc de amărâți ca noi cu corona asta”. „S-a gândit careva la oamenii care lucrează la negru în lunile astea? S-a gândit la ăștia care trăiesc de pe azi pe mâine, ăștia închiși cu copiii în casă și care n-au ce mânca? Toată ziua cu poliția pe noi, atâta știu. Da’ las că nici în străinătate nu-i roză, uite copilașii mei au muncit la carne, și au muncit nonstop și dracu știe în ce condiții, că nu le păsa ălora de corona.”

Se lasă seara și e încă foarte cald. În timp ce la terasele din centru lumea abia se strânge la bere, aici e sfârșit de tură. Ne întoarcem spre stația de metrou și văd că la masa la care se discuta mai devreme despre balene e la fel de încinsă treaba, doar că acum se ceartă pe fotbal. „Tu îmi zici mie de Bumbescu, bă? Tu îmi zice miee de Bumbeeescu?” Nepotu’ e tot cu ochii în telefon și cu o sticlă de Fanta în față. 

Trenul de Oltenița e gata de plecare.  

(Ionuț Sociu)

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK